Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Articole >
Despre sindromul «ordonanţă» si estetica sfârşitului de ţară


MOTO: „Stăpâne, ai mai văzut un dezastru atât de frumos?” (Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba)

Celebra frază a filosofului american de origine spaniolă George Santayana, „Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete”, a devenit, prin repetiție, aproape un truism. Dar asta nu-i scade cu nimic gravitatea conținutului, pe care-l constatăm zilnic în istoria lumii. În afară de marii manipulatori ai popoarelor, nimeni nu învață nimic din trecut, pentru că nimeni nu și-l mai amintește. „Opinia publică n-are memorie” remarca și Nae Ionescu, iar pe această amnezie a mentalului colectiv se bazează construcția marilor imperii, fie ele teritoriale, coloniale sau, mai nou, economice.

Ceea ce ni se petrece astăzi poate fi gândit, evident, într-o logică liniară, simplă, a cărei coerenţă poate fi impecabilă. Dar tocmai această coerenţă ne este fatală, pentru că, de fapt, lucrurile nu se desfăşoară într-o reprezentare plană, ci într-una tridimensională, în care ceea ce vedem este doar o faţetă. Uneori, această faţetă este atât de seducătoare, încât nu numai că nu putem vedea ansamblul, dar nici nu vrem. Manifestaţiile contra (chipurile) ordonanţei de urgenţă au generat cel mai paşnic şi mai frumos spectacol de imagine din istoria mondială a protestelor. Cum să accepţi ideea că acest spectacol, care este, într-adevăr, relevant pentru inteligenţa şi creativitatea spontană a unui popor, poate fi, de fapt, o manipulare criminală prin care masele colaborează voluntar la dispariţia propriului stat? Şi nu orice fel de mase, ci elita intelectuală tânără, care a căpătat deja eticheta nobiliară de „tinerii frumoşi şi liberi”. E posibil însă ca acest blazon să se transforme în stigmat istoric.

Comportamentul incalificabil al guvernului este rezultatul cutumelor politice de până acum. Toţi, toate guvernele, au făcut aşa: au dat sute, mii de ordonanţe anapoda, fără să consulte pe nimeni, fără să le pese dacă e sau nu vorba de vreo urgenţă. Lor nici nu cred că li s-a părut că au încălcat vreo lege (şi până la urmă nici n-au încălcat), procedura n-a fost nici ea ilegală, a fost doar incorectă. Dar incorecţi au fost TOŢI, până acum, de 27 de ani încoace.

Este greu să crezi în spontaneitatea acestor mişcări. Insistenţa, anvergura, ingeniozitatea, creativitatea, frumuseţea demonstraţiilor, toată această risipă colosală de imagine nu se potrivesc cu obiectul cauzei. Disproporţia este prea mare. Este doar un indiciu, folositor poate, într-o eventuală analiză mai puţin încordată. Mai este şi un aspect de „textură” a manifestaţiei, respectiv implicarea, ca parteneri de „cauză”, a unor entităţi cel puţin suspecte: DNA, SRI, PNL, USR şi, bineînţeles, capul de afiş al acestei asocieri, preşedintele Iohannis. Nu deranjează pe niciunul dintre manifestanţi această companie? Nu știm să se fi disociat cineva de ei, deci este vorba de o promiscuitate acceptată.

De cealaltă parte este electoratul, care aşteaptă, totuşi, din partea guvernului un program de guvernare. Nu interesează pe nimeni? Pare că este vorba de o înscenare de proporții. În ultimul timp în România nu se vorbeşte decât despre „ordonanța de urgenţă”, iar în Piaţa Victoriei erau, la un moment dat, 50 de agenţii de ştiri şi televiziuni din străinătate (CCTV din China, Rai 3 din Italia, PTC TV din Serbia, Rusia 1, CNN, BBC, Cehia TV, Al Jazeera, News 24 din America, Euronews, B TV, On Air, Bulgaria TV și Nova Tv din Bulgaria etc.). Nu sesizează nimeni nicio analogie, nicio amenințare, niciun pericol? Nu observă nimeni că această paranoia naţională a ordonanţei nu a apărut şi nu se menţine spontan? Nu vede nimeni ce se petrece în jurul României, în timp ce noi ne luptăm eroic cu un guvern care nu vrea să-şi dea demisia? Nu observă nimeni portavionul?

Ceva asemănător a fost în decembrie 1989. Nici aceea nu a fost revoluţie, a fost lovitură de stat. Dar măcar miza era atunci căderea unui regim, a unui sistem, nu o ordonanţă de urgenţă. Am fost unul dintre „revoluţionari”, unul dintre „tinerii frumoşi şi liberi” ai acelui decembrie însângerat… Am fost acolo, sub pânza de gloanţe, simţind, trăind momentul participării la istorie… N-a fost însă revoluţie, ci o colosală manipulare, la care am participat cu tot sufletul. Când am început să aflu adevărul, iniţial am refuzat să-l accept, căci mi se confisca cel mai măreţ moment din viaţa mea… Am fost, cu alte cuvinte, complice la situaţia de astăzi a României.

Nu vreau să spun că, dacă în 1989 a fost manipulare, este obligatoriu să fie şi acum. Nu e doar o suspiciune. Am şi informaţii din „zona de competenţă” a unor servicii. Evident, unii vor spune că mint. Alţii, care ştiu că nu mint, vor spune (au făcut-o deja) că cei care mi-au furnizat asemenea informaţii, m-au „intoxicat”.

Nu am ce să răspund. Este cuvântul meu împotriva cuvântului oricui. Dar, dacă e adevărat şi lucrurile se întâmplă, cine-şi asumă asta…? România, cu două manifestaţii antagoniste, nu seamănă cumva cu Euromaidanul de la Kiev, înainte de izbucnirea violenţelor? Îşi mai aminteşte cineva cum jumătate dintre ucrainieni erau cu Uniunea Europeană, iar cealaltă cu Rusia? Chiar credem că nu ni se poate întâmpla? Ia cineva în considerare această perspectivă, acest risc? Cineva, adică vreunul dintre manifestanţi…

Dizlocarea Transilvaniei nu e o glumă, e un proiect. Românii din Ardeal (nu toţi, dar destul mulţi), foarte bine „fezandaţi” mental (tot prin manipulare, evident), s-au cam săturat de „miticii” din Parlament şi Guvern şi au început să se simtă îndreptăţiţi să pretindă, sau chiar să declare, autonomia. Nu mai trebuie decât un pas: România să fie declarată ţară neguvernabilă.

Dar, vorba lui Eminescu, „ceea ce are să se’ntâmple se va’ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru”. (Timpul, 1 ianuarie 1883). La care adaug, cu mâhnire: dacă, ceea ce se pregăteşte să ni se petreacă, ni se va petrece, ce va rămâne din tot acel spectacol magnific din Piaţa Victoriei, care a făcut înconjurul lumii? Ce altceva decât amintirea tristă a celui mai grozav cine-verite dintr-o magnifică estetică a crimei organizate sau a dezastrelor? Un cimitir imens, cu toate lumânările aprinse, într-o noapte de Sâmbăta Morţilor Patriei…

P.S. Manifestaţiile stradale constituie, sociologic vorbind, forma modernă a unui reflex tribal. Şi totuşi… dacă toată această concentrare de forţe antagoniste s-ar uni? Dacă manifestanţii anti-guvern s-ar deplasa în coloană spre Cotroceni şi și-ar da mâna cu manifestanţii anti-Iohannis? Dacă s-ar uni şi ar rămâne uniţi? Asta, da, ştire de făcut înconjurul globului. Ăsta, da, spectacol! Ăsta, da, miracol!…
Visez, desigur… O fi el miracol, dar nu e cool…

de Miron Manega


Citiţi şi:
România în prag de război civil văzută din înaltul cerului, sau FIAT JUSTITIA versus SALUS REIPUBLICAE
Manipulare, dulce evadare!

 

yogaesoteric
22 martie 2017

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga