Ştiinţa de a depista minciuna prin recunoaşterea indiciilor pe care ea le generează la nivel trupesc şi comportamental în fiinţa celui care minte

 

Din punct de vedere psihologic, minciuna reprezintă o afirmaţie care este contrazisă de către experienţă şi de observaţie şi care este oferită de o anumită persoană uneori în mod premeditat sau alteori în mod spontan, printr-o serie de afirmaţii care conduc la denaturarea totală sau parţială a adevărului sau prin argumentarea selectivă, parţială, imprecisă sau exagerată a faptelor reale.

Potrivit studiilor din domeniul psihologiei comportamentale, minciuna s-a dovedit a fi un mecanism ce ţine într-o mare măsură de instinctul de supravieţuire. În urma acestor studii au fost identificate unele zone ale creierului care sunt activate şi care sunt solicitate în mod aparte sub influenţa unei minciuni sau a unui comportament înşelător.

Din punct de vedere natural, mintea umană este alcătuită în aşa fel încât fiinţa umană să afirme adevărul în aproape toate situaţiile. Atunci când omul minte, apar la nivel trupesc o serie de manifestări fiziologice involuntare, care se constituie ca nişte veritabile semne şi indicii pentru cel care ştie şi este atent să le observe în mod corect. Realizând un anumit antrenament adecvat ce implică atenţie, cunoaştere şi luciditate, putem ajunge să recunoaştem, pe baza acestor indicii, situaţiile în care fiinţele umane cu care dialogăm mint.

Acţiunea de a minţi poate fi o acţiune spontană ce este folosită cu intenţia de a produce confuzie, de a genera false speranţe sau pentru a crea o anumită conjunctură socială favorabilă mincinosului. Minciuna repetată deformează caracterul omului şi poate conduce la efecte devastatoare şi la o gravă deformare a percepţiei asupra realităţii.

Un observator care este antrenat în ştiinţa depistării minciunii poate ajunge să ştie atunci când o ființă  umană minte, chiar de la prima întâlnire sau de la prima conversaţie. Pentru aceasta, este necesară analiza logică a fiecărui cuvânt rostit al interlocutorului şi identificarea anumitor semne specifice care indică faptul că ființa respectivă minte. Cunoaşterea indiciilor care pot ajuta la demascarea unei minciuni este utilă oricând, în orice situaţie, deoarece aproape toţi oamenii pot deveni, la un anumit moment dat, subiectul unei astfel de forme de acţiune defavorabilă.

Fluctuaţiile vocii şi neconcordanţa în vorbire alcătuiesc un prim set de indicii ale existenţei minciunii

Atunci când urmărim să aflăm dacă interlocutorul nostru minte sau nu, este necesar să îi analizăm logic fiecare propoziţie rostită şi să identificăm neconcordanţele care survin în vorbire. În ceea ce priveşte vorbirea în ansamblu, coerenţa de ansamblu a celor afirmate de un mincinos este mult afectată. Deoarece minciuna îl perturbă într‑un anume fel pe mincinos, el poate face afirmaţii mai mult sau mai puţin contradictorii şi poate da dovadă de o bizară inconsecvenţă şi incoerenţă a scenariului care este vehiculat prin vorbire. Neconcordanţele dintre afirmaţii şi aspectele care nu se potrivesc cu afirmaţiile făcute sunt primele indicii pe care trebuie să le căutăm atunci când vorbim cu o ființă pe care o suspectăm că ar spune un neadevăr. Deoarece scenariul pe care cel care minte îl exprimă nu este bazat pe realitate, repetarea acestui ipotetic scenariu de mai multe ori poate scoate la iveală multe inconsecvenţe.

Aproximativ 5% dintre oameni mint mai mereu şi mulţi dintre ei mint chiar destul de bine, astfel că ajung chiar ei să creadă o mare parte din ceea ce mint. Atunci când o fiinţă umană minte, de cele mai multe ori ea spune poveşti atât de încâlcite, încât ajunge să le creadă chiar şi ea şi astfel să îi amăgească pe ascultători. Dacă dorim însă să demontăm minciuna atunci când ne aflăm faţă în faţă cu un astfel de mincinos, putem la un anumit moment dat să ne privim interlocutorul cu atenţie şi, mai ales atunci când acesta nu se aşteaptă, să-l întrebăm ceva neaşteptat, ceva ce el nu este pregătit să răspundă, şi astfel este posibil să îl prindem pe picior greşit.

În cazul minciunii survine de asemenea şi excesul de detalii. Un discurs care este extrem de minuţios sau foarte amănunţit sau unul în care amănuntele sau detaliile abundă în mod inutil şi nejustificat, ori care este condimentat cu detalii exagerate din clasa celor obiective, însă nu neapărat necesare, poate fi indiciul unui discurs neadevărat. Prezentarea prea multor detalii asupra subiectului unei situaţii la care interlocutorul nu a fost prezent poate indica, de asemenea, o expunere care poate fi deformată de minciună. De regulă, cel care minte tinde să ofere adeseori mai multe detalii, precum şi unele răspunsuri în avans la anumite întrebări pe care doar el le consideră probabile sau care el anticipează că i-ar putea fi puse de către ceilalţi. Astfel, dacă observăm că în descrierea unei situaţii sunt incluse mult prea multe detalii, atunci putem concluziona că ceva poate să nu fie adevărat. Detaliile excesive sunt oferite de către cel care minte mai ales pentru a câştiga în acest fel credibilitatea interlocutorului.

La toate acestea se adaugă şi particularităţile neobişnuite pe care le capătă vocea şi în ansamblu vorbirea celui care minte. Un indiciu frecvent al existenţei minciunii constă în faptul că vocea celui care minte poate să devină anormal de ascuţită sau alteori nefiresc de gravă, cu o tonalitate mult diferită decât de obicei. Acest fenomen se petrece de regulă involuntar, tocmai datorită faptului că procesul de control al vocii nu este unul conştient şi, adeseori brusc, teama subconştientă de a nu fi descoperit determină modificarea uşoară a intonaţiei, precum şi a inflexiunilor vocii, făcând-o să fie oarecum nefirească sau diferită de tonalitatea obișnuită a vocii ființei umane în cauză.

Expresia chipului oglindeşte cu fidelitate trăirile interioare ale omului şi astfel poate trăda minciuna

O altă suită de indicii specifice pentru identificarea celui care minte poate fi descoperită prin examinarea atentă a expresiei generale a chipului. De regulă, înroșirea bruscă şi intensă a feţei sau a gâtului constituie unul dintre semnele care sunt frecvent întâlnite la cei care mint. Această modificare vizibilă a culorii pielii în aceste zone apare de regulă datorită intensificării rapide a circulaţiei sanguine, ce rezultată cel mai adesea din manifestarea cu intensitate a sentimentului interior, mai mult sau mai puţin mascat, de vină, de teamă sau de nelinişte, sentiment ce este generat mai ales de anumite resorturi psihice inconştiente, care se manifestă cu preponderenţă în cazul vehiculării unei minciuni. De aici a rezultat în limbajul curent şi expresia populară: „S-a înroşit de ruşine pentru minciuna spusă“.

Un alt indiciu al celui care minte este faptul că el surâde mai ales cu gura, dar nu şi cu ochii. Surâsul său este incomplet şi aceasta poate să arate de regulă nesinceritate. Majoritatea oamenilor nu pot zâmbi fals fără ca acest aspect să nu fie evident. Zâmbetul care survine într‑un moment inoportun sau cel care durează prea mult pentru o anumită situaţie relativ normală pot fi indicii ale faptului că fiinţa umană respectivă spune un neadevăr. Zâmbetul celui care minte nu este un zâmbet complet, buzele pot fi strânse şi tocmai de aceea vor părea mai subţiri. Astfel de expresii sunt tot atâtea indicii ale faptului că adevărul nu este rostit în întregime.

De asemenea, cel care minte poate să aibă o expresie a feţei care transmite în acelaşi timp stări contradictorii sau opuse, de exemplu, supărare şi bucurie. Astfel de stări opuse pot fi remarcate prin intermediul observării atente a aşa-numitelor micro-expresii ale chipului. Micro-expresiile chipului sunt expresii faciale de durată scurtă, fiecare având o durată în general de câteva secunde, rareori ajungând până la maximul duratei posibile de 20-25 de secunde, şi care apar spontan, ca rezultat al unor emoţii ascunse sau al unor trăiri contradictorii. Atunci când o ființă umană pare fericită, deşi în realitate este supărată, starea ei reală va putea fi, la un anumit moment dat, dezvăluită printr-o astfel de micro-expresie a chipului, chiar dacă doar pentru câteva secunde. Dacă starea emoţională interioară, care este ascunsă de un comportament cenzurant, este una de furie, de frică sau gelozie, aceste stări pot fi totuşi observate prin gesturile neobişnuite folosite, prin anumite aspecte ale posturii generale a trupului, dar şi prin micro-expresiile care apar pe chip şi care se reflectă apoi şi în ochii şi privirea ființei în cauză. În această situaţie este foarte important să fim foarte atenţi pentru a observa toate aceste aspecte. Majoritatea oamenilor nu recunosc de regulă micro-expresiile chipului, dar acest aspect poate fi învăţat prin exerciţiu, dacă vom învăţa să fim îndeajuns de atenţi. Fiecare dintre noi putem învăţa să fim atenţi la modificările faciale ale interlocutorilor şi astfel să descoperim cum se modifică micro-expresiile chipului.

Atunci când o fiinţă umană manifestă o expansivitate şi o volubilitate excesivă, exagerată şi nejustificată, atunci când ceva anume pare să fie expus într-o lumină disproporționată, mai ales atunci când un anumit aspect este promovat intens, aproape agresiv, putem să ne dăm seama că este foarte probabil ca acel discurs să fie unul mincinos. Un astfel de mod de exprimare este frecvent întâlnit în cadrul reclamelor comerciale care tind să accentueze în mod exagerat şi păcălitor anumite caracteristici ale produsului promovat, caracteristici care în realitate nu sunt întocmai cum se spune, dar care sunt prezentate cu ostentaţie, în acest mod mincinos, doar pentru a impresiona într-un anume fel.

În cazul celui care minte apare aproape întotdeauna o stare generală de disconfort lăuntric

Observarea stării generale de disconfort interior ne poate indica faptul că cineva minte. Atunci când cineva evită contactul cu privirea interlocutorului în momentul în care comunică, deşi în mod normal acest aspect nu ar fi o problemă, şansele să spună o minciună sunt ridicate. Dacă privirea celui care vorbeşte este mai mereu neliniştită, dacă transpiră abundent, dacă respiră sacadat, dacă în mod frecvent îşi umezeşte buzele sau dacă îşi modifică des poziţia, toate acestea sunt indicii specifice stării interioare de disconfort şi anxietate, care ne pot conduce la concluzia că avem de-a face cu o minciună.

Disconfortul se poate manifesta şi prin atingerea sau scărpinarea involuntară şi persistentă a extremităţilor, reacţie fiziologică ce apare ca urmare a procesului de accelerare temporară a curgerii sângelui la nivelul extremităţilor, ce poate genera o anumită suită de senzaţii de mâncărime. Acestea pot să apară fie la nivelul nasului, fie la nivelul urechilor. De aici a rezultat şi expresia populară care îi defineşte întrucâtva pe cei care mint, şi anume: „Pe mincinos îl cam mănâncă nasul“. Există şi o uşoară diferenţiere între sexe, în sensul că atunci când mint, femeile se scarpină adesea în mod spontan mai ales la nivelul lobului urechii, la baza gâtului sau pe braţ, în timp ce bărbaţii se scarpină mai ales la nas, lângă ureche sau în zona cotului.

Un alt indiciu al disconfortului asociat minciunii este gestul involuntar de a se trage de guler, gest care apare mai ales datorită creşterii uşoare a tensiunii arteriale. Aceasta conduce la creşterea cantităţii de transpiraţie de la nivelul gâtului, de regulă având un efect de răcorire. De aici a rezultat şi expresia populară, care îl poate identifica pe cel care nu spune adevărul şi anume: „Ceva pare că îl cam strânge de gât“ sau „Îl cam strânge nodul la cravată atunci când nu spune adevărul“.

În cazul unora dintre oamenii care mint, poate să apară brusc transpiraţia abundentă sau poate să survină creşterea bruscă a ritmului cardiac, de regulă datorită faptului că cel mincinos experimentează o anumită formă de teamă subconştientă sau de anxietate legată mai ales de perspectiva riscului de a-i fi descoperită minciuna. Însă, atenţie, această reacţie de disconfort corporal nu trebuie confundată cu reacţia fiziologică generală de creştere a căldurii corporale. În cazul femeilor este de asemenea posibil ca atingerea gâtului sau a urechii să fie un gest inocent de cochetărie. Alteori, unele femei se pot juca în mod spontan cu colierul sau cu mărgelele. Femeile care poartă părul lung îşi pot atinge uşor în mod spontan şi frecvent ceafa pentru a se răcori.

O altă suită de semne care ne indică disconfortul generat de minciună poate fi remarcat la nivelul ochilor şi al privirii. Clipitul frecvent poate să apară la cei aflaţi într-o severă stare de tensiune lăuntrică sau care se confruntă cu o mare presiune interioară ca urmare a minciunilor pe care se decid să le exprime. În cazul tensiunii interioare generate de exprimarea unei minciuni, frecvenţa clipitului poate ajunge chiar până la 117 clipiri pe minut, în condiţiile în care frecvenţa normală a clipitului este de 8-10 clipiri pe minut. Fuga privirii apare adeseori în mod inconştient atunci când cineva spune o minciună. În fiinţa celui care minte poate apărea reflexul de a-şi feri privirea sau de a nu-şi susţine privirea în acord cu cele spuse. Desigur, privirea piezişă poate arăta şi un anumit dezinteres şi preocuparea faţă de un alt aspect decât cel care este pus în discuţie, însă cel mai adesea ea ilustrează disconfortul vădit pe care îl generează minciuna.

Modificările radicale ale comportamentului pot constitui şi ele un indicator al minciunii. De exemplu, atunci când o ființă umană care în mod obișnuit este calmă îşi modifică brusc comportamentul ca şi cum ar fi deranjată de ceva, poate să fie un semn al existenţei minciunii. Este valabilă şi situaţia inversă, în care, dacă o ființă care în general este nervoasă, ajunge să se comporte cu o artificială aparenţă de a fi calmă, ea poate să vrea astfel să mascheze o minciună. Este esenţial să urmărim să identificăm mai ales modificările radicale faţă de comportamentul obișnuit al ființei în cauză, care se presupune că ne este cunoscut, iar dacă sesizăm că apar modificări neaşteptate, atunci aceasta poate să însemne că este ceva în neregulă şi că ființa umană respectivă are ceva de ascuns, motiv pentru care ea alege să mintă.

Gesturile neobişnuite care sunt bizare şi dizarmonioase reprezintă un important indicator al minciunii

Semnele minciunii se manifestă şi prin evidenţierea unor gesturi aparte, cu un caracter bizar şi dizarmonios. Există unele gesturi involuntare care de regulă îl caracterizează pe cel mincinos, cum ar fi plasarea anormală a mâinii la gură, ce conduce la bălmăjirea cuvintelor, vorbirea cu pumnul sau cu palma la gură, gestul nefiresc de a-şi atinge buzele şi a trage de ele, frecarea repetată a nasului, ridicarea bruscă a braţelor deasupra capului sau păşirea oarecum neaşteptată înspre înapoi, aplecarea bruscă într-o parte, ca şi cum ființa respectivă s-ar feri de ceva invizibil, toate acestea sunt gesturi neobişnuite, nejustificate, bizare şi dizarmonioase, care apar mai ales la cei care sunt mincinoşi.

De asemenea, gesturile nefireşti de auto-liniştire forţată apar, cel mai adesea, ca o reacţie involuntară mai ales atunci când cel care minte simte o anumită nesiguranţă interioară. În faţa nesiguranţei dată de minciună există reflexul aproape general de a ne autolinişti prin gesturi de atingere a anumitor părţi ale trupului, gest reflex care provine din copilărie şi care este generat de o nevoie compensatoare. Bărbaţii care mint au tendinţa de a-şi mângâia mai ales barba, de aici şi expresia populară care îl evidenţiază pe cel mincinos: „Şi aşa o barbă avea, şi aşa şi-o mângâia!“ Femeile care mint îşi ating adeseori în mod spontan şi involuntar mai ales genunchii sau ceafa, regiuni care atunci când sunt atinse conferă imediat o anumită amplificare relativă a sentimentelor lăuntrice de siguranţă şi de stabilitate, şi pot contrabalansa sentimentul interior de nesiguranţă pe care îl generează într-un anume fel minciuna care este vehiculată prin vorbire.

Gestul involuntar prin care ne acoperim sau ne atingem gura cu mâna poate apărea adeseori ca o reacţie involuntară atunci când spunem ceva care este într-o totală neconcordanţă cu informaţia reală existentă în mintea noastră. Expresia curentă care se foloseşte referitor la cineva care tocmai spune, chiar fără să vrea, un adevăr şi anume că: „I-a ieşit un porumbel pe gură“ şi care apoi, la scurt timp după aceea, tocmai datorită faptului că ceea ce a spus nu este în acord cu intenţia de a minţi şi ajunge astfel să nege ceea ce tocmai a afirmat, este o practică obişnuită în cazul celor care mint. Gestul spontan de a atinge involuntar gura poate să însemne însă şi apariţia unui anumit sentiment de regret pentru o afirmaţie ce a fost făcută recent.

Există unele momente în care o fiinţă umană foloseşte anumite gesturi aparte, care nu se potrivesc deloc cu informaţiile pe care le expune. Atunci când noi sesizăm astfel de neconcordanţe între gesturi şi mesajul transmis prin vorbire putem presupune că în acele momente cel sau cea care vorbeşte poate minţi. Chiar dacă poate să ni se pară surprinzător, există foarte mulţi oameni care, făcând o afirmaţie, îşi mişcă apoi capul în semn de negare, atunci când mint. Acesta este un gest complet involuntar, care contrazice ceea ce ființa care vorbeşte transmite prin cuvinte şi care este un cert indiciu al minciunii. În cazul unei fiinţe umane care minte pot să apară, de asemenea, multiple contradicţii în felul în care ea se exprimă, pot să survină contradicţii între voce şi cuvinte, între gesturi şi voce, între mimică şi cuvintele rostite, între expresia generală a feţei şi cuvintele tocmai spuse. Atunci când remarcăm astfel de nepotriviri este util să urmărim să fim cât mai atenţi, deoarece este foarte probabil ca ființa în cauză să nu spună adevărul.

În cazul multora dintre oamenii care mint, mimica poate să devină brusc neobişnuită, fiind dese cazurile în care survin clipitul frecvent din ochi, încruntarea sprâncenelor, privitul în altă parte, privirea piezişă ori jocul agitat al privirii. Mimica feţei este şi ea dificil de controlat în mod conştient în cazul unui discurs mincinos. Comparând mimica unui interlocutor din momentele în care ştim cu certitudine că spune adevărul cu cea din momentele în care minte, putem să înţelegem şi mai bine modul în care expresia feţei şi gesturile care sunt în contradicţie cu mesajul transmis pot evidenţia lipsa de autenticitate a spuselor acelei ființe.

Dobândirea unei aptitudini discriminative înţelepte

Cele mai multe dintre indiciile enumerate au la bază o anumită stare de nervozitate, un anume disconfort lăuntric şi evidenţiază o stare generală de dizarmonie care survine în fiinţă odată cu vehicularea unei minciuni. Este important ca toate aceste indicii să fie privite în ansamblul lor. Apariţia sporadică a doar unul sau două dintre aceste indicii poate să nu fie suficientă pentru a trage o concluzie şi tocmai de aceea există avertismentul de a nu evalua situaţiile unilateral, pentru că nu este de dorit să se ajungă la concluzii pripite.

De regulă, reactivitatea organismului se evidenţiază printr-un ansamblu de manifestări sincrone, care produc simultan cel puţin cinci sau şase semne clare şi vizibile dintre cele enumerate anterior. Doar atunci când sesizăm că există minim cinci astfel de indicii clare şi indubitabile ale minciunii putem avansa ipoteza că ființa respectivă minte. Odată ce am ajuns să avem un număr suficient de indicii pentru a justifica o astfel de premisă, vom putea apoi proceda cu înţelepciune, punându-i ființei în cauză întrebări precise, unele dintre ele chiar de mai multe ori. Însă dincolo de orice demers investigativ bazat pe repetarea de mai multe ori a aceleiaşi întrebări, este indicat să urmărim să ne trezim şi să ne amplificăm cunoaşterea lucidă şi intuiţia.

Cunoaşterea tuturor acestor indicii trupeşti şi comportamentale, care ne arată posibilitatea ca o anume fiinţă umană să mintă, ne poate permite să ne rafinăm din ce în ce mai mult spiritul de observaţie, să înţelegem mult mai bine concordanţele care există între minte şi trup şi, pe această bază, să dobândim gradat o veritabilă cunoaştere autentică a adevărului. Raportându-ne în mod intuitiv la acea instanţă superioară, nevăzută, infinită, care este, în eternitate, cea care, în absolut toate situaţiile, validează adevărul, vom putea constata că ea ne va călăuzi către dobândirea aptitudinii superioare de a deosebi în mod înţelept adevărul de minciună.

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Costinești 2013, publicat la editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.

Citiți și:

Practica lui SATYA, regula de aur a Adevărului

Exerciţii de sinceritate. Pericolele nebănuite ale făţărniciei

Trezind în fiinţă viziunea clară pe care o conferă discernământul, ne putem vindeca de credulitate şi de naivitate

yogaesoteric
29 mai 2015


 

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More