Istoria crimelor papalităţii (1)

de Tony Bushby
articol preluat din ediţia în limba română a Nexus Magazine, nr. 10, februarie-mai 2007
 

Instituţia papală deţine o colecţie de neegalat de acte de corupţie şi criminalitate, acumulate de-a lungul secolelor, iar adevărata istorie a papilor este plină de scandaluri, cruzime, depravare, domnie a terorii, războaie şi corupţie morală. [Nota redacţiei yogaesoteric. Toate acestea nu au nimic în comun cu adevăratul creştinism sau învăţăturile lui Iisus Cristos şi ridică mari semne de întrebare privind autoritatea spirituală a liderilor Bisericii Catolice de-a lungul timpului.]

Majoritatea catolicilor nu aud de-a lungul vieţii lor de vreun act reprobabil al unui papă sau membru al clerului. Cu toate acestea, istoria vieţilor membrilor ierarhiei clericale nu seamănă deloc cu felul în care este descrisă astăzi, iar adevărata istorie a papilor este partea cea mai greşit reprezentată din istoria religioasă.

John Cardinal Farley (1916), istoric catolic şi arhiepiscop de New York, a admis subtil că „vechile legende despre vieţile lor desfrânate pot fi parţial adevărate… faptul că ei nu au insistat cu severitate asupra virtuţilor sexuale, iar injustiţia a fost o abatere a curţii papale… deşi probabil că ideea de îmbunătăţire morală era mereu prezentă în mintea lor.” (Enciclopedia Catolică, ed. Pecci, 1897, iii, p. 207).

Adevăratul caracter al papilor a fost în general atât de fals reprezentat încât mulţi oameni nu ştiu că mulţi papi nu au fost doar decadenţi, ci şi printre cei mai sălbatici şi perfizi strategi militari. Cardinalul Farley a adăugat acest comentariu: „Papii au fost conducători temporari ai teritoriului civil şi a fost necesar, fireşte, să forţeze restabilirea sau extinderea situaţiei Bisericii până la încheierea păcii… încercările lor de a purifica Ducatul Romei le-a pricinuit o durere profundă datorită necesităţii de a recurge la violenţă, dar având mila ca motivaţie… au fost pierdute vieţi în slujba adevărului, căci baza pentru a deţine şi transmite proprietăţi în vederea obţinerii de venituri a fost dată papilor de împăratul Constantin în 312.” (Enciclopedia Catolică, ed. Pecci, ii, p. 157-169).

Comentariile cardinalului merită desigur atenţia noastră, deoarece în ele se află povestea puţin cunoscută a conducătorilor religiei creştine şi dezvăluie faptul că prezentarea actuală a papilor drept oracole morale incoruptibile nu este adevărată. Istoria ascunsă a fundaţiilor doctrinare care au permis asocierea papilor cu conflictele şi moravurile uşoare până la care decadenţa în rândul clerului este „parţial adevărată” reprezintă o poveste extraordinară, fără precedent sau asemănare în istoria religiilor lumii. În prefaţa unei cărţi papale oficiale transmisă spre publicare de Sfântul Scaun, numită Papii, o scurtă istorie biografică, cititorul creştin este pregătit cu tact pentru confruntarea cu câteva fapte neplăcute despre papi prin această recunoaştere apologetică:

„Unii catolici s-ar putea să fie surprinşi când vor citi biografiile papale din această carte. Se poate ca viziunea noastră despre rolul pe care îl joacă papa în cadrul Bisericii să aibă nevoie de o oarecare ajustare.” (The Popes: A Concise Bioghraphical History, ED. Eric John, Burns & Oates, Editori ai Sfântului Scaun, Londra, 1964, p. 19, aprobată pentru tipărire de Georgius L. Craven).

Acest comentariu îi face precauţi pe cititori în privinţa istoriei papale, dar în această istorie biografică, Sfântul Scaun nu a considerat a fi prudent să publice detaliile complete ale naturii adevărate a curţii papale. Istoria sa reală este amestecată cu „secole de trafic de funcţii ecleziastice, înşelătorie, scandaluri, imoralitate, agresiune, fraude, crimă şi cruzime, adevărata fire a papilor fiind prezentată astăzi, cu bună ştiinţă, în mod fals de către Biserică”. (A History of Popes, dr. Joseph McCabe [1867-1955] , C.A. Watts&Co, Londra, 1939).

Biserica a păstrat timp de secole o arhivă vastă cu vieţile papilor care, până în secolul al XI-lea, erau numiţi “patriarhii ecumenici”, existând şi istorisiri despre excese uimitoare. Arhivele catolice oficiale prezintă confesiuni extraordinare despre ticăloşii ce se petreceau în rândurile întregului cler catolic, iar implicaţiile acestora capătă noi dimensiuni când sunt examinate în lumina pretenţiei Biserici de pietate indubitabilă în ierarhia bisericească.

Comitetele redacţionale ale lucrării Enciclopedia catolică pretind că aceasta este „un exponent al adevărului catolic” (în prefaţă) şi că ceea ce este prezentat în ea este preluat în principal din arhive, fără prejudecăţi. Pentru a continua ideea, dispunem de câteva jurnale papale, scrisori şi rapoarte ale unor ambasadori străini la Sfântul Scaun către guvernele lor, rapoarte senatoriale romane precum şi de acces la registre oficiale străvechi ale tribunalelor ecleziastice din Londra. De mare ajutor în această investigaţie a fost posibilitatea utilizării unei versiuni originale a Enciclopediei lui Diderot, volum a cărui distrugere a fost ordonată de papa Clement al XIII-lea imediat după publicarea sa, în 1759.

Aceste documente relatează în mod constant despre secole de extraordinară degradare în ierarhia papală, iar conţinutul lor, atunci când este examinat în funcţie de circumstanţele desfăşurării respectivelor istorisiri, poate fi considerat doar ca fiind uluitor. Pretinsa sfinţenie şi pietate a papilor, aşa cum sunt prezentate astăzi în mod public, nu apare în înregistrările istorice, aceasta fiind o dovadă a necinstei autoportretului realizat chiar de Biserică.

Piosul istoric şi autor catolic episcopul Frotheringham a extins acest rezumat al liderilor creştini până în vremea sa: „Mulţi papi au fost oameni cu vieţi pline de dezmăţ. Unii erau magicieni (ocultişti); alţii erau cunoscuţi pentru răzvrătire, masacre şi imoralitate, avariţie şi simonie [trafic cu obiecte sfinte, vânzare de bunuri spirituale, de funcţii ecleziastice, n.n.]. Alţii nu erau buni creştini, ci criminali de rând şi duşmani a tot ceea ce era bun. Unii erau copii ai Diavolului; mulţi erau sângeroşi; unii nu erau nici măcar preoţi. Alţii erau eretici. Dacă un papă este eretic, el de fapt nu este papă.” (The trade of Christ, episcopul Frotheringham, 1877; vezi şi Enciclopedia Catolică, xii, p. 700-703, publicată cu aprobarea episcopului Farley).

Şi chiar au fost eretici, mulţi papi recunoscând public neîncrederea în Evanghelii, după cum vom vedea. Aceste fapte sunt binecunoscute istoricilor catolici care în lucrările lor îi prezintă pe papii ca fiind oameni virtuoşi şi competenţi cu „minţi religioase elevate”. (The Papacy, George Weinfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964). Realitatea este că unii papi au acţionat conform intereselor lor, şi nu conform voinţei lui Dumnezeu, cultivând un sistem papal cu mult mai viciat decât îndrăznesc scriitori catolici să scrie deschis despre istoria Bisericii. Ei au fost dispreţuiţi de laici şi, atunci când condiţiile economice mai bune au trezit mintea unei clase mijlocii europene aflată în dezvoltare, a existat o revoltă pe scară largă împotriva lor. Arhivele creştine arată că papii erau departe de prezentarea modernă a caracterului lor şi că, prin încercarea de a-i portretiza cu un trecut pios, Biserica a realizat o faţadă doctrinară ce-i prezenta cu neruşinare, în mod înşelător, drept fervenţi credincioşi.

Având în minte modelul secolului al XX-lea despre papalitate, este greu să ne imaginăm cum a fost aceasta în secolul al XVI-lea sau al XIV-lea, ca să nu mai vorbim despre secolul al X-lea sau al VIII-lea. Unii dintre cei numiţi acum exponenţi ai „virtuţii creştine” au fost ucigaşi brutali, căci „crimele împotriva credinţei reprezentau înaltă trădare şi puteau fi pedepsite cu moartea” (Enciclopedia Catolică, ed. Farley, xiv, p. 768).

Papii se îmbăiau în sânge pentru a-şi realiza obiectivele pământeşti şi mulţi dintre ei şi-au condus personal forţele armate pe câmpul de luptă. Biserica a ordonat „armatei sale seculare” să-şi impună cu forţa dogma asupra umanităţii prin „crimă în masă” (Exterminarea Catharilor – The extemination of the Cathars, Simonde de Sismondi, 1826), iar clerul, preluând în fiecare zonă rolul funcţionarilor locali, nu pare a-şi fi recăpătat vreodată spiritul religios.” (Enciclopedia catolică, ed. Farley, i, p. 507). Autori concilianţi ai istoriei creştinismului încearcă în van să zugrăvească un aspect sofisticat al unui trecut papal ce a scandalizat Europa timp de secole şi care a fost în mod evident nesofisticat şi primitiv.

Deoarece linia papilor începe în chip neclar, în cercetarea noastră vom porni din anul 896, când „un grup de nobili cu pasiuni porcine şi brutale, dintre care mulţi nu puteau nici măcar să-şi scrie propriile nume (Annals of Hincamar, arhiepiscop de Reims; pub. c. 905), a pus stăpânire pe instituţia papală şi a făcut-o să dispară pentru următorii 631 de ani, până 1527 când, prin subterfugiile papei Clement al VII-lea (1523-1534), Roma a căzut în faţa armatei împăratului Carol al V-lea.

În această evaluare a doar câtorva papi ai acelor secole citim: „La moartea papei Formosus (896) pentru papalitate a început o epocă de o profundă umilire, cum nu a mai fost cunoscută înainte sau după aceea. După ce succesorul lui Formosus, Bonifaciu al VI-lea guvernase pentru doar 15 zile, Ştefan al VII-lea a fost numit pe scaunul papal. În furia sa oarbă, Ştefan nu numai că l-a ponegrit pe Formosus, dar i-a batjocorit şi corpul. Papa Ştefan a fost strangulat în închisoare în vara lui 897, iar următorii şase papi (până în 904) au fost şi ei implicaţi în luptele dintre partidele politice rivale. Cristofor, ultimul dintre ei, a fost răsturnat de Sergius al III-lea (904-911).” (Enciclopedia Catolică, ii, p.147).

Astfel de perioade de „profundă umilire” a papalităţii s-au repetat destul de des, ajungând chiar până în secolul XXI, la o magnitudine a pedofiliei în rândul preoţimii. (Apology of Pope John Paul II, martie 2002).

Papa Ştefan al VII-lea (VI-lea), „un preot bătrân, mâncăcios şi bolnav de gută” (episcopul Liutprand de Cremona, c. 922-927), a fost cel care a ordonat exhumarea cadavrului putred al Papei Fromosus la opt luni de la moartea acestuia. I-a legat apoi cadavrul în poziţie verticală pe scaun şi l-a judecat pentru încălcarea canoanelor. În faţa corpului în descompunere şi îmbrăcat în purpură şi aur au stat papa, episcopii săi, nobilii Romei şi Lamberto di Toscana. [Pictura lui Jean Paul Formens reprodusă mai jos reprezintă acest simulacru de proces.]
 

„Procesul a fost o farsă grotescă şi obscenă. Papa se plimba înainte şi înapoi şi ţipa la cadavru, declarându-l vinovat. Un diacon, aflat lângă cadavrul fostului papă, răspundea în numele său. În acest incident macabru, numit astăzi în mod pios „Sinodul Cadavrului”, papa decedat a fost condamnat cum se cuvine, i s-au smuls veşmintele, i s-au tăiat trei degete de la mâna dreaptă, iar rămăşiţele au fost aruncate în Tibru.”

„În această afacere dezgustătoare, el [papa Ştefan al VII-lea (VI-lea) ] nu poate fi iertat pentru ce a urmat. După ce l-au detronat pe răposatul papă, el i-a anulat toate actele, inclusiv hirotonisirile. Faptele sale groaznice au provocat o reacţie violentă la Roma, iar la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august papa Ştefan a fost întemniţat şi mai apoi strangulat.” (The popes: A concise Biographical History, ibid., p. 160).

Sunt arătate astfel limitările mentale morbide ale vechilor papi. Datorită acestor dovezi, înţelegem de ce călugării de la mănăstirea Eulogomenopolis, numită astăzi Monte Casino, au descris sediul Asinarian (numit ulterior palatul Lateran) drept un locaş al mâniei, o casă a crimei… un loc al viciilor exotice”.

Domnia nelegiuită a prostituatelor

Episcopul Liutprand de Cremona, a cărui lucrare Antapodosis se ocupă cu istoria papalităţii între anii 886-950, ne-a lăsat o imagine degradantă a viciilor papilor şi episcopilor, poate cu o urmă de gelozie: „Vânau pe cai cu harnaşamente ornate cu aur, iar după vânătoare participau la banchete cu dansatoare şi se culcau cu prostituate neruşinate în paturi cu cearşafuri de mătase şi cuverturi brodate cu fir de aur. Toţi episcopii din Roma erau căsătoriţi, iar soţiile lor îşi croiau rochii de mătase din veşmintele sacre.” Iubitele lor erau doamne nobile de frunte ale oraşului. „Două femei voluptoase ale imperiului”, Teodora şi fiica ei Marozia, „au condus papalitatea secolului al X-lea” (Antapodosis, ibid.). Renumitul istoric al Vaticanului, cardinalul Caesar Baronius (1538-1607) a numit acea perioadă „domnia prostituatelor”, care a făcut loc domniei şi mai scandaloase a proxeneţilor” (Annales Ecclesiastici, folio iii, Antwerp, 1597). Tot ce dezvăluie episcopul Liutprand în detaliul despre Teodora este că ea l-a constrâns pe un tânăr şi frumos preot să-i împărtăşească pasiunea şi că i-a obţinut numirea ca arhiepiscop de Ravenna. Mai târziu, Teodora şi-a chemat iubitul arhiepiscop din Ravenna şi l-a făcut papă – papa Ioan al X-lea (papă între anii 914-924, m. 928).

Papa Ioan al X-lea este ţinut minte în principal ca un comandant militar. A apărut personal pe câmpul de luptă împotriva sarazinilor şi i-a învins. A favorizat nepotismul şi şi-a îmbogăţit familia, conduita sa pregătind terenul pentru o degradare şi mai profundă a papalităţii. I-a invitat pe unguri (care erau încă în acea vreme nişte asiatici semicivilizaţi) să vină şi să lupte împotriva inamicilor săi şi a adus astfel o nouă şi teribilă epidemie asupra ţării sale. Nu avea niciun fel de principii în conduita sa diplomatică, politică sau particulară. A dat-o cu dispreţ la o parte pe Teodora şi a ademenit-o pe tânăra şi fermecătoare fiică a lui Hugh de Provenţa în dormitorul său papal. Respinsă, Teodora s-a căsătorit apoi cu Guido, marchizul de Toscana, şi a întreprins o lovitură de stat împotriva lui Ioan al X-lea. Teodora a murit brusc în urma unei presupuse otrăviri, iar Ioan al X-lea a intrat într-o dispută aprigă cu Marozia şi nobilii de frunte ai Romei. Ioan l-a adus la Roma pe fratele său Petru, l-a înnobilat şi i-a acordat atribuţii importante pe care nobilii mai în vârstă ajunseseră să considere că le aparţineau. A început astfel o luptă internă pentru putere. Nobilii, conduşi de Marozia, i-au gonit din oraş pe papa Ioan, pe Petru şi trupele lor. Papa şi fratele său şi-au mărit armata şi s-au întors la Roma, dar oamenii lui Marozia au pătruns în palatul Lateran şi l-au omorât pe Petru în faţa papei. Ioan a fost capturat, detronat în mai 928 şi omorât prin sufocare cu o pernă în castelul Sant’Angelo.

Marozia şi gruparea sa l-au numit papă pe Leon al VI-lea (928), dar l-au înlocuit şapte luni mai târziu cu Ştefan al VIII-lea. Acesta a guvernat timp de doi ani, apoi Marozia i-a dat papalitatea fiului ei, Ioan al XI-lea (cardinal între 910-936; papă între 931-935). El era fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea, după cum „confirmă Flodoard, un scriitor demn de încredere al epocii” (The Popes: A concise Biographical History, ibid., p.162).

Sergiu preluase anterior papalitatea cu forţa, cu ajutorul mamei Maroziei, Teodora. Atât Teodora cât şi Sergiu au avut un rol important în maltratarea cadavrului lui Fromosus, iar Sergiu a fost acuzat mai târziu că şi-a omorât cei doi predecesori. Biserica s-a apărat, dar făcând asta a dezvăluit că el nu a fost singurul papă ce a avut relaţii sexuale cu Marozia:
„În mod obişnuit se crede că papa Sergiu, deşi de vârstă mijlocie, a avut o legătură cu tânăra Marozia, căreia i-a făcut un fiu, viitorul papă Ioan al XI-lea. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le avem despre cariera Maroziei şi despre scandalurile din Roma în care au fost implicaţi ea şi o serie de papi provin din surse ostile şi pot fi exagerate.” (The Popes: a Concise Biographical History, ibid.)

Printr-o dictatură sacerdotală, Marozia (foto) a condus creştinătatea timp de câteva decenii, din castelul papal de lângă biserica Sf. Petru şi s-a ocupat de tot ce ţinea de creştinism, cu excepţia problemelor minore. Nu putea să semneze cu numele ei, totuşi ea era conducătoarea Bisericii Creştine – fapt cunoscut de istoricii care au cunoştinţe elementare despre papalitate. Ea era agresivă, extrem de ignorantă şi complet lipsită de scrupule. A numit în funcţii de episcopi războinici nemiloşi pentru a-şi întări facţiunea şi a triumfat asupra oponenţilor săi. Pentru a traduce literal cuvintele populaţiei din Roma, era numită „prostituata papilor”. A fost direct responsabilă de alegerea şi instalarea a cel puţin patru papi. Apologeţii moderni spun că aceste numiri de papi au fost „scandaloase”, dar acei papi sunt acceptaţi acum de Biserică drept succesori „legitimi” ai Sfântului Petru. În acea vreme, totuşi mase mari de oameni au criticat farsa obscenă în care se transformase papalitatea şi s-au opus cu dispreţ şi mânie.

După ce a devenit papă, Ioan al XI-lea s-a îmbolnăvit şi Marozia a instalat temporar în scaunul papal un călugăr mai vârstnic. Acesta a refuzat să demisioneze şi a fost introdus cu forţa într-o celulă unde a fost supus la un regim de înfometare care i-a provocat moartea. Ioan al XI-lea şi-a reluat apoi poziţia şi a cheltuit averea rămasă anagajând soldaţi pentru a restabili ordinea în Roma. Oraşul fremăta de revoltă împotriva Bisericii şi a înfiorătoarei lipse de morală clericală răspândită pe tot cuprinsul Italiei. Ioan al XI-lea a început apoi să recupereze şi să protejeze bogatele domenii seculare ale papalităţii, dar a murit în 936. Astfel, din această descriere condensată aflăm cu uimire despre zilele în care femei de moravuri uşoare conduceau Sfântul Scaun şi despre o doctrină creştină care nu era încă bine dezvoltată.

Comerţul cu funcţia papală

Oricât de incredibil ar părea, papalitatea s-a scufundat apoi într-un abis şi mai adânc de imoralitate, stare în care a rămas pentru aproape o mie de ani. Istoricii creştini ascund cu graţie firea adevărată a papilor, spunând că nu i-au considerat niciodată „impecabili”, ignorând faptul că ei au comis acte ce ofensează orice standard de decenţă umană.

Papa Ioan al XII-lea (Octavian, cardinal între 937-955, papă între 955-964, The Popes, A Concise Biographical History, ibid., p. 166-167) a făcut şi el parte din succesiunea papilor lipsiţi de glorie prin invocarea zeilor şi zeiţelor păgâne în timp ce arunca zarurile la jocurile de noroc. A toastat în cinstea Satanei în timpul unei petreceri şi a însărcinat-o pe amanta sa, prostituata Marcia, cu conducerea bordelului său din palatul Lateran (Anapodosis, ibid.).

„Îi plăcea să fie înconjurat de femei roşcate”, spunea călugărul Benedict de Socrate, iar la procesul care i s-a intentat pentru că ar fi omorât un oponent, preoţii apropiaţi l-au acuzat sub jurământ că avusese relaţii incestuoase cu surorile sale şi că violase călugăriţe (v. „Analele din Beneventum” în Monumenta Germaniae).

El şi amantele sale s-au îmbătat atât de tare la un banchet încât au dat accidental foc la clădire. E dificil de imaginat un suveran pontif mai departe de sfinţenie decât el, totuşi într-o epocă în care durata medie a menţinerii unui papă era de doi ani, el a rămas pe tron timp de zece ani. Oricum, viaţa i-a fost curmată brusc şi violent când, conform cronicarilor pioşi, a fost omorât de diavol în timp ce viola o femeie într-o casă din suburbie. Adevărul este că Sfântul Părinte a fost bătut atât de crunt de soţul înfuriat al femeii respective, încât a murit după opt zile. Împăratul Otto a cerut apoi clerului să aleagă un preot cu o viaţă respectabilă ca succesor al lui Ioan al XII-lea, dar nu a fost găsit niciunul. Noul papă, Leon al XIII-lea (963-965), era un laic luat din „serviciul civil şi trecut prin toate rangurile preoţeşti într-o singură zi” (ibid.). Leon al VIII-lea este considerat de Biserica din zilele noastre drept „un adevărat papă”, dar „alegerea sa este o încurcătură” – una pe care canonicii nu s-au străduit să o lămurească (ibid.).

Enciclopedia catolică ne furnizează şi alte descrieri ale degradării papalităţii:

„Papii «Benedict», de la al patrulea până la al nouălea inclusiv (IV-IX), aparţin celei mai întunecate perioade din istoria papalităţii… Benedict al VI-lea (937) a fost aruncat în închisoare de anti-papa Bonifaciu al VII-lea (m. 983) şi strangulat din ordinul său în 974.

Benedict a fost un laic ce a devenit papă cu forţa, detronându-l pe Bonifaciu al VII-lea.

Papa Benedict al IX-lea (cardinal în 1012-1055/1065/1085; papă în 1032, 1047, 1048) a fost o sursă de scandal pentru Biserică prin viaţa sa turbulentă. Succesorul său, papa Grigorie al VI-lea (1044-1046), îl convinsese pe Benedict al IX-lea să renunţe la Scaunul Sf. Petru, înzestrându-l pentru aceasta cu valoroase posesiuni. (Enciclopedia Catolică, i, p. 31).

Anti-papa Bonifaciu al VII-lea a fost descris de Gerbert (care va deveni papa Silvestru al II-lea, 999-1003) ca „un monstru oribil ce depăşeşte în criminalitate tot restul omenirii”, dar „scandalul papei Benedict al IX-lea merită o menţionare cu totul specială. Numele său era Grottaferrata Teofilatto (Theophylact, în unele documente) şi a învins în 1032 în lupta ucigaşă pentru averea papalităţii. I-a excomunicat imediat pe liderii care îi fuseseră ostili şi a stabilit rapid o domnie a terorii. A deschis oficial uşile „palatului papilor” pentru homosexuali şi l-a transformat într-un bordel cu bărbaţi, bine organizat şi profitabil.” (The Lives of the Popes in the Early Middle Ages, Horace K. Mann, Kegan Paul, Londra, 1925). Conduita sa violentă şi imorală i-a deranjat pe locuitorii Romei care, în ianuarie 1044, l-au ales în locul său pe Ioan de Sabine, sub numele de papa Silvestru al III-lea. Silvestru a fost însă atacat de fraţii lui Benedict şi a trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa.

Benedict al IX-lea a vândut apoi papalitatea naşului său, Giovani Graziano, care a devenit papa Grigorie al VI-lea, dar în 1047, Benedict a reapărut şi şi-a revendicat papalitatea. Biserica a adăugat că era „… imoral… crud şi indiferent faţă de lucrurile spirituale. Declaraţia privind depravarea sa dezvăluie interesul său faţă de problemele religioase, lipsa lui de respect pentru o viaţă ascetică fiind binecunoscută. A fost cel mai rău papă de la Ioan al XII-lea” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p.175).

După moartea sa, antreprenorii de pompe funebre au refuzat să-i confecţioneze un sicriu. Următorul paragraf din Enciclopedia Catolică este semnificativ pentru a evidenţia depravarea morală a întregii preoţimi: „În momentul alegerii lui Leon al IX-lea în 1049, potrivit mărturiilor Sf. Bruno, episcop de Segni, «întreaga Biserică era cuprinsă de ticăloşie, sfinţenia dispăruse, justiţia pierise şi adevărul fusese îngropat; Simon Magul domnea asupra Bisericii, ai cărei papi şi episcopi erau înclinaţi spre lux şi păcate trupeşti.

Pregătirea ştiinţifică şi ascetică a papilor lăsa mult de dorit, standardele morale ale multora dintre ei fiind foarte joase, iar practica celibatului nemaifiind respectată. Episcopii îşi obţineau funcţia prin modalităţi neobişnuite, vieţile lor fiind în neconcordanţă cu profesia, îndeplinindu-şi datoriile nu de dragul lui Hristos, ci pentru câştiguri lumeşti.

Membri clerului erau dispreţuiţi în multe locuri, iar ideile lor avare, luxul şi imoralitatea au devenit definitorii pentru viaţa clericală. Faptul că autoritatea ecleziastică a decăzut la nivelul capilor Bisericii, a făcut ca în mod firesc să decadă şi în rândul restului preoţimii. Proporţional, autoritatea papală nemaifiind respectată de mulţi, a crescut resentimentul împotriva Curiei şi papalităţii.»” (Enciclopedia Catolică, vi, p. 793-794; p.700-703).

Papa Leon al IX-lea (episcop 1002, m. 1054) a fost un aventurier lipsit de scrupule care şi-a petrecut pontificatul făcând turul Europei cu o trupă de cavaleri înarmaţi şi a lăsat lumea mai rea decât o găsise. Biserica l-a numit „Lapsi” (păcătos), admiţând cu timiditate că „s-a abătut de la credinţă… a decăzut prin oferirea de sacrificii unor falşi zei (thurificati)… nu se ştie de ce s-a dezis de religia sa”. (Enciclopedia Catolică, ed. Pecci, iii, p. 117).

Sf. Petru Damian (1007-1072), cel mai înverşunat cenzor al epocii sale, a zugrăvit o imagine înfricoşătoare a decăderii moralităţii clericale în paginile teribile ale Cărţii Gomorei (Book of Gomorah), un curios document creştin care a spravieţuit remarcabil unor secole de ascunzişuri şi arderi de cărţi organizate de Biserică.

El a scris: „O tendinţă naturală de a omorî şi de a brutaliza apare în rândul papilor. Nu au nicio înclinaţie spre a-şi învinge poftele abominabile; mulţi par a fi angajaţi în moravuri uşoare şi, folosind libertatea de care dispun, săvârşesc toate crimele.”

După ce a cercetat o viaţă întreagă vieţile papilor, lordul Acton (1834-1902), istoric englez şi editor fondator al lucrării The Cambridge Modern History, a rezumat astfel atitudinea papală militaristă:

„Papii nu au fost doar ucigaşi pe scară mare, ci au şi făcut din asasinat o bază legală a Bisericii Creştine şi o condiţie a salvării.” (The Cambridge Modern History, vol. 1, p. 673-677)

(va urma)

Nota autorului:

Unele date legate de papi şi de evenimente din istoria papalităţii sunt estimative; chiar şi Biserica admite asta. În plus, estimarea datelor a fost complicată şi de schimbările aduse calendarului iulian în 1582 de papa Grigorie al XIII-lea (papă între 1572-1585).

Despre autor:

Australianul Tony Bushby şi-a petrecut 20 de ani cercetând, scriind şi publicând propriile reviste, în principal pentru Australia şi Noua Zeelandă.

Având convongeri spirituale puternice şi fiind profund interesat de subiectele metafizice, Tony a stabilit relaţii de lungă durată cu multe asociaţii şi societăţi din toată lumea care l-au ajutat în cercetările sale, punându-şi arhivele la dispoziţia sa. El este autorul cărţilor The Bible Fraud (2001; recenzată în NEXUS 8/06 cu extrase în NEXUS 9/01-03), The Secret in the Bible (2003; recenzată în 11/02, cu un extras, Ancient Cities under the Sands of Giza, în 11/03) şi The Crucifixion of Truth (2005; recenzată în 12/02). Copii ale acestor cărţi sunt disponibile prin intermediul sediilor NEXUS şi a site-ului Joshua Books la adresa http: //joshuabooks.com.

Deoarece Tony Bushby îşi protejează cu fermitate viaţa privată, orice corespondenţă pentru el va trebui adresată către NEXUS Magazine, PO Box 30, Mapleton Qld 4560, Australia, fax + 61 (7) 5442 9381.
 

Citiţi şi:
 

Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America

Experimente realizate pe oameni – o incursiune în culisele murdare ale puterii 

yogaesoteric
august 2008

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More