Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Unele istorii uluitoare, stranii şi insolite... (I)

 
... ce atestă – în mod indirect – faptul că anumite evenimente din viaţa oamenilor sau chiar sfârşitul vieţii lor pământeşti se produc uneori într-un mod dramatic şi misterios

(Dincolo de aparenţe, toate acestea evidenţiază modul fascinant în care DUMNEZEU se joacă în cadrul Creaţiei sale prin intermediul sincronicităţilor fascinante)


În funcţie de procesele predominante de rezonanță ocultă pe care fiecare fiinţă umană le cultivă și le întreține în universul său lăuntric, în existenţa ei sunt atrase, în mod corespondent, anumite evenimente și situații. Astfel, în cadrul vieții noastre, aceste rezonanţe specifice se manifestă sub forma unor sincronicităţi benefice sau malefice, în funcție de predominanța intențiilor, a gândurilor, a emoțiilor și a acțiunilor noastre.

În cazul unor fiinţe umane, anumite evenimente ale vieţii lor pot avea un caracter extrem de neobişnuit, atrăgând atenţia prin insolitul şi chiar prin stranietatea situaţiilor care survin. În faţa unor astfel de poveşti surprinzătoare şi neobişnuite, atenţia ni se opreşte adesea în mod spontan, pentru a reflecta, chiar şi numai pentru câteva clipe, asupra sensului ascuns pe care respectiva situaţie îl poate face totuşi să transpară, dincolo de misterul care o învăluie. Sfârşitul vieţii pământeşti a unor oameni poate implica astfel de evenimente dramatice, al căror rost şi înţeles poate fi deslușit doar de către cei înzestraţi cu intuiţie, dacă aceste evenimente sunt privite din perspectiva superioară a stării de înţelepciune dumnezeiască.

Atitudinea omului obişnuit faţă de aspectele paranormale este de obicei cea de surpriză totală în fața sincronicităţilor uluitoare al căror martor este și care depăşesc de cele mai multe ori capacitatea lui de înţelegere, deoarece din comoditate își limitează orizontul printr-o mentalitate materialistă, îngustă și sceptică. Mai mult decât atât, chiar oamenii de ştiinţă, care au pretenția unor înzestrări intelectuale peste medie, atunci când nu pot explica un anumit fenomen, îl cataloghează adeseori ca fiind o pretinsă „coincidenţă“. Această stare de fapt paradoxală poate fi exprimată în mod plastic prin afirmaţia stranie, dar care este totuşi folosită adesea cu ironie de unii: „Nu cred absolut deloc în existenţa stafiilor, dar îmi este cumplit de frică de ele!

Putem reflecta cu toții, în acest sens, cu mai multă seriozitate la Legea rezonanței oculte, în conformitate cu care în acest Univers nimic nu este întâmplător, fortuit, aleator, ci totul este plin de sens, de semnificație și de viață, chiar dacă noi nu suntem, deocamdată, capabili să percepem înțelesurile ascunse ale unor fapte sau evenimente neobişnuite cu care venim, într-un fel sau altul, în contact.

Vă oferim mai jos o serie de situaţii stranii şi de cazuri ale unor fiinţe umane care au părăsit planul fizic în condiţii neobişnuite, bizare care ne provoacă să le deslușim înțelesul ascuns sau măcar ne invită să ieșim din letargia comun-cotidiană.

***

În iarna anului 1933, cargoul englez Saxilby a naufragiat în timp ce traversa Atlanticul. Cu toate că nu a existat niciun supravieţuitor, totuşi un membru al echipajului, pe nume Joe O’Kane, a apucat să scrie un mesaj prin care îşi lua rămas bun de la fratele, sora şi logodnica lui, anunțându-i că nava cu care călătorea tocmai se scufunda. El a pus respectivul mesaj într-o cutie metalică. După trei ani de la naufragiu, pe o mică plajă din Ţara Galilor, la circa 1,5 km de satul Aberavon, în apropiere de Swansea, marea a adus la mal o cutie metalică. Ea conţinea următorul mesaj:
SS Saxilby se scufundă undeva pe coasta Irlandei. Vă iubesc. Pentru surorile, fraţii şi logodnica mea, Dinah. Joe O’Kane.”   

Într-un mod bizar, ultimele cuvinte ale acestui marinar a cărui soartă era pecetluită au ajuns exact în satul de origine al acestuia, la destinatarii de drept.

***

În 7 septembrie 1925, în ziarul Time a fost prezentat cazul inedit al unui „straniu experiment de telepatie“. Frederick George Lee, care era un donator constant de sânge al Spitalului Middlesex din Londra, susținea că el resimte o durere în braț exact în momentul în care moare una din persoanele căruia el îi donase sânge.

El a descoperit aceasta realizând un experiment: „Imediat ce voi resimţi o durere în braţ”, s-a decis el, „voi nota momentul. În acest fel sper că voi putea stabili corelaţii interesante”. Astfel, următoarea dată când a simțit o astfel de durere, el şi-a notat cu atenţie ora, apoi a verificat teoria sa consultând registrele spitalului. Frederick George Lee a donat sânge de 24 de ori la Spitalul Middlesex. Șapte dintre aceşti pacienţi au murit, şi de fiecare dată în momentul în care murea persoana căruia el îi donase din sângele său, George resimțea „o durere acută în braț“. El însuși se simțea deprimat, profund mâhnit şi copleșit de boală, de fiecare dată când apăreau aceste dureri.

Acest fapt este remarcabil, pentru că în niciunul dintre aceste cazuri Lee nu a întâlnit vreun pacient pe parcursul transfuziei şi nu a fost niciodată informat de starea de sănătate a acestuia, pe care o conștientiza însă atunci când îi venea sfârşitul, moment în care percepea o durere ascuțită în brațul său.

***

René Pérot, un inginer din Bordeaux, se afla într-o zi în vizită la nişte prieteni, când i-a fost prezentat un bătrân de 80 de ani care își pierduse urechea dreaptă.
– Este o rană din Primul Război Mondial? a întrebat Pérot.
– Nu, de fapt este vorba despre o serie de evenimente neobişnuite, i-a răspuns bătrânul.
– Sunt foarte curios să îmi povestiţi totul.
– Bine, i-a răspuns bătrânul. Iată care este istoria acestui incident. Într-o zi, soţia mea m-a rugat să tai lemne pentru a face focul. Am făcut aceasta, însă cu atâta neîndemânare, încât o așchie a sărit în aer şi mi s-a împlântat după ureche. Soţia m-a pansat, după care nu m-am mai gândit la aceasta. La câtva timp după aceea, în vreme ce mă întorceam acasă de la culesul cartofilor, având o furcă pe umăr, m-am împiedicat şi am căzut în aşa fel încât unul din dinţii furcii mi s-a înfipt în același loc unde mă rănise așchia. De data aceasta a fost nevoie de intervenţia medicului. Acesta m-a tratat, dar vindecarea a durat totuşi mai mult timp. După ce rana s-a cicatrizat şi am dat jos pansamentul, am intrat la un moment dat în cotețul găinilor, unde lăsasem o cloșcă pe ouă, iar aceasta a sărit la mine, aplicându-mi o lovitură puternică cu ciocul exact în acelaşi loc, după ureche... A fost atât de grav, încât de data aceasta, urechea a trebuit să-mi fie amputată!

***

În iulie 1975, familia Melkis din Dunstable, Bedford, Anglia urmărea un film despre Titanic (faimosul vas care a naufragiat), când un masiv bloc de gheaţă s-a prăbuşit din peretele muntelui învecinat, trecând prin acoperișul casei. În clipa incidentului, când gheaţa a străpuns acoperișul, toată familia se afla în faţa televizorului şi trăia cu „sufletul la gură” momentul de maxim suspans al filmului, în care vaporul urma să se zdrobească de aisberg.

***

În anul 1975, într-o localitate din insulele Bermude, un bărbat care conducea o motoretă a fost accidentat mortal de un taxi, exact la un an după ce fratele său, conducând aceeaşi motoretă, fusese accidentat mortal pe aceeaşi stradă, de către acelaşi șofer de taxi, care transporta acelaşi pasager.

***

Publicaţia Time Magazine din octombrie 1938 a redat într-un articol povestea unui om căruia în două momente diferite i-au căzut în braţe doi bebeluşi. În articolul respectiv se spunea că în anul 1937, Joseph Figlock, un măturător de stradă din oraşul Detroit, SUA, se plimba pe trotuar, când un copil a căzut peste el de la etajul patru al clădirii prin faţa căreia trecea. Atât el, cât şi copilul au supravieţuit, însă ambii au fost răniţi în incident. Un an mai târziu, în timp ce Figlock îşi făcea treaba liniştit măturând strada, un alt copil a căzut peste el. Din fericire, atât Figlock, cât şi copilul au supravieţuit și de data aceasta fără răni grave.

***

În martie 1657, un incendiu devastator a distrus o mare parte a oraşului Edo (vechea denumire a oraşului Tokio) din Japonia. Cauza acestui incendiu a fost, din câte se știe, un simplu kimono. Trei adolescente japoneze au primit în dar acest kimono, însă, într-un mod bizar, toate au murit înainte de a-l purta. În urma acestei serii de morţi, s-a considerat că acest kimono aduce ghinion, astfel că preotul din acea zonă a decis să îl distrugă, recurgând la un ritual tradiţional de cremație. În timp ce respectivul kimono ardea, s-a pornit o furtună violentă, care a cuprins cu mare uşurinţă și repeziciune clădirile construite din lemn şi hârtie. Au ars atunci 300 de temple, 500 de palate, 900 de magazine, numeroase poduri şi au pierit 100.000 de oameni.

***

Pe data de 23 februarie 1895, la ora 8:55, John Lee a fost condus spre eșafodul închisorii din Exeter, Anglia. El ucisese o bătrână doamnă cu 50 de lovituri de cuţit.

Condamnatul a fost condus la eșafod unde călăul pregătise cu minuțiozitate uneltele. Funia fusese bine unsă, iar trapa prin care urma să cadă trupul celui spânzurat a fost verificată şi controlată cu ajutorul unui sac de nisip ce cântărea 80 de kilograme.

Cu mâinile legate la spate, John Lee a fost plasat deasupra trapei.
– Ai ceva de spus? a fost întrebat el. Dar singura reacție din partea lui a fost o tăcere surdă. Atunci i s-a aşezat funia în jurul gâtului, cu nodul plasat sub urechea stângă, astfel încât greutatea trupului în cădere să frângă pe loc vertebrele din această zonă, provocându-i o moarte instantanee.

După ce a rostit rugăciunea Tatăl Nostru, preotul s-a retras, iar directorul închisorii a făcut un mic semn cu capul. Atunci călăul a tras de pârghia care trebuia să deschidă trapa, dar nu s-a petrecut nimic.

Șeful gărzilor l-a luat pe Lee de un braţ şi l-a făcut să se dea înapoi cu un pas. Călăul a alergat să vadă de ce trapa nu s-a deschis. Totul funcționa excelent, iar zăvorul mare de oţel care reținea trapa în aer a sărit atunci când acesta a acționat asupra pârghiei.

Atunci călăul a verificat dacă mecanismul funcționează. De data aceasta, trapa s-a deschis, în vreme ce condamnatul aştepta. Trapa a fost închisă apoi din nou şi Lee a fost iarăşi plasat deasupra ei. Fără să mai aştepte semnalul directorului închisorii, călăul a apăsat pe pârghie. Zăvorul a sărit din nou cu un mic declic, dar trapa a rămas nemişcată. Din ordinul directorului, John Lee a fost condus spre celula sa de condamnat, unde a aşteptat timp de o oră fără să mai înţeleagă nimic din ceea ce i se petrecea.

Readus apoi din nou în faţa trapei, condamnatul a suportat, îngrozit, încă două tentative de spânzurare. Dar din nou, nimic. În momentul-cheie, trapa refuza să funcţioneze.

Reprezentantul casei regale a decis atunci să intervină şi să suspende sentinţa. John Lee a fost condus din nou spre celula sa. A aşteptat acolo timp de zece zile, până când raportul șefului comitatului a fost primit şi studiat la Londra. Cazul a fost dezbătut chiar şi în parlament, iar în final s-a luat decizia ca pedeapsa lui Lee să fie comutată la închisoare pe viaţă. După câţiva ani, el a beneficiat de o amnistie regală şi a fost eliberat.

Lee era, dincolo de orice îndoială, asasinul bătrânei doamne. De altfel, el nu a negat niciodată aceasta. Câţiva ani mai târziu, el a declarat că a crezut întotdeauna că: „În acea zi, din motive de neînțeles pentru mine, am primit ajutorul unei puteri infinite, superioare, dumnezeiești.

***

Se spune că Henri Tragne din Marsilia, Franţa a fost implicat în 5 dueluri stranii. În primele patru dueluri, oponenții lui s-au prăbuşit la sol înainte ca vreunul din cei implicaţi să tragă cu arma. În cel de-al cincilea caz, Tragne a fost cel care a murit subit înainte de schimbul de focuri.

***

Peter Van der Hurk, un zugrav din Dordrecht (o aşezare situată în apropiere de Rotterdam), a fost luat prizonier de către germani în anul 1943. Acest statut îl obliga să presteze anumite munci. Astfel, la un moment dat, el se afla pe o scară înaltă şi zugrăvea zidul exterior al cazărmii, când deodată, datorită unei mişcări greşite, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut de la mai bine de 10 metri înălţime. Fiind inconştient, a fost ridicat şi dus imediat la spital, unde s-a constatat că avea o fractură a craniului.

Atunci când şi-a redeschis ochii, Van der Hurk era cu totul alt om. Avea capacitatea de a vedea în plan subtil şi avea instantaneu premoniții, fără nicio intenție și fără niciun efort din partea lui. Putea „vedea” cu anticipaţie tot ceea ce urmau să facă cei din jurul lui, le putea „auzi” chiar şi gândurile. Fiind în spital, într-un pat vecin se odihnea un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată înainte. Van der Hurk l-a privit şi i-a spus cât se poate de calm că era un om fără caracter, căci tocmai vânduse ceasul de aur pe care i-l lăsase cu limbă de moarte tatăl său, cu puţin timp înainte de a muri!

Rușinat, bărbatul respectiv a recunoscut toate acestea. El s-a ridicat, şi-a luat hainele şi a părăsit spitalul în pofida eforturilor de a-l opri făcute de o infirmieră care tocmai venise în control. Acesta a fost momentul în care „s-a născut“ cel care avea să fie cunoscut sub numele de Peter Hurkos, un extraordinar şi faimos clarvăzător al timpurilor moderne.

***

În vara anului 1939, doamna Axel Wenner-Grens, soţia unui industriaș suedez, urca treptele casei, fiind urmată de soţul ei. Trecuse de miezul nopţii şi casa era învăluită în întuneric.

Pe neaşteptate, figura unui om ud până la piele i-a apărut acestei femei la capătul treptelor. El ţinea în braţe trupul inert al unui copil. Pe fruntea copilului se vedea o rană adâncă, sângerând. Doamna Wenner-Grens a țipat şi imediat figura a dispărut.

Domnul Wenner-Grens a ascultat neîncrezător istorisirea soţiei sale. El a pus întreaga poveste pe seama unei stări de încordare nervoasă şi i-a sugerat soţiei sale să meargă împreună într-o croazieră pe iahtul lor, Crucea Sudului. Tulburată, doamna Axel a dat curs acestei propuneri a soţului ei.

În noaptea de 3 septembrie 1939, iahtul Crucea Sudului a interceptat unele semnale SOS şi s-a îndreptat apoi spre locul unde au văzut că se scufundase ambarcațiunea Athenia. Doamna Wenner-Grens a asistat la salvarea supraviețuitorilor. Prima dintre persoanele care a urcat pe puntea iahtului a fost un om ud până la piele. El ţinea în braţe trupul unui copil muribund, a cărui frunte era brăzdată de o rană adâncă ce sângera.  

***

Straniul caz al lui Molly Francher, care a trăit timp de 46 de ani într-o stare de transă, perioadă în timpul căreia ea a manifestat un extraordinar dar al clarviziunii, nu a putut fi niciodată explicat.

Potrivit medicului ei de familie, Molly Francher, care locuia la părinţii săi în cartierul new-yorkez Brooklyn, a fost o fată obișnuită și veselă până la data de 3 februarie 1866, la ora 10:00 dimineaţa, când a început să se plângă de ameţeli, după care şi-a pierdut cunoştinţa sub privirile stupefiate ale mamei sale.

Chemat pe loc, doctorul Spier nu a putut să constate decât că Molly Francher se afla într-o stare ca de comă. Ea nu făcea nicio mişcare. Cu ochii închişi, ea nu răspundea decât foarte lent, ca şi cum ar fi fost într-un vis, întrebărilor ce îi erau puse.

