Constantin Brâncuşi, zeul ţăran. Rockefeller: «Cum pot să te ajut?» Brâncuşi: «Ia te rog mătura şi mătură atelierul!» (II)

 

Citiți prima parte a articolului
 
 

Un scurt şi incomplet inventar al iubirilor lui Brâncuşi
 

Eileen Lane
 

 
Eileen Lane intră pentru prima oară în atelierul lui Brâncuşi în anii ’20. Era nefericită în dragoste, după ce tocmai rupsese logodna cu iubitul ei şi mai tânără cu 20 de ani decât românul. Cei doi încep o idilă, dar tânăra irlandezo-americană se teme de gura lumii. Mult mai relaxat, Brâncuşi îşi invită noua cucerire să-i viziteze ţara natală, liniştind-o: „Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”.
Vacanţa celor doi durează între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care vizitează Sinaia, Peştişaniul şi, la întoarcerea spre Paris, petrec câteva zile la Roma şi la Marsilia.

Tânăra începe chiar să-şi facă noi planuri de măritiş, însă este refuzată imediat de Brâncuşi. Dezamăgită, Eileen se întoarce la ea acasă şi se recăsătoreşte. Într-o scrisoare datată 1923, îi scria lui Brâncuşi următoarele: „Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui.”

Peggy Guggenheim

În 1922, Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase, după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat dispăruse odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare „de aventuri sexuale şi artistice”. Intră în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a Păsării în văzduh. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare. Peggy nu vrea, dar alege o altă variantă de cumpărare: seducerea artistului. Cei doi devin amanţi. El o alintă pe ea „Peggyţa”, iar ea pe el când „ţăran viclean”, când „zeu adevărat”.
 

 
 
„Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Mă iubea foarte mult”, îşi amintea Guggenheim. Relaţia dintre cei doi durează până în 1940, când Guggenheim se întoarce în America din cauza războiului. La final, femeia se decide să dea 4000 de dolari pe Pasărea în văzduh. Brâncuşi îi aduce sculptura la maşină, cu lacrimi în ochi. „Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”, avea să scrie, în propriile memorii, Peggy Guggenheim.



Maria Tănase

 
Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi are loc în anii ’30, la Paris. Se îndrăgostesc nebuneşte şi instantaneu unul de celălalt. Urmează o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete, recunoscută de Maria Tănase, în 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea. Aşadar, totul începuse la Expoziţia de Artă Populară de la Paris, unde pavilionul românesc fusese organizat de Dimitrie Gusti. Cei doi, Maria Tănase şi Dimitrie Gusti, se decid să-i facă o vizită lui Brâncuşi. Trebuia să fie o masă. În schimb, Maria Tănase n-a mai cântat la restaurantul unde o adusese Dimitrie Gusti ca să ţină recital, preferând compania lui Brâncuşi, timp de două zile şi două nopţi.
 

 
 
Cei doi se revăd în primăvara lui 1939, la New York, la o mare expoziţie internaţională organizată la World Fair. În acelaşi an, se despart oficial. Gelos şi rănit, Brâncuşi îşi va ironiza fosta iubită cu orice prilej, tot restul vieţii sale.
 

Maria Bonaparte

 
O altă aventură celebră este cea cu prinţesa Maria Bonaparte. Moştenitoarea unei mari averi, Maria trece pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. De altfel, Bonaparte a fost modelul pentru controversata sculptură Prinţesa X, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais, imitând un falus erect. Iată explicaţiile lui Brâncuşi asupra problemei: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!” Idila celor doi s-a terminat abrupt, atunci când Maria Bonaparte a ales să aprofundeze cercetările lui Freud despre erecţie şi frigiditate. În chiar compania psihanalistului.
 

 

Cella Delavrancea

 
Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, fiica lui Barbu Delavrancea, în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns la Brâncuşi printr-un prieten miliardar grec, un colecţionar de artă.
 

 
 
Iată cum îşi amintea pianista întâlnirea cu sculptorul: „«Va să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea. Şi cânţi la pian frumos.» «Da, dar nu de ale noastre», i-am spus eu. «Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni», mi-a spus Brâncuşi”.
Povestea de dragoste scurtă, dar pasională care a urmat, a fost recunoscută de Cella Delavrancea la bătrâneţe.



Preţul operelor lui Brâncuşi a dărâmat trei recorduri mondiale

 
Constantin Brâncuşi este, de departe, cel mai bine vândut artist român din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai prezenţi pe piaţa neagră a artei, estimată la 6 miliarde de dolari anual. În fapt, un top realizat de cunoscuta Casă de Licitaţii Artmark, la începutul lui 2015, îl plasa pe locul patru, între cele mai vândute opere de artă din toate timpurile, întrecut doar de Giacometti, Modigliani şi Matisse, dar devansând, de exemplu, cea mai bine cotată lucrare a lui Picasso. Vorbim despre omul ale cărui creaţii au doborât de trei ori recordul mondial de preţ.
 
Câteva exemple:
 
În 2009, la o licitaţie care a avut loc la Paris, un colecţionar a dat 29 de milioane de euro pentru Madame L.R. Piesa, realizată între anii 1914-1917 şi care făcea parte dintr-o colecţie Yves Saint Laurent, fusese ţinută aproape ascunsă până atunci, acesta fiind, de altfel, şi principalul motiv al preţului de vânzare ameţitor.

Anul 2005. Lucrarea Pasăre în spaţiu este adjudecată cu 27,5 milioane de dolari, la o licitaţie organizată de celebra casă Christie’s din New York. Suma de pornire fusese de 8 milioane de dolari.

În 2002, sculptura Danaide se vindea cu 18 milioane de dolari, de aceeaşi casă de licitaţii Christie’s. Piesa, datând din 1913, fusese evaluată anterior la 8-10 milioane de dolari.

Prométhée, un cap turnat în bronz, realizat în 1911, a fost vândut pentru suma de 12.682.000 de dolari, la o licitaţie organizată la New York, pe 2 mai 2012, de casa Sotheby’s.

Une Muse a fost adjudecată pentru 12,4 milioane de dolari la o licitaţie de artă modernă şi impresionistă organizată de casa Christie’s la New York, pe 7 noiembrie 2012.

Lucrarea care are toate şansele să stabilească un nou record prin preţul de vânzare este Cuminţenia Pământului. Încadrată la categoria „Tezaur“ şi expusă în prezent la Muzeul Băncii Naționale a României, sculptura este cotată la aproximativ 20 de milioane de euro de către moştenitorii lui Brâncuşi.

Interviu Sorana Georgescu-Gorjan, fiica inginerului care a construit Coloana Infinitului: „Nici Brâncuşi şi nici tata n-au venit la inaugurarea Coloanei fără sfârşit”

 

 
 
Biblioteca Soranei Georgescu-Gorjan e plină cu cărţi despre Constantin Brâncuşi, cu albume ilustrate cu operele sale, precum şi câteva fotografii cu sculptorul, dar pe care nu le găseşti uşor pe internet. Şi asta pentru că, dincolo de interesul de simplu filolog şi de redactor de carte care a coordonat multe dintre volumele scrise despre Brâncuşi, există şi o moştenire de familie, mai caldă poate decât copertele aşezate atent pe rafturi: tatăl ei, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, a lucrat împreună cu Brâncuşi la ridicarea Coloanei fără sfârşit de la Târgu-Jiu. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a tăiat panglica atunci când lucrarea a fost finalizată. Pentru tatăl ei, evenimentul fastuos a contat mai puţin. Dar s-a străduit, până când el n-a mai fost, ca lucrarea sa cea mai dragă, coloana „lui“, să fie admirată şi azi. A reuşit.
 

 

Schiţă a viitoarei Coloane a Infinitului, desenată de Brâncuşi pe o fotografie făcută în locul unde urma să aibă loc construcţia
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan

Reporter:
Constantin Brâncuşi a fost bun prieten cu bunicul şi apoi a lucrat cu tatăl dumneavoastră, ba chiar a locuit în casele lor din Craiova şi Petroşani. Cum s-au apropiat?

Sorana Georgescu-Gorjan: Ion Ciobanu, bunicul meu, şi Constantin Brâncuşi s-au împrietenit la Craiova, pe la începutul anilor 1890. Ion era prim-vânzător la Marele Magazin de Manufactură şi Mărunţişuri „La Steaua Colorată”, de pe strada Madona Dudu din Craiova, iar Constantin era băiat de prăvălie la bodega-băcănie a lui Ioan Zamfirescu, care locuia la câteva case distanţă şi cu care Ion se avea bine. Erau cunoscuţi „Zamfireştii” – câştigaseră şi la loterie la un moment dat. Bunicul era originar din Godineştii Gorjului, un sat apropiat de Hobiţa lui Brâncuşi. La majorat, bunicul şi-a schimbat numele în Georgescu-Gorjan, pentru că i se spunea adesea că e fiul lui Gheorghe din Gorj. Nu-i plăcea numele de Ciobanu, aşa cum nici lui Brâncuşi nu i-a plăcut să pască oile.

Bunicul era orfan de ambii părinţi, iar Brâncuşi era orfan de tată – iar acest destin asemănător pare să-i fi apropiat. Într-un fel, bunicul, mai mare cu şapte ani decât „Costache”, i-a devenit bun sfătuitor şi l-a luat sub aripa lui. Împreună cu un domn Grecescu, căruia Brâncuşi i-a fost mereu recunoscător pentru că l-a ajutat să intre la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova – el având doar trei clase din patru terminate – s-a preocupat de soarta lui. Aşa cum spuneaţi, l-a găzduit vreo doi ani, din 1893 până în 1895, până ce a fost admis la internat, într-una din camerele în care locuia împreună cu fratele său mai mic. Mai târziu, bunicul l-a mai primit încă o vreme, în timpul în care Brâncuşi îşi efectua serviciul militar fără încazarmare. Şi, în semn de prietenie, proaspătul absolvent de Belle-Arte i-a făcut bunicului un bust din ghips, care azi se găseşte la Muzeul Naţional de Artă al României.

R: Ce v-au povestit bunicii din perioada cât a locuit împreună cu ei la Craiova?

S.G.: De pildă, bunica mea nu-l înghiţea pe Brâncuşi (râde). Ea s-a căsătorit cu bunicul după ce a plecat Brâncuşi din ţară, deci după 1904. Însă atunci când el mai revenea în Craiova, îl vizita pe bunicul şi stăteau mult de vorbă. Bunica se simţea prost că ei vorbeau despre tot felul de amintiri de-ale lor din burlăcie şi ei nu-i plăcea. Nouă, copiilor, ne spunea despre el: „Brâncuşi nu mai vorbea bine româneşte şi nu aducea bomboane copiilor!“. De fapt, ea era geloasă pe prietenia mare între soţul ei şi Brâncuşi şi, chipurile, se simţea exclusă că nu făcuse parte din tinereţea lor.

„Tata avea un căţel, Pufi, pe care-l ţinea în curte. Brâncuşi, care era un foarte mare iubitor de animale, n-a acceptat decât să-l ţină în casă, cum să stea câinele afară? Aşa că Pufi a fost răsfăţatul lui Brâncuşi pe perioada cât a stat la Petroşani.”
Sorana Georgescu-Gorjan

R:
O prietenie care a continuat şi cu tatăl dumneavoastră, Ştefan Georgescu-Gorjan. Povestiţi-ne în ce împrejurări s-au cunoscut ei.

S.G.: Sigur că după ce a plecat la Paris, bunicul a mai corespondat cu Brâncuşi – îşi trimiteau constant ilustrate. Pentru că tata era inginer-şef la Atelierele Centrale din Petroşani şi avea pasiunea limbilor străine – franceza, italiana, germana – îl trimiteau în diverse deplasări. Şi a mers în Paris, prima oară în 1934. Bineînţeles că s-a dus să-l vadă pe Brâncuşi, care l-a primit cu plăcere, doar era băietul prietenului său. Tata povestea că i-a pus muzică la un patefon făcut de el. Avea discuri cu muzică din toată lumea, în special populară. Culmea e că nu le punea să fie ascultate obişnuit, pe centru, ci aveau o gaură separată şi tocmai de aceea muzica suna foarte ciudat. Asta era una dintre distracţii. Apoi l-a invitat într-un restaurant, era într-o zi „fără carne“. Brâncuşi postea miercurea şi vinerea. Şi mereu era foarte preocupat de mâncare. Mai târziu, când a locuit o vreme la tata, la Petroşani, i-a zis: „O să mă ocup eu de-acum încolo de mâncare, că nu-mi place mâncarea asta ardelenească, cu tot felul de sosuri, grasă”. Or, bucătăreasa tatălui era furioasă pentru că n-avea decât să care coşul lui Brâncuşi când mergeau la piaţă. El pregătea mămăliguţă cu brânză, salate, mâncăruri mai uşoare.

R:
Cum au ajuns totuşi să colaboreze pentru construirea la Târgu-Jiu a Coloanei Infinitului?

S.G.: După acea primă întâlnire între ei doi, care a fost prin decembrie 1934, Brâncuşi l-a invitat pe tata să vină de Sfântul Ion ca să-l serbeze în absenţă pe Ion, bunicul. Iar tata s-a întors. Şi atunci, Brâncuşi i-a zis că se gândeşte să facă un monument şi i-a arătat coloanele din lemn din atelierul său pe care începuse să le facă încă din 1917. De fapt, el primise de la Arethia Tătărescu, soţia prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, invitaţia să ridice un monument pentru eroii din Târgu-Jiu căzuţi în Primul Război Mondial. Brâncuşi se gândea la o coloană fără sfârşit. Şi l-a întrebat pe tata dacă, la fel precum coloanele din lemn, se pot face unele de dimensiuni mai mari şi din metal. Tata, care era inginer electromecanic, i-a dat soluţia construcţiei cu un stâlp de oţel, bine înfipt în pământ, pe care să se ridice, ca nişte mărgele, acele elemente. Lui Brâncuşi i-a plăcut ideea şi i-a trimis o scrisoare de răspuns Arethiei în care îi spunea că e de acord să facă monumentul respectiv. Foarte frumos a scris atunci Brâncuşi: „Mă simt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă şi nu se putea ca propunerea să pice mai bine“. Şi atunci i-a propus tatălui să lucreze cu el.

Din culisele construcţiei: „Ce face, dom’le, ăsta, aici? Ce tot freacă atât?“

 

 

Meşterii, lucrând la „mărgele“, în atelierul din Petroşani
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan



R:
  A fost grea colaborarea cu Brâncuşi? Era exigent?



S.G.:
Până să se apuce efectiv de treabă, au trecut vreo doi ani, timp în care tata s-a mai dus de câteva ori la Paris să discute din ce materiale o să fie construită coloana, care sunt costurile, cât o să dureze şi tot aşa. Prin 1937, Brâncuşi a venit în ţară şi a fost găzduit în casa tatei, la Petroşani, pentru a stabili dimensiunile monumentului şi a ciopli un model de modul. Brâncuşi avea o singură pretenţie: ca o „mărgea”, modul, element, cum vreţi, să aibă aceeaşi proporţie pe care o respecta o coloană de lemn făcută de el. Poate pare o explicaţie prea matematică, dar e necesară: coloanele erau alcătuite dintr-o succesiune de elemente identice cu jumătăţi la capete, care asigură această idee de „fără sfârşit“. Iar Brâncuşi a zis că proporţia între baza mică, baza mare şi înălţimea unui modul să fie în raportul 1-2-4. Au făcut şapte mii de încercări şi până la urmă au ajuns la formula de 45 de centimetri cu 90 de centimetri şi având 1,80 metri înălţimea. Cât un om. Ele fiind una peste alta în continuare, oferă senzaţia de „om peste om“ şi această idee i-a plăcut. Apoi, totul a fost relativ simplu, construit cu o schelă – totul a durat trei luni. Şi au ajuns la 15 „mărgele”, care au aproape 30 de metri înălţime.



R:
  N-au întâmpinat nicio problemă pe perioada lucrărilor?

S.G.:
Absolut niciuna, niciun accident. Au fost meşteri foarte buni. Pentru că în zona aceea, la Valea Jiului, începuse să se dezvolte mineritul, veniseră muncitori din toate părţile – cehi, unguri, nemţi, italieni, care au lucrat la fundaţie şi la ridicarea coloanei. Ţin minte însă că, la început, Brâncuşi a trebuit să facă un model de „mărgea”, ca să fie turnat în fontă. Şi modulul a fost făcut mai întâi din lemn de tei, care era foarte bombat şi Brâncuşi a stat nu-ştiu-cât timp ca să cioplească o faţetă. Lucrătorii erau nervoşi: „Ce face, domnule, ăsta aici? Ce tot freacă atâta?”, se întrebau. Sau, odată, la începutul lucrărilor, a venit în vizită doamna Tătărescu. Unul dintre modulele pe care le făcuseră era crăpat. Aşa că l-au aşezat într-un fel ca să nu-l vadă. Şi n-a observat. Sigur că, până la urmă, au înlocuit modulul cu unul bun.
 

Ştefan Georgescu-Gorjan, inginerul-şef al „Coloanei Infinitului“
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan



R:
  Au fost mulţumiţi de rezultatul final? Cum a decurs inaugurarea din octombrie 1938?



S.G.:
Din păcate, nici tata şi nici Brâncuşi nu au participat la inaugurare, care fusese amânată de foarte multe ori. Şi atunci, pe 27 octombrie, când a avut loc, tata era plecat din ţară. În plus, atunci se schimbase puterea politică, începuseră să apară articole în presă despre banii consumaţi aiurea pentru un monument la Târgu-Jiu. Brâncuşi, confuz de întârzierea inaugurării, a plecat şi nici nu s-a mai întors. Pentru tata, însă, această lucrare a însemnat enorm toată viaţa. Brâncuşi i-a mai propus apoi să meargă cu el în India să lucreze împreună la un alt monument, însă tata urma să se căsătorească şi a preferat să rămână. De-a lungul timpului, s-a străduit să participe la restructurările făcute coloanei şi, cu puţin înainte să moară, în 1985, a avut bucuria ca angajaţii de la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă „Incerc“ să realizeze un studiu în care au constatat că era în perfectă stare. Cumva, tata a murit liniştit că, uite, coloana „lui“ e bine.



Rockefeller: „Cum pot să te ajut?“ Brâncuşi: „Ia te rog mătura şi mătură atelierul!“



R:
  Aveţi o bibliotecă plină cu cărţi despre Brâncuşi. Pare că e o moştenire de familie, dar ce v-a determinat să cunoaşteţi mai multe despre viaţa şi operele lui?



S.G.:
M-au fascinat de mică povestirile tatălui meu despre Brâncuşi. Am admirat bustul bunicului, aşezat la loc de cinste pe biblioteca de artă a familiei şi am răsfoit cu interes catalogul primei mari expoziţii a artistului de la New York, de la Galeria Brummer, unicat în ţară, dăruit de Brâncuşi cu o dedicaţie semnată pe 7 ianuarie 1935. Când am crescut, am citit cu nesaţ scrierile lui, corespondenţa cu specialiştii, cărţile primite de la aceştia, dar am fost şi martora dorinţei sale nestrămutate de a păstra neştirbită Coloana. Am intrat în legătură strânsă cu povestea aceasta şi ca redactor la Editura Academiei, când am avut ca sarcina să mă ocup de revistele de artă şi de cartea lui Barbu Brezianu, Brâncuşi în România. Iar pentru faptul că am avut de când mă ştiu prezenţa lui Brâncuşi în casă, că am crescut sub semnul lui, am socotit că am un fel de datorie morală să apăr moştenirea şi a tatălui, şi a lui Brâncuşi.

R:
  Aţi cunoscut şi alţi oameni care i-au fost apropiaţi lui Brâncuşi?

S.G.: Pe Sidney Geist, care a venit şi la Bucureşti de câteva ori şi am discutat despre el. Sau cu fata doamnei Tătărescu, Sanda Tătărescu-Negroponte, care-şi amintea despre prima întâlnire cu Brâncuşi. Avea 16 ani şi s-a dus să-l aştepte pe Brâncuşi la gară. Spunea că a fost surprinsă pentru că el era un om mărunţel, taciturn, care se uita după culturi de grâu, or ea îşi închipuia un om masiv, solid. Iar atunci când l-a vizitat la Paris, s-a oferit, după o masă, să-i spele farfuriile, însă Brâncuşi a refuzat-o politicos, explicându-i că obişnuieşte să le spele o dată pe lună (râde).
 

Constantin Brâncuşi, fotografiat din spate de Ştefan Georgescu-Gorjan, în timp ce artistul filma lucrările la „Coloana Infinitului“
Foto: Arhivă personală Sorana Georgescu-Gorjan



R:
  Şi ce discutau? Despre artă?



S.G.:
Brâncuşi nu vorbea despre artă. Din ceea ce au scris mai mulţi, el vorbea despre orice, dar nu despre lucrările lui. Marcel Mihalovici, care i-a fost apropiat, spunea că nu-i plăcea să discute sau să explice de ce sau cum a făcut o anumită lucrare. Avea câţiva prieteni cu care se simţea foarte bine şi atât, mai ales în preajma oamenilor simpli. Era foarte încântat când nu ştiu ce bucătăreasă i-a zis: „Vai, lucrarea asta e aşa frumoasă, ca o cască de pompier!”. Sigur că, pe de altă parte, el era foarte conştient de valoarea sa. În Paris, a intrat în legătură cu toate „-ismele“ posibile: dadaism, suprarealism etc. Dar când venea vreun critic de artă cu ifose, aproape că-l dădea afară. Se povesteşte adesea că atunci când a venit celebrul bancher David Rockefeller în vizită la el, care-l aprecia mult pe Brâncuşi, l-a întrebat: „Cu ce te pot ajuta? Să-ţi fac rost de nu-ştiu-ce mobilă?“. Iar el i-a răspuns, tăios: „Ia te rog mătura şi mătură atelierul!“ (râde).



R:
  Ucenici, elevi pe care să-i înveţe din meşteşugul său a avut?



S.G.:
Brâncuşi a avut oameni care au lucrat cu el, printre care o serie de mari viitoare sculptoriţe, fete, cărora le-a pus nume de băieţi ca să le poată certa. Spunea că pe fete nici cu o floare să nu le atingi, dar dacă ele vor să lucreze cu el, să înveţe să dea cu dalta şi cu ciocanul, atunci, ca să fie lucrul mai uşor împreună, le-a pus nume de băieţi. Era Irina Codreanu, o foarte talentată sculptoriţă, căreia îi spunea „Costică”, alta era foarte supărată că îi zicea „Mihalache” şi mai era Miliţa Petraşcu, căreia i-a zis „Leliţa”. A mai lucrat cu el şi un japonez, care nu ştia franceză. Brâncuşi, pe de altă parte, nu ştia engleză, dar ei s-au înţeles până la urmă din gesturi, din priviri. Au stat şi au lustruit-o pe Leda cât au putut de bine.

Citiţi şi:

Criza artei şi promovarea non-valorii de către mass-media

Yoga şi creaţia artistică

 

yogaesoteric
28 martie 2017

  

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More