Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Articole >
Respect pentru educaţie în perioada interbelică: 17% din PIB


Răspunsul: 98% din tinerii care plecau la studii în străinătate reveneau în România


Au trecut 150 de ani de la introducerea Legii Instrucţiunii Publice, promulgată prin decret la 25 noiembrie 1864.

Se pare că împlinirile la care au visat înaintaşii noştri, când încercau cu multe eforturi să scoată România din bezna ignoranţei şi a primitivismului sunt încă departe de a fi atinse, cu toate că de la introducerea primei legi moderne a învăţământului, pe acest teritoriu locuit de români s-a scurs un secol şi jumătate.

Timp suficient pentru a se vedea roadele, ar zice unii, dar din păcate nu îndeajuns pentru a ne permite să tragem linie şi să spunem că învăţământul românesc este excepţional şi nu i se poate reproşa nimic.

Acum, după 150 de ani vedem şi auzim în această Românie de azi de abandon şcolar, de creşterea analfabetismului, pe care comuniştii se lăudau propagandistic că l-au eradicat, de învăţământ superior superficial şi născător de studenţi pe bandă rulantă, de ineficacitatea actului de predare, de lipsa interesului elevilor pentru studiu întrucât informaţiile de la şcoală nu le servesc prea mult în viitoarele meserii, care şi aşa la noi sunt pe cale de dispariţie şi multe alte neajunsuri despre care se pot pronunţa experţii buni la toate. Nu o să încercăm să găsim noi vinovaţii sau să oferim soluţiile.

Nici nu putem. Ceea ce putem e să amintim povestea legilor învăţământului începând de la Al. Ioan Cuza, cu prima lege a instrucţiunii publice, pe care a dorit-o pentru iluminarea poporului român.

În primii ani de domnie a lui Cuza s-au dus multe tratative pentru adoptarea unei legi a învăţământului, modernă, stimulativă şi nedescriminatorie, cum funcţionau vechile prevederi cuprinse în Regulamentul Organic, dar, ca şi acum, cu multe opoziţii, discuţii, sancţionări şi amendamente nu s-a reuşit.În condiţiile loviturii de stat a domnitorului Cuza, revizuită de Consiliul de Stat, Legea asupra instrucţiunii publice avea la baza câteva principii, care ulterior vor demonstra evoluţia şi modernizarea învăţământului românesc, cum ar fi: obligativitatea şi gratuitatea, egalitatea sexelor la învăţătură, unitatea şcolară elementară la sat şi oraş, înfiinţarea învăţământului tehnic profesional, detaşarea învăţământului mediu de cel superior”, precizează istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea. Textul legii era împărţit în două pasaje: Dispoziţii generale şi Instrucţiunea privată.

În cadrul Dispoziţiilor generale, instrucţia era împărţită în două categorii: publică şi privată. Cea publică era divizată în: primară (şcoli primare la sate şi oraşe), secundară (licee, gimnazii, şcoli reale, de bele arte, profesionale – pentru băieţi, şcoli secundare de fete) şi superioară (cu 4 facultăţi: litere, ştiinţe matematico-fizice, drept şi medicină). Tot aici, în cadrul dispoziţiilor generale, se precizau şi principiile obligativităţii şi gratuităţii.

Corpul didactic era împărţit şi el în patru grade: învăţători sau învăţătoare, pentru şcolile primare săteşti; institutori sau institutoare, pentru şcolile primare orăşeneşti; profesori de şcoli secundare, profesori de facultăţi.

În ceea ce priveşte administraţia, se exercita prin trei organisme: ministru, Consiliul permanent al instrucţiunii şi Consiliul general al instrucţiunii. Autoritatea supremă aparţine ministrului, ea executându-se prin mijlocirea Consiliului permanent al instrucţiunii publice. Referitor la sarcinile celor două consilii: Consiliul permanent avea în atenţia sa elaborarea manualelor şcolare, prin susţinerea de concursuri, evaluatori putând fi chemaţi doi profesori de gimnaziu sau facultate specialişti în domeniu.

O altă sarcină era aceea de întocmire a programelor şcolare sau prelucrarea celor existente. Raportul de final de an şcolar era întocmit tot de către acest organ. Consiliul permanent funcţiona într-un cadru operativ restrâns în comparaţie cu Consiliul general al instrucţiunii publice, fiind alcătuit dintr-un număr de 24 de persoane:
- un preşedinte, care era ministrul;
- 3 delegaţi ai învăţământului primar;
- 3 delegaţi ai şcolilor secundare;
- 3 delegaţi ai instrucţiei superioare;
- un delegat al şcolii militare;
- un delegat al şcolilor de medicină din Bucureşti şi Iaşi, ce urmau să ia fiinţă.

În mod excepţional mai făceau parte din Consiliul general 6 delegaţi numiţi de domn:
- 2 din partea Consiliului de Stat;
- 2 din partea Curţii de Casaţie;
- 2 din partea clerului.

Consiliul general era ales o dată la trei ani, membri săi putând fi realeşi. Cea mai importantă atribuţie a Consiliului general era acea de vigilenţă a bunei desfăşurări a instrucţiunii publice şi private. Nu se poate omite cea mai importantă prevedere a legii care constă în noutatea introducerii principiului gratuităţii şi obligativităţii. Astfel părinţii ce nu îşi îndemnau copii spre şcoală erau sancţionaţi cu amenzi, asta fiind o precizare din cuprinsul legii. Pentru o evidenţă a obligativităţii şcolare se stabilea întocmirea unui recensământ al copiilor în vârstă de şcoală. Durata şcolii primare la sate, cât şi la oraşe era de trei ani, în ciuda faptului că în momentul promulgării noii legi învăţământul în şcolile primare era de 4 ani, astfel încât această prevedere nu a putut fi aplicată.

Inspecţia şcolilor primare era făcută cu ajutorul revizorilor cu obligaţia de a întocmi un raport anual privitor la starea învăţământului. Învăţământul secundar se realiza prin înfiinţarea de licee şi gimnazii; durata liceului era fixată la 7 ani, iar gimnaziul ( ... ) la 4 ani, erau admişi la gimnaziu sau la liceu fără examen de admitere absolvenţii şcolilor primare.

Durata şcolilor secundare de fete era modificată de la 7 ani la 5 ani de studiu. La noi în Focşani efectele imediate ale legii lui Cuza au fost apariţia a noi şcoli de băieţi, înfiinţarea de şcoli de fete şi bineînţeles deschiderea în 1866 a Gimnaziului şi apoi al Liceului Unirea, în prezent un redutabil Colegiu. Au urmat modificările din 4 septembrie 1892, 23 mai 1893 şi 7 aprilie 1900. Cea din 1893 seamănă izbitor cu normativele existente şi azi.

Părinţii erau obligaţi să-şi trimită copii la şcoală la 7 ani obligatoriu, iar cei ce nu vor dovedi că posedă materiile vor repeta anul. Cheltuielile de transport pentru învăţătorii delegaţi în comunele îndepărtate ale judeţului sunt în sarcina acelor comune şi răspund de acei primari. În caz de neînscriere a copiilor la şcoală de către părinţi, copii vor fi înscrişi din oficiu.

Listele copiilor de ambele sexe se vor face anual de către primari și învăţători-instituitori şi nu vor omite niciun copil sub sancţiunea unor amenzi semnificative.

Absenţele vor fi motivate obligatoriu, iar singurele motive plauzibile sunt boala fie a unui membru al familiei fie a copilului sau accidente ale comunicaţiilor. În caz de abateri părinţii vor fi amendaţi.

Părinţii erau datori să cumpere cărţile şi materialul şcolar necesar copiilor. În orice localitate unde sunt cel puţin 40 de copii de vârsta primară se va deschide o şcoală, iar dacă numărul de copii este cuprins între 80 şi 140 şcoala va avea doi învăţători, între 200 şi 260 va avea 4 învăţători, iar peste 260 se va deschide o a doua şcoală. În şcolile mixte cu un singur învăţător acesta poate fi bărbat, iar unde sunt mai mulţi învăţători pot fi numite şi învăţătoare. Duminica şi sărbătorile legale, copii vor fi conduşi la biserică pentru a asculta slujba iar numărul de elevi într-o clasă nu trebuia să depăşească 50 de suflete.

Într-o analiză obiectivă, academicianul Dinu C. Giurescu sintetizează astfel învăţământul până în 1944.

1. Învăţământul primar (pe atunci de obicei clasele I-IV) dădea pregătirea necesară unui elev silitor ca să reuşească la examenul de admitere în liceu (pe atunci cu o durată de 8 ani), fără să recurgă la meditaţii.

2. Liceul asigura o pregătire cuprinzătoare la secţiile „reală” sau „umanistă”; bacalaureatul era un examen greu, iar diploma respectivă avea însemnătate. Industria meditaţiilor dezvoltată tot mai mult, la scară naţională, din anii ʼ60 şi ʼ70, era, chiar şi în anii războiului 1939-1943, o excepţie, întâlnită în anumite cazuri la Politehnică şi Medicină.

3. Tinerii cu bune rezultate (nu neapărat cu avere) mergeau la specializare în Franţa şi Germania, unii în Italia sau Anglia. Din 100 de tineri plecaţi la stagii sau doctorate, cel puţin 98 se întorceau în România. Aici îşi aveau familia, un viitor în profesie şi posibilitatea unui trai decent.

4. Salarizarea. Statul aloca 17,8% din buget (în 1938/1939) pentru educaţie. Astăzi, raportul este complet schimbat. Profesorii sunt prost plătiţi, iar tinerii care pleacă la studii în străinătate decid să rămână acolo, întrucât statul român pur şi simplu nu-i vrea şi nici nu are ce să le ofere.


Citiți și:
«Sistemul educațional românesc reprezintă un risc pentru dezvoltarea emoțională a copiilor noștri»
Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică
 

yogaesoteric
24 martie 2017



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga