Realitatea fascinantă a spiritelor naturii dezvăluită prin clarviziune (III)

 

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

În anul 1920, cunoscutul scriitor Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, s-a implicat într-o acţiune foarte aparte de cercetare. Împreună cu profesorul Edward L. Gardner a pornit să investigheze autenticitatea a două fotografii realizate la Cottingley, în care apăreau jucăușe spirite ale naturii.  După examinarea atentă a dovezilor fizice, următorul pas al cercetării l-a implicat pe maiorului Geoffrey Hodson, un clarvăzător recunoscut.
Deşi povestea acestor fotografii – devenite celebre – nu a fost niciodată elucidată pe deplin, Hodson şi-a dedicat întreaga viaţă verificării existenţei spiritelor naturii şi cercetării lumii în care ele trăiesc.

Aceste fascinante entități ce populează întregul pământ, apele, focul și văzduhul au fost descrise, de asemenea, de clarvăzătorul Charles Leadbeater, membru marcant al Societății Teosofice. În numeroasele călătorii pe care le-a făcut în toată lumea, el a observat cu încântare prezența lor plină de viață, prospețime și jucăușenie.

Citiți partea a doua a acestui articol.

În descrierea celei de-a treia categorii de spirite ale naturii, salamandrele, Hodson a fost mai puțin poetic. Spiritele focului i-au apărut ca fiind alcătuite din flăcări. Înălţimea lor este variabilă şi, deşi îşi schimbă constant înfăţişarea, salamandrele păstrează totuşi o aparenţă umană. Ochii lor radiază o energie teribilă, au urechile foarte ascuțite, iar „părul“ lor se revarsă pe umeri ca nişte limbi de foc. Fața lor de formă triunghiulară, când nu era acoperită de flăcări aurice pâlpâitoare, portocaliu-roşcate, părea, spune Hodson, umană în aparență, dar non-umană ca expresie. Ochii migdalaţi şi foarte oblici erau iluminați „de o plăcere stranie, dată de conștientizarea puterii distructive a elementului lor specific“.

Salamandrelor le place să pătrundă şi să se „îmbăieze“ în flăcările focului fizic, iar în afara acestuia, se mențin într-o stare pasivă în focarele căldurii de pretutindeni. Spiritele focului se clasifică în funcție de culoarea lor – roșu, portocaliu, galben sau violet – toate fiind supuse lui Agni, Stăpânul Focului, considerat esența focului în sistemul nostru solar.

Teosoful Rudolf Steiner, fondatorul Societății Antroposofice, este cel care a adus în atenţia oamenilor spiritele focului și rolul deosebit pe care acestea îl au în procesele de distrugere și de transformare. În filosofia sa, focul este fundamentul tuturor lucrurilor, spirituale și fizice. El este creat și controlat de cele mai înalte spirite din ierarhia universală.

Chiar dacă este greu de crezut că Hodson ar fi putut să întâlnească spirite ale naturii mai energice decât naiadele și salamandrele, totuşi este adevărat. Creaturile aerului, silfidele, se află în strânsă conexiune cu vântul, cu norii și cu furtunile. Corpul lor, în întregime astral, deşi are formă umană, este puțin mai mic de înălţime şi aproape că nu prezintă caractere sexuale. Chipurile silfidelor sunt neobișnuit de frumoase, puternice, vitale și controlate în expresie, în ciuda aparenței de abandon temerar pe care îl afișează în timp ce se delectează lăsându-se în bătaia vântului, sau se deplasează prin văzduh cu viteze foarte mari – 10 kilometri, uneori chiar 25 de kilometri pe secundă. Hodson a întâlnit multe varietăți de spirite ale aerului subtil, pe care le-a deosebit în funcţie de forță, inteligență, obiceiuri și aspect. Unele dintre ele pluteau aproape de suprafața pământului, altele se apropiau de el, e drept foarte rar, pentru că nu agreau lumea oamenilor. Hodson a observat că adeseori silfidele își pierdeau asemănarea cu forma umană, părând să se transforme în turbioane de forță și energie vitală, în mişcarea cărora intuiai forme pline de grație, bătăi de aripi, braţe şi plete unduitoare. Ochii arzători ce le luminau chipurile nepământesc de frumoase aveau în „expresia lor o combinație de înflăcărare, beție, extaz, vigoare și forță nestăvilită“.

În cursul anului 1922, Hodson a studiat multe specii de silfide, diferite ca dimensiuni, forță și nivel de evoluție. Unul dintre aspectele interesante pe care le-a constatat în timpul acestor observaţii a fost impetuozitatea cu care îşi exteriorizau bucuria, scoţând strigăte asemănătoare cu vuietul sălbatic al vântului.

Pe la sfârșitul anului 1922, aflându-se la marginea unei păduri de zade și pini bătrâni, în apropiere de Ewehurst, Hodson admira panorama care se întindea mult către sud. O pală de vânt venită dinspre sud-vest i-a atras atenţia asupra unor silfide care se jucau. Zbenguiala lor consta în alunecări lungi şi rapide pe curenţii de aer, ori în răsuciri, întoarceri și ridicări bruşte către înaltul cerului, urmate apoi de picaje până aproape de vârful copacilor, pentru ca de acolo să se ridice iar, cu aceeași agilitate, la mii de metri în aer. La un moment dat, Hodson a văzut o silfidă de genul masculin coborând încet până la câțiva metri de sol, unde a rămas plutind deasupra ierbii. Înalt de aproape 2,5 metri, nud, era de o frumusețe androginală, cu forme armonioase, perfect proporționate şi o aură de trei ori mai mare. Corpul său de natură astrală, radiant şi mereu în mişcare, nu era limitat la o formă fixă, fiind capabil să se materializeze la nivel eteric atât într-o minunată formă feminină, cât şi într-una masculină, pentru a-și desfășura activitatea printre plante, animale sau chiar printre ființele umane.

Intrând în comuniune telepatică profundă cu conștiința acestei silfide, Hodson a simțit ceva asemănător concentrării energetice din interiorul atomului: o energie incalculabilă, care sugera un potențial uluitor, dar inofensiv, deoarece fluxul său era direcționat prin canale foarte bine controlate. Centrul vital al silfidei părea să fie o CHAKRA situată în zona plexului solar, care emana o splendidă radiație multicoloră. În zona umerilor, fluxuri de energie radiantă conturau forme asemănătoare aripilor, ce se ridicau până deasupra capului său.

La un moment dat, silfida și-a ridicat mâinile, făcând un gest care lui Hodson i s-a părut că este o invitație adresată lui de a renunța la limitările impuse de trup și de a se ridica împreună cu el la nivelurile mai înalte ale spațiului și conștiinței. Această experiență l-a convins pe Hodson că cele mai înalte momente de bucurie și pasiune trăite de o fiinţă umană obişnuită sunt palide pe lângă existența profund însuflețită trăită de o silfidă. Cu un anume regret, Hodson remarca inerţia formei umane, viața trăită în trup fiind adesea destul de obtuză și limitată de greutatea cărnii.

Zânele din lumea largă

Clarvăzătorul Charles Leadbeater, autor al lucrării Chimia ocultă, susţinea la rândul lui că lumea spiritelor are un număr imens de subdiviziuni, aceste entităţi variind ca inteligenţă şi manifestare, la fel ca fiinţele umane.

Diversele specii ale spiritelor naturii ocupă teritorii clar definite, membrii lor tinzând să nu se amestece. Unii, spune el, pot fi întâlniţi foarte des într-o ţară şi foarte rar în alta, în timp ce alţii pot fi întâlniţi aproape peste tot. Pentru a marca diferenţa între triburi şi specii, sunt folosite culori, exact aşa cum păsările au penajul diferit în funcţie de gen sau specie. În timp ce umanitatea ocupă doar o mică parte din suprafaţa globului, anumite „entităţi aflate la un nivel corespondent pe alte linii de evoluţie“ nu numai că umplu Pământul, susţinea Leadbeater, „ci populează şi enormele întinderi submarine şi aeriene“.

Cu încântare, el compara creaturile micuţe, portocalii şi purpurii sau stacojii şi aurii, care dansează vioaie prin podgoriile siciliene, cu cele gri-verzui care se mişcă mai greoi printre stejarii sau pe câmpiile acoperite cu grozamă din Anglia, ori cu entităţile blajine maro-aurii care umblă pe dealurile Scoţiei. Observând că varietatea verde-smarald este cea mai comună în Anglia, el povestea că a văzut astfel de pitici prin pădurile Franţei şi ale Belgiei, însă în Olanda, care se află la doar o sută şi ceva de kilometri, abia a întâlnit câţiva. Cu toate acestea, aceleaşi fiinţe pot fi întâlnite în Massachusetts şi pe malurile râului Niagara. Pe întinderile marilor câmpii din Dakota, Leadbeater spune că a zărit nişte pitici ale căror culori erau alb şi negru, pe care nu i-a mai întâlnit nicăieri altundeva, deşi şi California se poate lăuda cu o specie unică alb-aurie.

În provinciile australiene New South Wales, Victoria şi Queensland, fiinţele astrale cel mai des întâlnite aveau o minunată culoare azuriu-luminiscentă. În Java, cele mai comune păreau a fi două tipuri distincte de entităţi, amândouă monocromatice, „una albastru-indigo cu uşoare sclipiri metalice, cealaltă având toate nuanţele de galben – neobişnuită dar minunat de frapantă şi atractivă“. O altă varietate locală era dungată ţipător în nuanţe de verde şi galben. În peninsula Malacca, Leadbeater a găsit creaturi care preferau veşminte similare, roşu dungat şi galben, iar de partea cealaltă a strâmtorii Sumatra, verde şi alb. Pe Insula Sumatra, Leadbeater a găsit un trib de pitici roz-violaceu pe care îi mai întâlnise doar pe dealurile Ceylonului. În Noua Zeelandă el a întâlnit pitici a căror culoare era albastru intens vărgat cu argintiu, iar în insulele South Sea a dat peste o varietate alb-argintie „care scânteiau în toate culorile curcubeului, ca nişte statuete de sidef“.

Călătorind în India, Leadbeater a întâlnit tot felul de pitici, de la cei roz-delicat cu galben-pal sau azuriu-gălbui care populau zonele de deal până la cei care arborau „extraordinare culori scânteietoare, aproape sălbatice în intensitatea şi extravaganţa lor“, caracteristice, zonelor de câmpie. Subcontinentul găzduia şi tipul negru cu auriu, mai des asociat cu deşertul african, ca şi o specie care semăna cu „o statuetă scânteietoare din metal stacojiu, asemănător oricalcului“.

În imediata vecinătate a zonelor vulcanice, ca Vezuviul, Etna, Java, Insulele Sandwich, Yellowstone Park sau Nordul Noii Zeelande, Leadbeater a întâlnit mereu un soi de pitici care arătau de parcă ar fi fost turnaţi în bronz şi apoi lustruiţi. El considera că acest tip de fiinţe erau supravieţuitorii unei specii primare ce se afla într-un stadiu intermediar între gnomi şi zâne.

Altitudinea, a descoperit Leadbeater, influenţează foarte mult distribuţia în teritoriu a spiritelor naturii. Spiritele naturii, conform tradiţiei, nu au manifestări care să corespundă celor pe care oamenii le numesc naştere şi moarte. O zână, spune Leadbeater, vine în această lume ca adult, îşi trăieşte viaţa, lungă sau scurtă, fără să obosească, fără să simtă nevoia de odihnă şi fără nicio schimbare perceptibilă a înfăţişării, pe măsură ce trec anii. În ceea ce priveşte lungimea vieţii spiritelor naturii, se spune că variază foarte mult, unele având o viaţă foarte scurtă, altele având vieţi mult mai lungi decât ale oamenilor. Şi, ca şi oamenii, spiritele naturii sunt supuse reîncarnării, deşi legile acesteia se aplică puţin diferit în cazul lor.

În timpul existenţei lor eterice pământene, spiritele naturii au avantajul că nu simt nevoia de hrană. Corpul unei zâne absoarbe, fără niciun efort, nutrienţii de care are nevoie direct din eterul care o înconjoară. Acest fenomen, după Leadbeater, nu este o absorbţie efectivă, ci mai degrabă un schimb constant de particule, cele golite de vitalitate sunt expulzate pentru a face loc celor încărcate cu vitalitate. Deşi spiritele naturii nu mănâncă, atunci când ele savurează parfumul florilor, trăiesc o plăcere asemănătoare celei simţite de oameni prin savurarea mâncării. Pentru spiritele naturii, spune Leadbeater, aroma reprezintă mai mult decât un miros. Ele se lasă pătrunse de mireasmă până când aceasta le îmbibă fiecare părticică a fiinţei. În ceea ce priveşte structura, trupul unui spirit al naturii este precum un fuior de fum, aşa că nu poate fi tăiat sau rănit. Frigul şi căldura nu au efect asupra lor. Spiritele naturii au fost văzute jucându-se la fel de fericite atât printre fulgii de zăpadă, cât şi printre picăturile de ploaie, dansând cu egală plăcere în lumina Lunii sau bucurându se de strălucirea Soarelui, la fel de mulţumite să se mişte alene într-o după-amiază calmă de vară pe cât sunt de bucuroase să zburde printre rafalele de vânt. Spiritele focului adoră să se îmbăieze în foc. Atunci când izbucneşte un incendiu, vin din toate direcţiile şi se aruncă în flăcări, lăsându-se purtate în sus de acestea, mereu şi mereu, cu multă încântare.

În lumea spiritelor naturii se pare că nu există contacte sexuale, boli sau luptă pentru existenţă, ele fiind scutite de cele mai dureroase cauze ale suferinţelor umane. Se spune că un spirit al naturii poate simţi durere doar datorită unor emanaţii sau vibraţii dizarmonioase, însă capacitatea elementalilor de a se deplasa foarte repede îi ajută să evite uşor astfel de pericole.

Citiți ultima parte a acestui articol.

Citiți și:

Fotografii din altă lume
Conştiinţa – de la fizic la metafizic

yogaesoteric
13 februarie 2014

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More