Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
În interiorul guvernului invizibil al așa-zișilor «iluminați»: războiul, propaganda, Clinton și Trump


„Trump este detestat de către cei în poziţii de putere în SUA din motive care nu au nimic de-a face cu opiniile şi comportamentul său respingător”


Jurnalistul american Edward Bernays este adesea descris drept inventatorul propagandei moderne. Nepot al lui Sigmund Freud, pionierul psihanalizei, Bernays a inventat termenul de „relaţii publice” [PR] ca eufemism pentru stratagemele de păcălire a celorlalţi.

În 1929, acesta a convins feministele să promoveze ţigaretele pentru femei fumând în timpul Paradei de Paşti din New York – eveniment considerat de neimaginat. O feministă, Ruth Booth, a declarat: „Femei! Aprindeţi încă o torţă a libertăţii! Dărâmaţi încă un tabu al sexului!

Influenţa lui Bernays se întinde mult dincolo de graniţele publicităţii. Cel mai mare succes al său a fost convingerea publicului american de a se alătura măcelului Primului Război Mondial. Secretul, spunea acesta, constă în „ingineria consimţământului” poporului cu scopul de „a-l controla şi înregimenta voinţei noastre fără ca măcar să-şi dea seama”. El a descris acest fenomen ca fiind „adevărata putere conducătoare a societăţii noastre” şi l-a numit „guvernul invizibil”.

Astăzi, guvernul invizibil este mai puternic şi mai puţin înţeles ca niciodată. În zilele noastre propaganda este atât de insinuatoare şi, în acelaşi timp, de necontestată!

Imaginaţi-vă două oraşe. Ambele se află sub asediul forţelor guvernamentale al ţării de care aparţin. Ambele oraşe sunt ocupate de fanatici care comit atrocităţi teribile, precum decapitarea oamenilor. Există însă o diferenţă vitală.
Într-unul dintre asedii, soldaţii guvernamentali sunt descrişi drept eliberatori de către reporterii occidentali ce-i însoţesc, aceştia raportând cu entuziasm bătăliile şi atacurile aeriene. Avem poze pe prima pagină a ziarelor cu aceşti soldaţi eroici făcând semnul victoriei. Nu prea se raportează victimele civile.
În al doilea oraş – într-o ţară apropiată – se petrece acelaşi lucru. Forţele guvernamentale asediază oraşul controlat de aceeaşi specie de fanatici. Diferenţa constă în faptul că aceşti fanatici sunt sprijiniţi, alimentaţi şi înarmaţi de către Statele Unite şi Marea Britanie. Au până şi un centru media finanţat de către Marea Britanie şi America. O altă diferenţă este aceea că soldaţii guvernamentali ce asediază oraşul sunt băieţii răi, condamnaţi pentru atacarea şi bombardarea oraşului – exact ceea ce fac şi soldaţii buni din primul oraş.

Derutant? Nu chiar. Acesta este dublul standard esenţial al propagandei. Mai sus este vorba, bineînţeles, de asediul din zilele noastre asupra oraşului Mosul de către forţele guvernamentale ale Irakului, susţinute de SUA şi Marea Britanie, şi de asediul asupra orașului Alep de către forţele guvernamentale ale Siriei, susţinute de Rusia. Unele sunt rele, celelalte sunt bune.

Ceea ce rareori se menţionează este că niciunul dintre oraşe nu ar fi fost ocupate de către fanatici şi răvăşite de război dacă Marea Britanie şi SUA nu ar fi invadat Irakul în 2003. Acea acțiune criminală s-a bazat pe minciuni izbitor de asemănătoare propagandei ce ne distorsionează astăzi viziunea asupra războiului civil din Siria.
Fără tobele propagandei îmbrăcate în ştiri de ultimă oră, monstruoasele ISIS, Al-Qaeda, al-Nusra şi restul găştilor jihadiste poate nu ar fi existat, iar cetăţenii sirieni poate nu ar fi luptat astăzi pentru vieţile lor.

Poate unii îşi vor aminti şirul de reporteri BBC care ne spuneau în 2003 că Blair este „justificat” în ceea ce s-a dovedit a fi crima secolului. Posturile de televiziune americane au produs aceeaşi validare pentru George W. Bush. Fox News l-a adus pe Henry Kissinger să debiteze despre născocirile lui Colin Powell.

În acelaşi an, la scurt timp după invazie, John Pilger a filmat un interviu în Washington cu Charles Lewis, faimosul jurnalist american de investigaţie. L-a întrebat cu acea ocazie „ce s-ar fi întâmplat dacă cea mai liberă presă a lumii ar fi contestat ceea ce s-a dovedit a fi doar propagandă grosolană?”. Charles Lewis a replicat că, dacă jurnaliştii şi-ar fi făcut treaba, „exista o şansă foarte, foarte mare ca noi [SUA] să nu fi pornit războiul împotriva Irakului”. A fost o afirmaţie şocantă, sprijinită însă de către alţi jurnalişti faimoşi cărora John Pilger le-a adresat aceeaşi întrebare – Dan Rather de la CBS, David Rose de la Observer şi alţi jurnalişti şi producători din BBC, ce au dorit să rămână anonimi. Cu alte cuvinte, dacă jurnaliştii şi-ar fi făcut treaba, dacă ar fi contestat şi investigat propaganda în loc să o amplifice, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii ar mai fi în viaţă astăzi, nu am avea ISIS şi nici asediu asupra oraşelor Alep şi Mosul. Nu ar fi existat atrocitatea din metroul londonez din 7 iulie 2005. Nu ar fi existat migraţia a milioane de refugiaţi, nu am fi avut tabere mizerabile.

Când Parisul a fost şi el supus unei atrocităţi teroriste în noiembrie 2015, preşedintele Francois Hollande a trimis imediat avioane să bombardeze Siria – şi, previzibil, şi mai mult terorism a urmat declarațiilor bombastice ale acestuia despre o Franţă „în război”, care „nu va arăta milă”. Adevărul pe care niciun lider de stat nu are curajul să-l recunoască este acela că violenţa statală şi cea jihadistă se hrănesc reciproc.

Atunci când adevărul este înlocuit de tăcere”, spunea dizidentul sovietic Yevtushenko, „tăcerea este o minciună”.

Atacarea Irakului, atacarea Libiei, atacarea Siriei au avut loc deoarece liderii acestor ţări nu erau marionete ale Vestului. Încălcarea drepturilor omului de către Saddam sau Gaddafi era de fapt irelevantă în declanșarea conflictelor. De fapt, aceştia nu au ascultat ordinele şi nu au cedat controlul asupra ţării.

Aceeaşi soartă l-a aşteptat şi pe Slobodan Milosevic din momentul în care a refuzat semnarea unei „înţelegeri” care cerea ocuparea Serbiei şi convertirea ei la o economie de piaţă. Poporul său a fost bombardat, iar el a fost condamnat la Haga. Independenţa de acest gen este intolerabilă.

WikiLeaks ne-a arătat că liderul sirian Bashar al-Assad a fost atacat abia atunci când a refuzat traversarea ţării sale de către o conductă de petrol dinspre Qatar spre Europa. Din acel moment, CIA a plănuit distrugerea guvernului sirian prin intermediul fanaticilor jihadişti – aceiaşi fanatici care îi ţin ostatici astăzi pe cetăţenii Mosulului şi ai Alepului.

De ce nu vedem acestea la ştiri? Fostul funcţionar al Ministerului de Externe britanic, Carne Ross, responsabil pentru operarea de sancţiuni asupra Irakului, explică: „De jurnalişti ne ocupam în două moduri: ori le serveam fragmente de informaţii igienizate, ori le închideam gura.”

Arabia Saudită, clientul medieval al Occidentului – căruia SUA şi Marea Britanie i-au vândut arme în valoare de miliarde de dolari – distruge acum Yemenul, o ţară atât de săracă încât în cele mai bune zile ale ei, jumătate dintre copiii săi sunt subnutriţi. Căutaţi pe YouTube să vedeţi tipurile de bombe masive – bombele americane – pe care saudiţii le aruncă asupra satelor sărace lipite pământului, asupra nunţilor şi înmormântărilor. Exploziile se aseamănă unor mici bombe atomice. Saudiţii lucrează cot la cot cu ofiţerii britanici. Acest fapt nu apare în buletinul de ştiri de seară.

Propaganda este cea mai eficientă atunci când obținerea aprobării noastre este concepută de către cei şcoliţi în instituţiile superioare – Oxford, Cambridge, Harvard, Columbia –, având cariere la BBC, The Guardian, New York Times, Washington Post. Aceste organizaţii sunt cunoscute drept presa liberală. Se prezintă drept tribune luminate, progresiste ale zeitgeist-ului moral. Sunt antirasiste, profeministe şi pro-LGBT. Şi iubesc războiul. În timp ce vorbesc în favoarea feminismului, ele sprijină războaie rapace care refuză drepturile a nenumărate femei, inclusiv dreptul la viaţă.

În 2011, Libia, pe atunci un stat modern, a fost distrusă sub pretextul că Muammar Gaddafi era pe cale să comită un genocid împotriva propriului popor. Ştirea era repetată neîncetat, deşi nu exista nicio dovadă. Era o minciună. De fapt, Marea Britanie, Europa şi Statele Unite îşi doreau ceea ce le place să numească o „schimbare de regim” în Libia, cel mai mare producător de petrol din Africa. Influenţa lui Gaddafi pe continent şi, mai presus de toate, independenţa lui erau intolerabile. Aşa că a fost înjunghiat în spate de către fanatici, sprijiniţi de America, Marea Britanie şi Franţa. Hillary Clinton a aplaudat această moarte macabră în faţa camerelor de filmat, declarând: „Am venit, am văzut, a murit!”.

Distrugerea Libiei a fost un triumf mediatic. În timp ce tobele războiului băteau, Jonathan Freedland scria pentru The Guardian: „Deşi riscurile sunt foarte reale, motivaţia unei intervenţii rămâne puternică”.
Intervenţie – ce termen politicos, benign, al cărui adevărat înţeles pentru Libia era acela de moarte şi distrugere.
Conform propriilor înregistrări, NATO a lansat 9700 de atacuri aeriene împotriva Libiei, dintre care mai mult de o treime erau împotriva unor ţinte civile. Au folosit inclusiv rachete cu încărcătură de uraniu. Uitaţi-vă la pozele molozului din Misurata şi Sirte, şi la gropile comune identificate de către Crucea Roşie. Raportul UNICEF cu privire la copiii ucişi spune că „majoritatea aveau vârsta sub 10 ani”.
Ca o consecinţă directă, Sirte a devenit capitala ISIS.

Ucraina reprezintă încă un triumf mediatic. Ziare liberale respectabile precum New York Times, Washington Post şi The Guardian, precum şi televiziuni mainstream ca BBC, NBC, CBS, CNN au jucat un rol critic în convingerea publicului să accepte un nou şi periculos război rece. Toate au denaturat evenimentele din Ucraina drept un act malign al Rusiei când, de fapt, lovitura de stat din 2014 a fost produsul muncii în echipă a SUA, Germania şi NATO.

Inversarea realităţii este atât de generalizată încât intimidarea militară a Rusiei de către Washington nu apare la ştiri; este suprimată în spatele unei campanii de denigrare şi înfricoşare de tipul celor din timpul primului război rece. Încă o dată, ruşii vin peste noi, conduşi de un nou Stalin, pe care The Economist îl descrie diabolic.

Suprimarea adevărului despre Ucraina reprezintă cea mai completă înăbuşire mediatică din câte s-au văzut. Fasciştii care au plănuit lovitura de stat de la Kiev sunt din aceeaşi specie cu cei care au sprijinit invazia nazistă a Uniunii Sovietice în 1941. Între toate spaimele despre înaintarea fascismului antisemit în Europa, niciun lider nu menţionează vreodată fasciştii din Ucraina – cu excepţia lui Vladimir Putin, dar el nu se pune.

Presa occidentală a muncit cu sârguinţă pentru a descrie populaţia de etnie rusă din Ucraina ca fiind străini în ţara lor, ca agenţi ai Moscovei, aproape niciodată ca ucraineni ce îşi doresc o federaţie sau ca cetăţeni ucraineni ce se opun unei lovituri de stat orchestrată din afară împotriva guvernului ales democratic.

Este ca şi cum am asista la bucuria colectivă a unei reuniuni de războinici înfocaţi. Toboşarii de la Washington Post care incită la război împotriva Rusiei sunt exact aceiaşi redactori care au publicat minciuna despre imaginarele arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein.

Pentru majoritatea dintre noi, campania prezidenţială americană a reprezentat un circ mediatic, în care Donald Trump era prezentat nemernicul principal. Însă Trump este detestat de către cei în poziţii de putere în SUA din motive care nu au nimic de-a face cu opiniile şi comportamentul său respingător. Pentru guvernul invizibil din Washington, imprevizibilul Trump reprezintă un obstacol în calea proiectului american al secolului 21 – acela de a menţine dominaţia SUA şi de a subjuga Rusia şi, dacă este posibil, şi China.

Pentru militariştii din Washington, adevărata problemă cu Trump este aceea că, în momentele sale de luciditate, acesta pare să nu-şi dorească un război cu Rusia; el vrea să discute cu preşedintele rus, nu să se lupte cu el; el vrea să discute şi cu preşedintele Chinei.

În prima dezbatere cu Hillary Clinton, Trump a promis să nu fie primul care introduce armele nucleare într-un conflict. A afirmat, „În mod cert nu aş face prima mişcare. Odată ce va fi aleasă alternativa nucleară, s-a terminat.” Dar nu vom vedea aşa ceva la ştiri.

Oare chiar vorbea serios? Cine ştie! Se contrazice adesea. Însă este clar că Trump este considerat o ameninţare serioasă pentru status-quo-ul menţinut de către vasta maşinărie de securitate naţională a SUA, care funcţionează indiferent cine este la cârma Casei Albe. CIA îl voia învins. Pentagonul asemenea. Presa la fel. Până şi propriul său partid îl voia învins.

Pe de altă parte, în campania prezidențială Hillary Clinton nu a lăsat loc de îndoială în privinţa planurilor de a merge la război cu Rusia şi China, deţinătoare de arme nucleare. Se simțea în elementul ei. Şi, într-adevăr, faptele o arată. Ca senator, ea a sprijinit baia de sânge din Irak. Când a candidat împotriva lui Obama în 2008, a ameninţat cu „ştergerea de pe faţa pământului” a Iranului. Ca Secretar de Stat, a complotat la distrugerea guvernelor din Libia şi Honduras şi a pus în mişcare atragerea în capcană a Chinei. Angajându-se să sprijine interzicerea traficului aerian deasupra Siriei – provocare directă la război a Rusiei, Clinton promitea să devină cel mai periculos preşedinte al SUA din aceste timpuri.
Fără nici cea mai mică dovadă, a acuzat Rusia că-l sprijină pe Trump şi că i-ar fi spart căsuţa personală de e-mail. Publicate de WikiLeaks, aceste e-mailuri ne arată că ceea cea afirmă Clinton în privat, în discursurile pentru cei bogaţi şi puternici, este opusul a ceea ce ea declară în public. De aceea a fost ameninţat Julian Assange şi s-a urmărit să fie făcut să tacă. Ca editor al WikiLeaks, el ştie adevărul.

Astăzi asistăm la cea mai mare aglomerare de forţe armate conduse de SUA de la al Doilea Război Mondial încoace – în Caucaz şi estul Europei, la graniţa Rusiei, şi în Asia şi Pacific, unde este vizată China.

Dacă Hillary Clinton ar fi câştigat alegerile, am fi avut un cor de comentatori imbecili care i-ar fi celebrat încoronarea ca pe un mare pas înainte pentru femei. Nimeni nu i-ar fi menţionat victimele: femeile din Siria, femeile din Irak, femeile din Libia. Nimeni nu ar fi spus nimic de exerciţiile de apărare civilă desfăşurate în Rusia. Nimeni nu şi-ar fi amintit de „torţele libertăţii” ale lui Edward Bernays.

Purtătorul de cuvânt al lui George Bush a caracterizat la un moment dat mass-media drept „facilitatori complici”. Această descriere, ieşită din gura unui funcţionar senior al unei administraţii ale cărei minciuni, facilitate de media, au cauzat atâta suferinţă, este un avertisment al istoriei.

În 1946, procurorul Tribunalului de la Nürenberg a spus despre mass-media germană: „Înainte de fiecare agresiune majoră, iniţiau o campanie de presă calculată în aşa fel încât să-şi slăbească victimele şi să pregătească psihologic poporul german pentru atac. În sistemul de propagandă, cele mai importante arme erau presa şi radioul”.


Citiţi şi:
10 metode insidioase prin care omenirea este cel mai adesea manipulată fără să-şi dea seama
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane

 

yogaesoteric
4 ianuarie 2017

 

Articole publicate recent

> 11 DecembrieGoogle operează discriminări «pozitive» în favoarea LGBT. Faceți următorul experiment: dați căutări pe google cu cuvintele…

> 11 DecembrieStupefiant: În Turcia, jihadul va fi predat în şcoală!!!

> 11 DecembrieMemoriile Generalului Iulian Vlad: Brucan a fost şi agent MOSSAD. Ceauşescu n-a vrut să-l arestăm

> 10 DecembrieProtest puternic în Grecia împotriva cardurilor, sionismului şi a construirii primei moschei oficiale în Atena

> 9 DecembrieAbuzul credinţei: bătăi şi torturi sexuale în orfelinatele Bisericii

> 6 DecembrieExistă tortură în secolul XXI!!!

> 5 DecembrieOmul insignifiant din corporație

> 5 DecembrieLinșată de BBC pentru că a apărut în Parlamentul britanic, în Miercurea Cenușii, cu o cruce pe frunte

> 4 Decembrie5 lucruri cu adevărat teribile înfăptuite de CIA în ultimii 70 de ani

> 3 DecembrieGheorghe Piperea: «Binomul și Ochiul Atoatevăzător»

> 2 DecembrieADEVĂRUL ȘOCANT despre CHEMTRAILS: Motoare turboventilator cu presiune înaltă, geoinginerie și minciuna despre «dârele de condensare»

> 1 DecembrieGlobalizarea ca ultimă și tâmpă utopie

> 30 NoiembrieMarx şi Engels, doi homosexuali împătimiţi care au distrus lumea prin gândirea lor smintită

> 29 NoiembriePentru a-și păstra puterea, «creștin-democrata» Merkel a cedat și Germania a legalizat căsătoriile între persoane de același sex

> 29 Noiembrie«Cum i-am dat fiului meu autism» – o mamă îşi pune sufletul pe tavă, sperând că va salva alţi copii

> 28 Noiembrie28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu este arestat, la 33 de ani, fiind sacrificat de masoni pentru «integrarea europeană»

> 28 NoiembrieBatalioanele NATO desfășurate în Europa de Est, pregătite să descurajeze și, la nevoie, să răspundă unei agresiuni a Rusiei

> 28 NoiembrieColonizarea insidioasă a României, acapararea pământului ţării de către străini

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga