Dragobetele, sărbătoarea dragostei şi a bunei dispoziţii

Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele reprezintă unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.

„Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună”
(Lucian Blaga – Iubirea)

După „lumea ca din basme / în lumini de felinare” (G. Topârceanu) pe care iarna o aşterne în tăcere peste natură, îngheţând totul şi invitând la reculegere şi reflexie, suflul blând al primăverii trezeşte totul la viaţă. Însufleţirea cu care răsar ghioceii şi zambilele nu este întrecută decât de bucuria cu care oamenii se bucură de razele unui soare mai cald şi mai prietenos. Orice primăvară este un nou început, un nou suflu care ne umflă „pânzele” sufletului.

În tradiţia poporului român, această trezire la viaţă este, neîntâmplător, celebrată printr-o sărbătoare a iubirii – Dragobetele. Aceasta se spune din străbuni că este ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. În această zi de 24 februarie se anunţă venirea primăverii: ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi şi se împerechează, iar oamenii trebuie să participe la această bucurie a naturii prin iubire.

Se spune că Dragobete, cunoscut de la bunici şi străbunici şi sub numele de Logodnic al Păsărilor sau de Năvalnic, era un personaj de legendă ce avea  înfăţişarea unui fecior chipeş şi puternic, care aducea iubirea în suflet şi în casă. La ţară, tradiţiile moştenite de la traci şi care mai sunt încă vii făceau ca fetele şi băieţii în ziua de Dragobete să îmbrace haine de sărbătoare şi să meargă la pădure sau în luncă pentru a cânta şi a culege flori de început de primăvară, flori pe care le puneau apoi la icoane. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete care apoi se puneau în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”.

Din pădure fetele se întorceau apoi în goană înspre sat. Fuga fiecăreia atrăgea câte un băiat care o îndrăgea. Acest obicei poartă numele de „Zburătorit”. Dacă băiatul prindea fata, îi fura o sărutare în văzul lumii – iar aceasta reprezenta legământul lor de iubire pe întregul an. De aici, zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul si împerecherea păsărilor, este pusă sub protecţia acestui personaj de legendă, Dragobetele.

Un alt obicei păstrat din străbuni era acela ca în această zi fetele să strângă zăpadă netopită sau apă de ploaie sau de izvor. Acestea erau considerate adevărate licori (se spunea că e apă „născută din surâsul zânelor”) cu efecte magice pentru că se credea că dacă sunt folosite la spălatul corpului, feţei, părului, fata respectivă devenea mai frumoasă şi mai iubitoare.

Tradiţia spune că în ziua de 24 februarie românii întrerupeau munca, având grijă doar de curăţenia şi aranjatul casei, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe cel numit de străbunii noştri zeul iubirii, care nu venea singur ci cu aşa-numitele zâne – Drăgostele, care şopteau cuvinte de iubire îndrăgostiţilor.

„Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
că valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău …” (Lucian Blaga – Din părul tău)

În această zi se obişnuia ca tinerii să se adune la unul dintre ei, pentru „a-şi face de Dragobete”, fiind convinşi că vor fi îndrăgostiţi tot restul anului, până la următorul 24 februarie. Această întâlnire se transforma într-o adevărată petrecere. De multe ori, băieţii mergeau în satele vecine ca să sărbătorească. Bătrânii spun că satele răsunau de veselie în ziua aceasta.

Tradiţia îndeamnă ca Dragobetele să fie ţinut cu orice preţ. Dacă nu se sărbătorea, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. Mai erau două aspecte de care tinerii se fereau: dacă nu întâlneau măcar un reprezentant al sexului opus, se credea că tot restul anului aceia nu vor fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea că nu se vor mai iubi în acel an.

Pentru oamenii mai în vârstă, 24 februarie este ziua în care trebuie să aibă în mod special grijă de toate animalele domestice şi de păsările cerului. Modul de a sărbători Dragobetele este diferit de la o regiune a ţării la alta: petreceri în aer liber, dansuri, jocuri, discuţii în jurul focului, săruturi, logodne simbolice etc. De asemenea, se spune că cine participă la această sărbătoare va fi ferit de boli, mai ales de febră şi că Dragobetele ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Citiţi şi:

Legenda narciselor 
În noaptea magică de Sânziene se deschid cerurile
 

yogaesoteric

24 februarie 2010