Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Frăția Babiloniană satanică a Șarpelui – istoria dezvăluită a așa-zișilor Iluminați și a reptilienilor Anunnaki (V)


Citiți a patra parte a articolului


Primii regi britanici îşi numeau rasa şi pe ei înşişi „Catti”, lucru care poate fi văzut pe monedele bătute de ei. Hitiţii arieni din Asia Mică şi din Siria-Phoenicia se numeau de asemenea Catti sau Khatti. Rasa arienilor care a părăsit Caucazul îndreptându-se către India era cunoscută sub numele de Khattiyo. Termenul de Khatti a devenit în traducerile ebraice şi engleze „hitiţi”, acesta fiind numele sub care apar aceştia în Vechiul Testament.


Kassi sau Cassi a fost titlul folosit de prima dinastie feniciană în jurul anului 3000 î.Ch. şi a fost adoptat mai târziu de dinastia babiloniană, fapt deloc surprinzător, căci era vorba de două ramuri ale aceluiaşi popor. Lista vechilor regi din epopeile indiene conţine nume identice cu cele din lista regilor mesopotamieni, şi există dovezi că civilizatorii pre-dinastici din Egipt au fost ei înşişi de rasă ariană.

Practic, vorbim de acelaşi popor, în rândul căruia se ascundeau liniile genealogice reptilo-umane care au continuat să acumuleze puterea în mâinile lor, din acele timpuri străvechi şi până astăzi. După cum arată L.A. Waddell, limbile şi scrierile engleză, scoţiană, irlandeză, galeză, galică, gotică şi anglo-saxonă derivă din aceeaşi limbă arian-feniciană, devenită apoi hitită şi sumeriană.

Jumătate din cele mai comune cuvinte folosite astăzi în limba engleză sunt de origine sumeriană, cipriotă sau hitită, având aceeaşi expresie sonoră şi aceeaşi semnificaţie. Sumeriana, limba „zeilor”, este limba-mamă din care s-au născut marea majoritate a limbilor vorbite la ora actuală pe Pământ. După părerea mea, originea acestei limbi este chiar mai veche, provenind din Atlantida sau poate chiar din regiunea cunoscută astăzi sub numele de Insulele Britanice.

După cum spune Waddell: „Am descoperit că vechile manuscrise găsite în aşezările feniciene, inclusiv ale celor numiţi ciprioţi, karieni, aramaici, sirieni, likieni, lidieni, corintieni, ionieni, cretani sau «minoici», pelasgi, frigieni, cappadochieni, cilicieni, tebani, libieni, celto-iberici, goţi etc., erau toate variante ale aceleiaşi scrieri clasice ariene hitito-sumeriene pe care o vorbeau navigatorii fenicieni, acei pionieri antici care au răspândit civilizaţia hitită în întregul bazin mediteranean şi în afara lui, dincolo de Coloanele lui Hercule, până în Insulele Britanice.”

Istoria oficială insistă să ne facă să credem că locuitorii Britaniei erau nişte sălbatici „civilizaţi” abia după venirea romanilor. Acest lucru nu este adevărat, lucru confirmat chiar de romani. Textele romane afirmă că britonii erau un popor civilizat, ale cărui obiceiuri semănau foarte mult cu ale galilor. Mi se pare normal, doar erau acelaşi popor. Britonii foloseau bani din aur şi desfăşurau un comerţ cu continentul european, lucru confirmat de monedele din aur găsite aici.

Singura populaţie pe care romanii au considerat-o necivilizată atunci când au intrat în Britania a fost cea din interiorul insulelor, neinfluenţată de fenicieni, care s-au stabilit mai mult de-a lungul coastelor. Multe drumuri considerate astăzi „romane” nu au fost construite deloc de romani. Erau drumuri pre-romane, pe care aceştia doar le-au reparat. Romanii admirau eficienţa armatelor britone, în special felul în care îşi conduceau britonii carele de război.

Nu cred că va mai fi o surpriză să aflaţi că aceste care erau identice cu cele folosite de hitiţii sau de catti descrişi de faraonul Ramses II în jurul anului 1295 î.Ch., în timpul bătăliei de la Kadesh, un port hitito-fenician. În preajma anului 350 î.Ch., cu trei secole înainte de sosirea romanilor, exploratorul şi omul de ştiinţă Pyteas a navigat în jurul Insulelor Britanice şi a făcut o hartă a acestora, marcată ştiinţific cu latitudini. Pytheas era originar din Phocca, un oraş din Asia Mică, al cărui nume derivă din Phoenicia, la fel ca şi portul alăturat numit Phoenice.

La vremea respectivă fenicienii aveau deja un comerţ înfloritor cu minereu de fier, pe care îl extrăgeau din minele lor din Cornwall, în vestul Angliei, şi îl exportau în Franţa, la Marsilia, de unde era dus mai departe pe mare în întregul bazin mediteranean şi egeic. Primul port fenician din Cornwall a fost Ictis sau St Michael’s Mount, în Golful Penzance. În realitate, Sfântul Mihail, unul din marii arhangheli ai creştinătăţii, a fost o divinitate feniciană [este opinia lui David Icke, n.n.]

Există nenumărate dovezi care atestă conexiunea dintre Insulele Britanice şi Irlanda, pe de o parte, şi cultura din nordul Africii şi din Orientul Apropiat, pe de altă parte. Este o vorbă care spune că dacă vrei să descoperi corupţia, urmează calea banilor. În mod similar, dacă vrei să descoperi felul cum au evoluat popoarele şi culturile, urmează calea limbii. Limba vorbită astăzi în Irlanda este engleza, care a înlocuit limba galică, ce a evoluat ea însăşi dintr-o limbă mai veche, pierdută astăzi.

Misionarii de limbă galică din Evul Mediu trebuiau să folosească interpreţi pentru a vorbi cu picţii, strămoşii scoţienilor de astăzi. Cormac, un rege irlandez vorbitor de limbă galică din secolul IX, s-a referit la limba populaţiei din Munster, în sud-vestul Irlandei, numind-o „limba de fier”. Chiar şi limba galică se trage însă din Orientul Mijlociu. În Conamara, o localitate din vestul Irlandei, există o comunitate care mai vorbeşte încă limba galică.

Cântecele lor sean-nos (pe stil vechi), care stau de altfel la baza întregii muzici irlandeze, sunt uimitor de asemănătoare cu cântecele nativilor din Orientul Mijlociu. Chiar şi celor cu urechi antrenate le este greu să facă distincţia între cântăreţii galici şi cei libieni. Un critic muzical care scrie în revista Irish Times, notează: „Dacă asculţi ore întregi epopeile cântate de arabii din Bedoum… şi revii apoi în Irlanda, pentru a asculta un cântăreţ sean-nos, asemănarea dintre ritmuri şi melodii ţi se pare uimitoare. Aceeaşi impresie ţi-o lasă şi cântecele spaniole canto-jondo”.

În antichitate, Irlanda, Spania şi Africa de Nord au fost legate printr-un trafic comercial intens, de-a lungul căruia s-a produs inclusiv un transfer de cultură, cunoaştere şi linii genealogice. Arca Spaniolă din Galway, în vestul Irlandei, comemorează aceste legături, la fel ca şi dansul Conamara cunoscut sub numele de „dansul berbecilor”, practic identic cu dansul flamenco al spaniolilor.

Dansul cu bâte pe care îl practică Wexford Mummers în Irlanda este de origine nord-africană. Cuvântul „mummer” provine de la „musulman”. Simbolul irlandez, harpa, a venit din Africa de Nord, la fel ca şi celălalt simbol clasic al Irlandei, trifoiul (n.n. shamrock în limba engleză). În Egipt, orice plantă cu trei frunze este numită shamrukh. Rozariile de mătănii, principalul simbol al credincioşilor catolici, provin din Orientul Mijlociu; ele sunt folosite inclusiv la ora actuală de către egipteni.


Cuvântul nun (n.n. călugăriţă) este egiptean, iar hainele călugăreşti provin din Orientul Mijlociu. Potrivit lui Arbois de Juvainville, autorul unei cărţi numite Cours de literature celtigue, irlandezilor li se spunea în Evul Mediu „egipteni”.

Există într-adevăr conexiuni evidente între cărţile irlandeze şi cele egiptene. Ambele popoare folosesc acelaşi stil de ilustraţii, iar culorile folosite în Cartea Irlandeză a lui Kells şi în Cartea lui Durrow sunt de origine mediteraneană. Culoarea roşie folosită în aceste cărţi provine de la o insectă mediteraneană, Kermococcus vermiho, în timp ce altele provin de la o plantă mediteraneană, Crozophora tinctoria. Imaginea zeului egiptean Osiris, cu braţele încrucişate pe piept, poate fi văzută şi în manuscrisele irlandeze. Puloverele irlandeze croşetate pe Insula Arran au şi la ora actuală un design pe care l-au primit de la călugării egipteni copţi (potrivit mai multor experţi). Grupa de sânge majoritară în Arran (arian?) este diferită de cea a restului populaţiei irlandeze.

Vechiul model de barcă irlandeză numit pucan a fost inventat de nord-africani, care îl foloseau pentru navigaţia pe Nil. Săpăturile de la Navan Port, de lângă Armagh City, au condus la descoperirea unor rămăşiţe ale maimuţei berbere, despre care se estimează că a trăit în jurul anului 500 î.Ch. La ora actuală, ea este asociată cu Gibraltarul, dar în secolul V î.e.n. arealul ei era Africa de Nord. Acum 2000 de ani, mercenarii libieni se considerau acasă în Irlanda.

În secolul II, geograful Ptolemeu, care locuia în Alexandria, cunoştea numele a 16 triburi care trăiau în Irlanda. Sportul irlandez numit hurling este identic cu sportul marocan numit takourt. La fel ca în toate culturile inspirate de fenicieni-arieni, ritualul irlandez se concentra asupra Soarelui. Tumulul de la Newgrange, în Irlanda, are un pasaj de intrare cu o lăţime de circa 20 de metri, perfect aliniat cu răsăritul Soarelui pe data de 21/22 decembrie (solstiţiul de iarnă). Lumina soarelui care răsare iluminează perfect pasajul şi camera din centru.

Intrarea în structurile din bazinul mediteranean, de pildă în Palatul lui Minos din Creta, este identică. Faimoasele Turnuri Rotunde din Irlanda sunt, potrivit anumitor orientalişti, de origine feniciană. Toate aceste date se integrează perfect în povestea noastră. Fenicienii au venit din Orientul Mijlociu şi Apropiat, unul din centrele globale ale reptilienilor Anunnaki.

Potrivit cercetărilor profesorului Phillip Calahan I, despre care am mai vorbit, turnurile rotunde sunt aliniate cu constelaţiile vizibile pe cerul de nord – în special Draco.

Legăturile dintre Irlanda şi berberii din Maroc merită o menţiune specială. Ambele popoare sunt formate din munteni cu pielea deschisă la culoare, mulţi dintre ei având ochii albaştri şi părul blond. Berberii sunt asociaţi cu munţii Atlas, şi implicit cu Atlantida, fiind numiţi astfel după Atlas, fiul legendarului conducător al Atlantidei, Poseidon.

Arta berberă are numeroase similitudini cu cea irlandeză şi orice om care cunoaşte limba galică poate înţelege fără probleme limba berberă. Principalele clanuri berbere, precum M’Tir, M’Tuga şi M’Ghill reprezintă cu siguranţă originile sau derivate ale numelor irlandez-scoţiene Mac Tier, MacDougal şi MacGhill. Prefixul Mac înseamnă „copilul sau copiii lui”. Arabii folosesc termenul de Bini, de pildă Bini M’Tir, care înseamnă acelaşi lucru.

Misionarii care au explorat primii ţinutul berber au descoperit că aceştia foloseau cimpoaie, la fel ca irlandezii. Primii invadatori ai Irlandei erau cunoscuţi sub numele de oamenii cu cimpoaie din piele. O tobă din piele de capră găsită în Kerry, Irlanda, este copia identică a tobei marocane numită bindir. Vioara şi chitara îşi au de asemenea originea în Africa de Nord. Atunci când aripa vikingă a arienilor a invadat Irlanda, ea a găsit aici numeroase oraşe, inclusiv actuala capitală, Dublin.

Deloc surprinzător, în lumina dovezilor pe care vi le-am oferit până acum, faimoasa corabie vikingă, cu partea din faţă mult înălţată, era de sorginte feniciană, fiind folosită inclusiv de egipteni. Sculpturile în piatră descoperite la Newgrange prezintă acest design, deşi au o vechime cu câteva mii de ani mai mare. Numele Idris este binecunoscut în Ţara Galilor; de secole, sfinţii şi regii musulmani erau numiţi Idris.


La British Museum este expusă o monedă musulmană, un dinar din aur, care are imprimat pe ea cuvântul „Offa”. Offa a fost regele Merciei, în Anglia secolului VIII. Se crede că el a dispus construirea „zidului” de pământ cu o lungime de 200 de kilometri care desparte Anglia de Ţara Galilor, cunoscut sub numele de Offa’s Dyke. Numele de Wales (n.n. Ţara Galilor) provine de la „Weallas”, care înseamnă Ţinutul Străinilor. La fel ca şi irlandezii, galezii au explorat apele din nord din jurul Islandei, înaintea vikingilor, şi se spune că prinţul galez Medoc a ajuns în America cu trei secole înainte de Columb.

Acest lucru este posibil, căci dacă avea acces la cunoaşterea fenicienilor, ar fi trebuit să ştie de existenţa Americilor. Venerabilul Bede din Cymbri (Ţara Galilor) afirmă despre poporul său că acesta a emigrat după potop din insulele biblice în cele britanice.

Când irlandezii s-au instalat în anumite regiuni din Ţara Galilor şi Cornwall, o parte din populaţia dislocată s-a mutat în Amorica, Brittany de astăzi, pe coasta franceză, unde se află fantastica pădure de stalactite numită Carnac, nume care provine de la egipteanul Karnac.

Limba bretonă este un amestec de galeză veche şi dialect cornish-arian. Brittany înseamnă Mica Britanie şi are legătură cu Barat şi Barati. Amorica înseamnă „ţinutul cu faţa către mare”, o descriere perfectă a Americii privită dinspre Atlantic. Cu siguranţă, aceasta este adevărata origine a numelui Americii, care nu are nimic de-a face cu Amerigo Vespucci, exploratorul florentin care l-a angajat pe Cristofor Columb în Spania.

Isle of Man a fost populată de asemenea de arienii irlandezi, devenind un pământ sacru pentru aceştia. A fost unul din cele două locuri din Insulele Britanice (celălalt fiind Anglesea, din nordul Ţării Galilor) în care şi-au avut sediul arhi-druizii. Aceştia erau membri de rangul cel mai înalt al străvechii clase preoţeşti britanice, care a moştenit cunoaşterea sa de la fenicieni, şi mai târziu de la Frăţia Babiloniană.

Simbolul cu trei picioare al Isle of Man seamănă izbitor cu simbolul fenician al Soarelui: svastica. S-a stabilit de asemenea existenţa unor legături între Irlanda şi Etiopia. O cercetătoare americană, Winthrop Palmer Boswell, a scris o carte numită Vrăjitori irlandezi în pădurile Etiopiei, în care prezintă similitudinile dintre basmele irlandeze şi cele etiopiene.

Unul din copacii sacri ai etiopienilor şi ai berberilor este baobabul, în timp ce numele iniţial al Irlandei a fost „banba”.

Această adorare a copacilor în Africa de Nord a fost exprimată în Insulele Britanice şi în Europa de către druizi. În Orientul Apropiat, uriaşii sau titanii – hibrizii reptilo-umani –, erau simbolizaţi de multe ori sub formă de copaci, din cauza înălţimii lor. În cartea sa, Irlanda feniciană, scrisă în anul 1833, Joachim de Villeneuve susţine că druizii irlandezi erau „preoţii-şerpi” ai navigatorilor fenicieni.

Acest lucru ar explica cu siguranţă originea lui Balor cel cu Ochiul Malefic, varianta irlandeză a zeului nord-african Baal, şi celebrarea în luna mai a ritualului lui Baal numit Beltane (MayDay). Ochiul malefic aminteşte de starea hipnotică pe care o pot induce reptilienii. Zeul-Soare la fenicieni era Bel sau Bil. Mai târziu, el a devenit cunoscut la canaaniţi şi la babilonieni ca Baal-Nimrod.

Druizii au devenit exponenţii tradiţiei şcolilor misterelor în Marea Britanie, Irlanda şi Franţa, adică în Britannia, Eire şi Gaul, după cum erau numite în acele vremuri. O parte dintre ei au fost profund corupţi de influenţa liniilor genealogice reptilo-umane ale Frăţiei Babiloniene, care au preluat din ce în ce mai mult controlul asupra preoţimii ariene, pe măsură ce trecea timpul. Originea cuvântului druid este incertă.


Există un cuvânt galic, druidh, care înseamnă „înţelept” sau „vrăjitor”. Dar nu este exclus ca originea sa să provină de la cuvântul irlandez drui, care înseamnă „oamenii stejarilor”. Misterele Druide erau predate în întunericul peşterilor şi pădurilor, stejarul simbolizând zeitatea lor supremă (corespondență cu simbolismul copacului). Druizii nu se închinau stejarului, care era doar un simbol, dar tot ce creştea pe el a devenit sacru pentru ei (cum ar fi vâscul).

Un alt simbol sacru al druizilor era tufişul sfânt [holly bush, n.n.], de la care provine numele de Hollywood din Los Angeles, centrul industriei globale a filmului creat de iniţiaţii moderni ai Frăţiei Babiloniene. Hollywood-ul se află aproape în totalitate sub controlul lor, fiind unul din principalele instrumente de condiţionare a minţii colective.

El a ajuns într-adevăr să fie un loc magic, care îi vrăjeşte pe oameni, făcându-i să uite de sine şi de realitatea lumii în care trăiesc. Druizii cunoşteau astronomia şi astrologia şi celebrau naşterea Soarelui la data de 25 decembrie. Luna era şi ea foarte importantă pentru ei. Momentele sacre erau noaptea cu lună plină, cea de-a şasea zi după aceasta şi noaptea cu lună nouă.

La fel ca în cazul gradelor albastre ale francmasoneriei moderne, iniţiaţii druizi erau împărţiţi în trei grupuri. Învăţăturile oferite discipolilor în pădurile din antichitate şi cele din templele francmasonice moderne erau practic aceleaşi. Primul nivel al şcolii druide se numea Ovate. Discipolii de pe acest nivel erau îmbrăcaţi în verde, culoarea care desemna procesul de învăţare. Al doilea nivel se numea Bard. Discipolii de pe acest nivel erau îmbrăcaţi în albastru, culoare care reprezenta armonia şi adevărul. Ei primeau sarcina să memoreze o parte din cele 20.000 de versete druide în care erau revelate misterele. Al treilea nivel era chiar cel druidic. Discipolii de pe acest nivel erau îmbrăcaţi în alb, culoare care simboliza puritatea şi Soarele. Pentru a deveni un arhi-druid, adică un lider spiritual, trebuia să treci prin şase niveluri de iniţiere.

Druizii au exercitat mult timp o putere absolută asupra populaţiei. După ce şcoala lor de mistere a fost preluată de Frăţia Babiloniană, ritualurile lor au fost pervertite într-un sens cât se poate de malefic. La fel ca în cazul tuturor şcolilor de acest fel, codul moral al druizilor era predat întregii populaţii, dar cunoaşterea secretă era păstrată exclusiv pentru iniţiaţi, care trebuiau să respecte un secret absolut.

Iată ce spune faimosul ezoterist Eliphas Levi despre metodele de vindecare ale druizilor: „Druizii erau preoţi şi medici, vindecând cu ajutorul magnetismului… Remediile lor universale erau vâscul şi ouăle de şarpe, căci aceste substanţe atrag lumina astrală într-o manieră specială. Solemnitatea ceremoniilor de culegere a vâscului a atras atenţia şi încrederea populaţiei în virtuţile vindecătoare ale acestei plante, încărcând-o astfel cu o mare putere magnetică”.

La fel ca alte religii ale misterelor, druizii deţineau o cunoaştere avansată pe care o ţineau ascunsă de ochii profanilor, iar unii dintre ei o foloseau cu intenţii mai puţin curate. Eu nu îi condamn în totalitate pe druizi şi în niciun caz nu doresc să arunc o lumină negativă asupra druizilor moderni. Aşa cum spuneam mai devreme, cunoaşterea este neutră şi poate fi folosită atât cu intenţii benefice, cât şi cu intenţii malefice.


Nu există însă nicio îndoială că religia druidă a fost infiltrată, ajungând să manifeste în timp ritualurile şi comportamentul clasic al reptilienilor, inclusiv sacrificiile umane. La ora actuală, Frăţia foloseşte încă ritualuri druide în ceremoniile sale de magie neagră.


David Icke – Secretul Suprem, Editura Daksha


Citiți și:
Iluminații – aşa-ziși stăpâni din umbră care sunt satanici
Un centru religios neolitic, vechi de 5000 de ani, descoperit în Scoţia, scoate la iveală ceva uimitor
Astronomia sumeriană – istoria prezentului

 

yogaesoteric
18 aprilie 2017



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga