Grațierea – măsura omeniei unui popor

 

de Călin Albu

Motto: „Cel ce este fără de păcat dintre voi acela să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”
Ioan 8,7
„Căci tocmai cu judecata cu care voi judecaţi, apoi veţi fi și voi judecaţi, şi tocmai cu măsura cu care voi măsuraţi, cu aceeași măsură vi se va măsura.”
Matei 7,2


Astăzi, plin de bunăvoință și surâzător, un tânăr s-a apropiat încet de o bătrână care tocmai se urcase cu greu în tramvai, a scos o portocală dintr-o pungă pe care o avea în mână și i-a oferit-o cu o mișcare blândă. Chipul ei s-a luminat atunci și toate privirile uimite ale celor prezenți s-au îndreptat ca atrași de un magnet de acea scenă simplă a unui gest plin de omenie și compasiune. Bătrâna i-a mulțumit zâmbind, înclinând ușor capul către el.

Parcă intrasem într-o poveste magică în care dispăruseră blocurile, tramvaiul și rămăseseră doar suflete de oameni ce se-mpleteau precum strălucirile diafane ale soarelui în oglinda proaspătă și cristalină a unui lac de munte.

Iar atunci, ceva înlăuntrul meu s-a mișcat. „Vreau să redevin om”, mi-am spus. „Cu O mare, dacă se poate, Doamne.”

Era ceva misterios și dincolo de înțelegerea obișnuită în privirea acelui tânăr. Era liniștit, prezent, dar parcă dintr-o lume a frumuseții de dincolo de nori. Tot interiorul acelui tramvai și persoanele care călătoreau deveniseră una în sufletul său.

Fără să judece, fără să acuze, fără să strige în gura mare, fără să privească pierdut ca noi ceilalți pe fereastra tramvaiului sau în ecranul telefonului, am văzut un om care a dăruit din preaplinul sufletului său unui semen ceva minunat pe care el deja îl avea. Nu valoarea portocalei conta în acele momente ci profunzimea acelui gest simplu și umil, în care dispăruse conturul care ne face să spunem „Eu sunt eu și tu ești altcineva diferit de mine”. De parcă toți cei care ne aflam acolo devenisem una participând la un act creator al iubirii supreme, o clipă de mister copleșitor al comuniunii omenești.

Și brusc, am înțeles atunci că noi, oamenii, de cele mai multe ori doar reacționăm față de realitatea înconjurătoare și față de ceilalți semeni ai noștri, când am putea foarte bine să acționăm mai mereu fiind profund conștienți de acțiunile creatoare ce provin astfel dinlăuntrul nostru, bazate pe experiența noastră interioară și nu căutând neapărat în afară ceva care să fie de fiecare dată diferit.

Și atunci au început să mă asalteze întrebările.
De ce oare căutăm așa-zisa dreptate în afara noastră?
De ce ieșim de multe ori în stradă luând ca model comportamentul și felul de a fi al altora?
De ce ne lăsăm să-i credem când pe unul când pe altul, luând în considerare doar tăria vocii aceluia?
Unde este bunul-simț și rațiunea proprie bazată pe acel simțământ pe care sufletul nostru ni-l șoptește mai mereu, mai ales când avem de făcut o alegere importantă pentru destinul nostru și a celor apropiați, bun-simț de care aproape că am uitat să ascultăm atent?

Am ajuns astfel să trăim încorsetați fiind de propriile reacții față de lumea de afară ce ne invadează prin nu contează ce mijloace. Mass-media, prieteni, internet.

Unde a dispărut omul, care conform definiției pe care o putem regăsi în DEX (dicționarul explicativ al limbii române) înseamnă: „O ființă superioară, socială care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat”? Câți dintre noi trăiesc plenar în fiecare clipă a vieții conform principiilor pe care le regăsim chiar dacă sunt sumar prezentate în această definiție simplă?

O ființă superioară (omul de care se pare că am început să ne îndepărtăm și să-l uităm) acționează într-un mod superior folosindu-și calitățile alese ale omeniei, care implică, printre altele, o purtare blândă și înțelegătoare, o atitudine cuviincioasă și respectuoasă față de cei apropiați, oferindu-le ajutorul atunci când acestora le este necesar.
De asemenea, omenia ne mai aduce și calități cum ar fi: ospitalitate, cinste și bunăvoință.

Oare mulți dintre noi nu cumva ne-am transformat în participanți inconștienți la gloata orbită din jurul rugurilor Inchiziției mass-media moderne, strigând în gura mare „Moartea” la nu contează ce?
Oare nu am devenit noi procurori neiertători în propriul tribunal ce judecă mecanic și fără încetare paiele din ochii semenilor noștri, uitând cu desăvârșire de bârnele din ochii noștri, bârne din care, de fapt, am zidit cu suferință chiar acest neobosit tribunal inchizitorial personal în care ne-am ferecat inima, petrecându-ne pe holurile lui reci și lugubre mai tot timpul și fiind profund nefericiți și goi?

La „Bună, Ce mai faci? / Bine. Dar tu?” revenind preocupat la chat pe celular, se reduce în ziua de astăzi, cu mici variații în discuții despre prognoza meteo, comunicarea majorității ființelor umane atunci când sunt unii în preajma altora. Și când această scurtă introspecție bilaterală de complezență se încheie, se deschide între ei un vast tărâm al judecării „tuturor” acțiunilor celor care nu sunt prezenți și de asemenea a evenimentelor atât trecute cât și a proiecțiilor în viitor.

Astfel, ceea ce este cel mai important pentru o comunicare reală și profundă dintre două ființe umane mature, momentul prezent și, de asemenea, experiența interioară, sunt eliminate din discuție aproape cu desăvârșire.

Imperiile cu cele mai puternice și „corecte” legi au dispărut de-a lungul timpului, dar aici, în Leagănul Carpaților, poporul nostru încă se ghidează după aceste principii care dăinuie de milenii. De fapt în aceasta constă și complementaritatea dintre noțiunile de Lege și Principiu.
Atunci când sunt respectate orbește doar legile materiei sau cele sociale, neluând în considerare principiile umane superioare cum ar fi iertarea, omenia, bunăvoința, acel întreg popor, mai devreme sa mai târziu, va dispărea de pe fața pământului.

Legile sunt scrise pe hârtie pentru a străbate timpul pe căile bătătorite. Însă principiile superioare sunt întipărite profund în inima omului având valoare universală în eternitate, iar atunci când sunt puse în practică fac ca acele legi să prindă viață, oferind apoi noi și noi oportunități de dezvoltare și expansiune a spiritului uman. Să nu uităm că de fapt legile au fost făcute pentru a menține nealterate principiile benefice universal valabile.

Aceste principii, printre care se numără omenia și bunătatea poporului român, ne îndeamnă în fiecare dimineață să ne putem ruga și să putem ierta din toată inima atunci când rostim plini de umilință, în rugăciunea Tatăl Nostru: „… și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșelile greșiților noștri”.

Acest principiu fundamental al iertării aproapelui care ne-a greșit este o calitate aleasă a unei ființe umane, ilustrată astfel în Biblie, Luca 6-29: „Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt” și apoi iartă. Un aspect important pe care îl putem remarca aici este că nu persoana în sine este problema, ci greșeala persoanei trebuie iertată. Și la fel când cerem și pentru noi, nu cerem ca noi să fim iertați, ci cerem cu umilință și credință profundă în Dumnezeu să ni se ierte greșelile. Pentru că dacă nu iertăm greșelile celor care, cu voie sau fără de voie, ne-au greșit, trăim precum popoarele demult apuse din care a rămas doar legea de o cruzime inimaginabilă a talionului: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, reacționând mai de fiecare dată într-un mod instinctual, neiertător, impulsiv și uneori chiar plini de ură față de ceilalți apropiați ai noștri.

Dar gestul superior de a ierta aduce în ființa noastră o stare de eliberare de lanțurile de suferință cu care singuri ne-am legat de cei care ne-au greșit. Adevăratul învingător pe câmpul ce luptă al iertării greșelilor celorlalți este, conform lui Balbus în Sententiae 147, „Perpetuo vincitqui utitur clementia”, în traducere: „Cel care iartă învinge întotdeauna”.

– Și de câte ori să iertăm? a fost întrebat Iisus.
– De 70 de ori câte 7, le-a răspuns El atunci apostolilor Săi.

După cum putem vedea, aici nu numărul destul de mare care rezultă dacă ar fi să facem acea înmulțire contează, ci repetitivitatea acestei acțiuni de a ierta greșelile greșiților noștri este cea mai importantă. Aceasta înseamnă, de fapt, asimilarea profundă și sistematică în urma unei practici perseverente și plină de abnegație și iubire a iertării greșelilor celorlalți. Atunci când noi asimilăm în ființa noastră acest principiu superior fundamental, el poate deveni astfel prin practică susținută un bun propriu al ființei noastre la care putem avea acces oricând. A ierta devine astfel dincolo de aspectul exterior al gestului față de semen, un act interior sacru de purificare și elevare a propriei noastre ființe. De altfel, probabil că fiecare dintre noi am trăit măcar o dată sentimentul înălțător și profund eliberator al gestului de renunțare printr-o stare de iertare mai mult sau mai puțin completă a greșelilor unui anumit greșit de-al nostru.

Căutăm mai mereu să ni se facă dreptate, dar de cele mai multe ori este vorba despre acel drept orizontal al balanței care oricând se poate înclina într-o parte sau în cealaltă. Și astfel, de cele mai multe ori uităm că „drept” înseamnă și drept în sus, adică axul ce ne poate îndrepta, atunci când aspirăm la aceasta, spre principiile transcendente ale Adevărului Suprem. Dar pentru a putea accede la aceste principii umane fundamentale cum ar fi omenia, bunăvoința, iertarea, efortul nu mai este cel al căutării în afară, ci al unei deveniri extraordinare interioare pline de aspirație către Principiul Suprem care este Dumnezeu Tatăl.

De altfel, termenul „grația”, așa cum este definit în DEX, înseamnă: „Dar acordat Omului pentru mântuirea lui”. Această scurtă definiție poate constitui pentru omul superior un exemplu concret de urmat și de punere în practică. După cum ne spune și Biblia, în Facerea 1,26: „Fiecare ființă umană este făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. Astfel, viața noastră poate deveni un paradis. Atunci când avem ocazia, putem să oferim din preaplinul inimii noastre un astfel de dar al grației pentru cei care ne cer aceasta.

„A grația” conform DEX înseamnă „a acorda unui condamnat iertarea totală sau parțială în executarea pedepsei printr-un un act emis de șeful statului”.

Grațierea, ca punere în practică a principiilor superioare ale unui sistem pe de o parte, și condamnarea ca rezultat al aplicării legilor acelui sistem pe de altă parte, sunt cele două fațete ale aceleiași monede numită STAT.

Ce face șeful statului am putea să gândim că este doar treaba lui.
În ceea ce ne privește pe noi, avem o datorie, după cum ne spune și preotul Nicolae Morar: „A ierta de 70 de ori câte 7 înseamnă a ierta la infinit, aceasta fiind singura modalitate prin care omul poate aproxima existența lui Dumnezeu. Stă doar în măsura lui Dumnezeu să îi sancționeze greșelile. Datoria noastră este ca noi să iertăm.”


Citiți și:

Practica spirituală a Iertării (prima parte) 
Bunătatea la români 
Să fim deschişi şi să atragem în fiinţa noastră, de fiecare dată când este necesar, energiile divine ale iertării 

 

yogaesoteric
27 februarie 2017

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More