Capitolul 4. Mahashivaratri – unica zi a apariţiei sale

Fragment din lucrarea „Balayogi – alchimia tainică a tăcerii”
traducere de Gregorian Bivolaru

Maha semnifică „foarte mare”. Shiva reprezintă forma divinităţii în dimensiunea sa de creaţie-distrugere. Ratri – noapte.

Aceasta este marea noapte a lui Shiva: în cea de-a doua lună neagră a anului, chiar înainte de prima fază de creştere a lunii.

Primul darshan

După pelerinajul din vară, am simţit rapid şi imperios nevoia de a reveni la templu, de sărbătoarea Mahashivaratri, pentru a-l vedea pe Swamiji. M-am dus aşadar în luna februarie a anului 1981. Familia de sadhu era acolo, fidelă reîntâlnirii cu cel pe care-l numeau „cel mai mare dintre sadhu-şi”.

De câteva zile, în zonă domnea o adevărată febră; pelerini din toate straturile sociale, săraci şi bogaţi, soseau din întreaga Indie. Am întâlnit chiar şi un prieten din Paris, pe care îl ştiam foarte disperat. Venise să caute un răspuns…Familii întregi aşteptau evenimentul în aceleaşi condiţii precare, ca şi cum precaritatea condiţiilor de viaţă ar fi fost o experienţă necesară, ca un fel de stimulent pentru detaşarea sufletului de cele lumeşti.

Sadhu-şii, câţiva străini şi cu mine, dormeam în incinta templului, pe pământul gol sau pe puţin fân. Fiecare dintre noi aveam dreptul la un metru pătrat, pe care era instalat un longui – o fâşie de pânză, pe care zăceau un sac micuţ cu minimul necesar pentru a trăi, un schimb sau două, o periuţă de dinţi, o Gita, un tub cu cremă împotriva ţânţarilor şi câteva rupii. Nu era nevoie de altceva. Beţia divină ne învăluia pe toţi. La vremea respectivă, trăiam printre sadhu-şi şi, deşi fraţii lui Swamiji mă cunoşteau, de data aceasta nici un mesager particular nu a venit să mă întâmpine.

În casele din spatele templului trăieşte o parte a familiei: fraţii şi surorile celor doi yoghini. Dată fiind această sărbătoare cosmică, marmite imense fumegau pe focurile aprinse între pietre. Pelerinii erau serviţi gratuit în incinta templului şi sub verandele caselor. Această mulţime disciplinată şi colorată oferea o privelişte magnifică: aşezaţi în linii perfecte, la sol, având fiecare în faţa sa o frunză verde de bananier, ce ţinea loc de farfurie, hrănindu-se cu degetele, şi alături un pahar cu apă pentru a-şi spăla degetele şi gura. O mulţime imensă, senină, fascinată şi fascinantă deopotrivă, ce părea atinsă de bagheta magică a Marelui Încântător. Niciodată în restul anului nu se scotea atâta apă din puţurile aflate la intrarea în templu, niciodată nu se vărsau atâtea lacrimi de emoţie.

Râul de la marginea drumului şi pajiştea din faţa templului se transformaseră într-o imensă spălătorie pentru lenjerie, pentru corpurile animalelor şi ale oamenilor. Un sistem de bariere întins pe mai mulţi kilometri permitea mulţimii să formeze o coadă de aşteptare lungă, care s-a întins pe întreaga durată a celor trei zile ce au precedat marele moment. Oamenii dormeau şi mâncau păstrând rândul, în aşteptare.

Pe măsură ce timpul trecea, agitaţia oamenilor creşterea. În faţa templului licăreau ghirlande de lămpi colorate în toate culorile şi o efigie luminoasă a lui Shiva. Grupuri de muzicieni cântau cântece sacre, energia era din ce în ce mai frenetică, mantra-e se auzeau ici şi colo, rostite de grupuri ce se formau şi se desfăceau, pentru a se reforma mai încolo, totul pe fundalul unor izbucniri vitale extraordinare. Suferinţa se sublima în surâsuri, fiecare îşi uita durerea personală, intrând în câmpul formidabilei energii a lui Balayogi. Am cunoscut un sadhu care mersese şase luni de zile, venind din nordul Indiei numai pentru a petrece câteva secunde în faţa lui Balayogi. Dar cei mai uimitori erau adoratorii lui Shiva, cu părul lor lung, care cobora până la sol sau era înfăşurat într-un fel de turban în jurul capului, slabi şi aproape goi, cu privirea pierdută şi corpul acoperit cu pulbere sacră sau de cenuşă, în semn de purificare.

Aşadar, Mahashivaratri la Mummidivaram nu era o adunare în jurul unui guru în sensul clasic al cuvântului – cu o anumită învăţătură etc – ci o întâlnire cu propriul sine, în care Balayogi infuza o formidabilă putere alchimică masei de oameni, pe o arie amplă în jurul templului.


Darshan-ul


Darshan este un cuvânt sanscrit care înseamnă întâlnirea cu Divinul sau binecuvântare ce este realizată prin intermediul maestrului. A acorda darshan-ul semnifică: a se face vizibil, a acorda Întâlnirea. Prin fuziunea cu câmpul magnetic al maestrului, darshan-ul sau binecuvântarea purifică de toate păcatele, bolile şi vibraţiile negative (energiile malefice) de orice fel care sunt stocate în aură în timpul vieţii prezente sau chiar a vieţilor anterioare.

Balayogi stătea închis între cei patru pereţi ai templului său timp de 364 de zile pe an. Nimeni nu avea vreodată acces la el; zăvoare uriaşe menţineau în permanenţă uşile exterioare închise. De aceea, darshan-ul lui Balayogi nu devenea posibil decât o singură dată pe an, timp de 20 de ore consecutive, de la ora 4.00 dimineaţa la miezul nopţii. La fiecare sfert de oră, capul său se apleca puţin într-o parte, ceea ce constituia un semn pentru fraţii săi să tragă perdeaua timp de câteva minute. Balayogi absorbea atunci atâta energie malefică din partea mulţimii – circa o persoană la fiecare zece secunde – , iar solicitarea interioară pe care o declanşa în el fiecare om era atât de intensă, încât uneori îi erau necesare câteva minute pentru a sublima printr-o alchimie numai de el ştiută toată această suferinţă umană, iar aceasta se realiza pentru circa un milion şi jumătate de pelerini, într-un timp atât de scurt…Fiecare venea aici cu o sete imensă care se cerea potolită, cu dorinţa de a primi o iubire necondiţionată, iertarea păcatelor, speranţă şi purificare.

Ceea ce m-a frapat cel mai mult atunci la el era starea sa de totală dăruire. Balayogi renunţase la tot ceea ce priveşte corpul şi simţurile, pentru a se consacra în întregime meditaţiei, Vidului Beatific luminos plin de iubire ce umple întregul univers; în el nu mai exista nici o urmă de individualitate.

Există expresia „a oferi darshan-ul”, dar în cazul lui Balayogi el însuşi era o personificare a esenţei divine, deci el nu oferea darshan-ul, ERA el însuşi darshan-ul.

În timpul celor 20 de ore, întregul spaţiu interior al templului era golit în întregime şi spălat cu apă. Noi, pelerinii, treceam prin faţa unei scăriţe ce duce la Balayogi, care era aşezat pe o mică construcţie pătrată. Aici, fiecare avea la dispoziţie circa 10 secunde pentru a-şi depune ofranda, alături de sufletul său, la picioarele maestrului, şi pentru a trece prin strălucirea sa purificatoare; lumina nu era folosită în acest caz pentru a vindeca o boală a corpului, ci fiinţa în ansamblul ei. Maestrul ne vindeca astfel de rănile sufletului care erau datorate ignoranţei, uitării, rătăcirii, el ne spăla astfel de obscurităţile noastre căzute în nişele conştiinţei noastre limitate. Oricum, faptul de a te afla doar la câţiva centimetrii de el părea atât de incredibil, încât orice gând ţi se evapora spontan din minte. Puterea sa alchimică era atât de mare încât – preţ de o clipă – „dispăreai” cu totul…toate noţiunile duale, precum viaţa şi moartea, fiind momentan abolite.

După darshan, drumul nostru mergea mai departe, către templul lui Chinna Balayogi, care, deşi nu se deplasa, era totuşi vizibil în locul în care medita în permanenţă. Eram apoi ghidaţi către ieşirea din templu, profund emoţionaţi şi îmbătaţi de extaz.

Când am ieşit, soarele strălucea pe un cer de foc. Totul era de o frumuseţe vrăjită; simţeam cu întreaga mea fiinţă că Balayogi şi soarele erau parcă acelaşi lucru. Aveam impresia că am băut din cupa Graalului. În această stare de beţie, privirea mea s-a dilatat. Ceva din fundalul fiinţei mele a tăcut. Nu a mai rămas decât un spaţiu alb, o senzaţie de absolută puritate pe care nimic nu ar fi putut-o tulbura în acea clipă. Răvăşită, am savurat această stare de beatitudine. Trăiam viziunea Sinelui Etern, în timp ce stăteam cu picioarele goale, îmbrăcată într-un mic sari alb, cu mâinile şi cu capul golite de orice conţinut, cu inima plină, singură în mijlocul unei mulţimi necunoscute, şi totuşi atât de familiară. Savuram în sfârşit senzaţia sublimă de a te topi de iubire în Macrocosmos.

Sadhu-şii erau prietenii mei. Ei mă primiseră în familia lor, familia călugărilor rătăcitori lipsiţi de familie. Îmi pierdusem astfel identitatea, nimeni nu îmi cunoştea numele, aşa că mă numeau Parvati (n.n. unul din numele consoartei lui Shiva). Fiecare dăruia câte ceva din puţinul pe care îl avea, convingându-l pe celălalt (el sau ea) să accepte ofranda. Balayogi era cel care trezise în noi această iubire, această generozitate, el ne deschisese inimile. El oferea cheia care deschide toate porţile celui care dorea cu adevărat acest lucru.

Înapoi              Continuare

yogaesoteric.net

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More