În ziua următoare, doctorul Spier a remarcat că ea de-abia mai respira. Inima nu bătea decât extrem de slab şi foarte încet, temperatura era foarte scăzută, şi întregul trup îi era rece şi rigid precum acela al unei muribunde. El a aşteptat timp de 24 de ore obștescul sfârşit al fetei, sfârşit care însă nu a survenit, după care s-a decis să cheme şi alţi doctori pentru a o consulta. La rândul lor, aceştia nu au putut decât să plece capul şi să prevadă o moarte iminentă. După nouă ani, starea lui Molly Francher era la fel, ea menţinându-se între viaţă şi moarte. Slăbise foarte mult, căci practic ea nu se hrănea. Doctorul Spier a estimat că în nouă ani ea consumase hrana pe care o fiinţă normală ar fi consumat-o de obicei în 2-3 zile!

Numeroşi medici şi specialişti s-au perindat pe la patul fetei, dar nu au putut descoperi nimic. În anul 1875, doctorul Spier a convocat cei mai eminenți colegi pentru a-i anunţa că pacienta sa, a cărei stare părea să fie neschimbată, era înzestrată cu unele capacități paranormale. Sceptici, doi neurologi binecunoscuți la epoca respectivă, doctorul Willard Parker din New York şi doctorul Robert Ormiston din Boston, au acceptat să vegheze la căpătâiul bolnavei. După ce aceştia au efectuat o consultație de rutină, doctorul Spier le-a arătat cum ea putea să articuleze, extrem de încet, răspunsurile la anumite întrebări. El i-a condus într-o altă cameră şi le-a explicat că descoperise că, în orice moment, Molly putea descrie acţiunile şi veşmintele anumitor persoane aflate la distanţă. În sfârşit, el a adăugat că fata putea să citească din anumite cărţi închise şi din scrisori aflate în plicuri închise.

Doctorul Richard Parkhurst (mai cunoscut ca astronom decât ca medic), care îl însoțise pe doctorul Parker, a propus realizarea unui experiment. Aceştia au cerut unui trecător să scrie pe o foaie de hârtie un mesaj format din câteva cuvinte, iar apoi să pună foaia într-un plic, fără ca nimeni altcineva să o fi citit. Plicul urma să fie trimis doctorului Spier printr-un mesager care avea şi rol de martor, iar în tot acest timp ei urmau să-i solicite lui Molly Francher să le spună ce conţinea mesajul. Zis şi făcut. Mesajul scris de primul trecător întâlnit în cale a fost pus în trei plicuri succesive şi dus doctorului Spier, aflat la 7 km distanţă.

Întorcându-se la căpătâiul bolnavei, doctorul Parker s-a aplecat asupra ei şi a întrebat-o dacă putea să redea conţinutul mesajului închis în plicul lui Spier. Murmurând aproape inaudibil, Molly le-a spus că era vorba despre o scrisoare închisă în trei plicuri care nu avea destinatar sau expeditor şi nu era menţionat vreun nume ori vreo formulă de politețe, ci erau scrise cuvintele: „Lincoln a fost asasinat de către un actor nebun”.

Martorul era Peter Graham din New York, un prieten al doctorului Parker. Sosit la doctorul Spier, el a aşteptat, aşa cum fusese convenția. După mai puţin de o oră, cei doi au sosit la casa lui Molly. Scrisoarea a fost deschisă şi toţi au putut să citească cuvintele scrise, pe care Molly Francher le reprodusese întocmai. Medicii au privit uimiţi către Molly şi de data aceasta au întrebat-o dacă ea putea să-l descrie pe fratele mesagerului scrisorii, Frank Graham, care se afla în New York. Continuând să șoptească, dar fără nicio ezitare, domnișoara Francher a descris hainele şi aspectul unui bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată, mergând chiar până la a preciza că acesta îşi pierduse în dimineaţa respectivă un nasture de la vestă. Apoi, ea a adăugat că el plecase mai devreme de la servici, căci suferea de o durere de cap violentă.

Trei ore mai târziu toate spusele lui Molly Francher erau confirmate.

Molly a trăit în această stare până în anul 1912, când, într-o dimineaţă, ea şi-a revenit în simțiri, descoperind o lume nouă și fiind înconjurată de oameni pe care nu îi cunoştea. Părinţii ei muriseră de multă vreme. Ea nu-şi mai aducea aminte de nimic şi nu mai avea darul clarviziunii. A murit în somn, în anul 1915, la 73 de ani.


Citiți continuarea acestui articol


Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, volumul 1, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.



Citiți și:
Un destin deosebit de favorabil, care atestă ajutorul miraculos al lui Dumnezeu ce este oferit celor care merită
Coincidenţe şi sincronicităţi uimitoare




yogaesoteric
15 ianuarie 2017


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga