Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Persecuția lui Loic Le Ribault, inventatorul siliciului organic G5 (II)


Citiți prima parte a acestui articol

Când Loic Le Ribault a sosit în Irlanda, în octombrie 1998, s-a simţit în siguranţă, în ciuda faptului că nu avea paşaport şi fusese urmărit recent de către persoane anonime, aparent agenţi ai serviciului secret. A intrat în Irlanda după ce mai întâi se furişase în Anglia pentru a locui la nişte prieteni, care mai apoi l-au condus în Irlanda prin Rosslare Ferry. Loic a ales Irlanda deoarece ea este „singura ţară celtică independentă din lume”. După ce a petrecut un timp într-un hotel din ţinutul Mayo, a mers să locuiască în Ross, unde, în iunie 1999, în laboratorul pe care l-a amenajat a început să producă G5 – bioxidul de siliciu organic despre care se demonstrase că este eficace în tratarea oamenilor bolnavi de artrită şi de alte afecţiuni.

Din momentul exilului său din Franţa (fiind hăituit de autorități, a fugit din țară în țară, ajungând la un moment dat și în Irlanda, unde și-a amenajat un laborator), realizând că publicitatea era probabil singurul lucru care l-ar putea ţine în viaţă, Loic şi-a scris în mod constant povestea şi a contactat diferite ziare şi mulți jurnalişti cărora le-a descris situaţia sa dificilă. În anul 2003 a publicat o lucrare cuprinzătoare, în limba engleză, numită The Cost of A Discovery – Letter to my Judge.

În Irlanda, Loic a continuat campania de demascare a fraudelor comise de Ministerul de Inteme al Franţei atunci când autoritățile i-au copiat echipamentul de medicină legală. Prin anii ’80, Le Ribault era cel mai important şi renumit specialist în medicină legală din Franţa. A rezolvat numeroase cazuri de asasinat pentru jandarmerie şi magistratură. Echipamentul pe care îl dezvoltase, bazat în principal pe colectarea de mostre specifice medicinei legale şi pe examinarea acestora sub un microscop electronic, ar fi trebuit să plaseze poliţia franceză în avangarda instituţiilor ce luptă pentru rezolvarea cazurilor de crimă.

În loc de aceasta, Loic Le Ribault a devenit un om vânat. Forţe puternice nu au vrut să se acorde credit muncii şi tehnicii individuale în detrimentul celor instituţionalizate. Demonstraţiile sale de competenţă judiciară, din ce în ce mai pline de succes, au dezvăluit frecvent faptul că munca de rutină a poliţiei judiciare din Franţa avea vicii de procedură şi era ineficientă. În ciuda împotrivirii manifestată de către poliţie şi guvern de a continua să se folosească de Loic în rezolvarea cazurilor de crimă, admiratori ai acestuia, judecători independenţi, magistraţi şi unii dintre avocaţii victimelor îi solicitau încă ajutorul la sfârşitul anilor ’80.

Unul dintre cazurile care i-au fost repartizate a fost acela al tânărului excursionist irlandez Trevor O’Keeffe, care fusese ucis şi apoi îngropat în Franţa, în august 1987. Acest caz urma să fie unul dintre ultimele cu care Loic a avut de a face, înainte ca piedicile continue şi presiunea exercitată de diferite forţe să îl determine să îşi închidă laboratoarele independente şi să se orienteze spre cealaltă mare pasiune a lui, cercetarea bioxidului de siliciu organic.

Controversă în Irlanda

Când a ajuns în Irlanda, Loic îşi propusese o viaţă liniştită, dar nu a durat mult până ce a atras atenţia. În toamna anului 1988, ziarul Sunday Tribune a publicat un articol lung, scris de către Hany McGee, despre munca desfăşurată de Loic în cazul lui Trevor O’Keeffe. După publicarea acestui articol, jurnalistul l-a pus pe Loic în legătură cu mama lui Trevor, Eroline, pe care Loic încercase fără succes să o contacteze încă de când a fost chemat să facă un raport referitor la acest asasinat, în urmă cu zece ani. Când Loic i-a fost prezentat acesteia în noiembrie 1998, el i-a înmânat raportul judiciar pe care îl pregătise pentru judecătorul de instrucţie în anul 1997 şi la care doamna O’Keeffe nu a avut acces.

Raportul lui Loic dovedea că Pierre Chanal, un soldat francez, era un criminal în serie şi suspectul principal în uciderea lui Trevor şi a altor bărbaţi. Loic nu a putut preciza câţi oameni a ucis Chanal, deşi bănuia că era posibil ca numărul acestora să fie în jur de cincizeci. Autorităţile franceze au avut un comportament ciudat în privinţa acuzării lui Chanal şi a demonstrării legăturii sale cu o serie întreagă de crime, aducându-i doar acuzaţii minore, legate de răpirea unui tânăr, pe care poliţia l-a găsit întemniţat dar viu în momentul în care l-a arestat pe Chanal. Soldatul a fost închis fără a avea loc o audiere completă în privinţa crimelor de care era suspectat. Abordarea autorităţilor franceze nu a făcut dreptate rudelor victimelor ucise de Chanal. A ascuns însă incompetenţa, incapacitatea şi confuzia poliţiei franceze şi a Ministerului de Interne, instituţii preocupate în special de imaginea forţelor armate. În anii 1998 şi 1999, Loic şi Eroline au început campania de dezvăluire completă a dovezilor în cazul lui Trevor O’Keeffe.

Cam în aceeaşi perioadă, Loic a dus mai departe cazul său împotriva guvernului francez, pe care avocaţii săi îl pregăteau încă din 1997 pentru a fi prezentat în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În anul 1995, anul în care Loic a părăsit Franţa, la şapte ani după arestarea lui Chanal, un nou judecător a preluat cazul lui Chanal şi a ordonat, pentru prima dată, realizarea unor expertize de medicină legală care înainte fuseseră refuzate atât lui Loic, cât şi avocaţilor familiei victimei.

În ianuarie 1999, analiza ADN a unor fire de păr găsite de Loic cu aproape zece ani mai devreme în maşina lui Chanal a demonstrat că acesta era în mod sigur ucigaşul a cel puţin doi tineri autostopişti. Un raport independent de medicină legală a ajuns la aceeaşi concluzie ca Ribault – că pământul de pe cazmaua găsită în maşina lui Chanal în momentul în care a fost arestat era la fel cu cel descoperit în locul în care fusese îngropat Trevor O’Keeffe. Ca o consecinţă a investigaţilor independente realizate de noul judecător şi datorită campaniei desfăşurate de Loic şi de familia lui Trevor O’Keeffe, Chanal urma în sfârşit să fie pus sub acuzaţie într-un proces în luna octombrie 2003 în Reims. După stabilirea datei de desfăşurare a procesului lui Chanal, autorităţile au cerut ca Loic să revină în Franţa şi să asiste la proces.

Eliminarea lui Chanal

Când Loic a fost solicitat să apară în faţa Curţii de Apel din Franţa, pe data de 16 octombrie 2003, ca martor expert, el a început să ducă tratative pentru a putea să depună mărturie fără teama că va fi arestat. În final s-a convenit ca el să îşi prezinte mărturia prin intermediul unei videoconferinţe. Probabil că Loic nu a trebuit să lupte prea mult pentru a se ajunge la această soluţie, deoarece, chiar dacă el ar fi avut probleme în Franţa, acestea ar fi fost mici, comparativ cu problemele pe care prezenţa sa le-ar fi cauzat statului francez. Guvernul francez şi serviciile secrete lucrau din greu pentru a se asigura că procesul nu va avea loc niciodată. Îngrijorate de faptul că apariţia lui Loic înaintea Curţii de Apel îi va aduce acestuia un nou prestigiu în ochii publicului francez, pe data de 23 august elemente din sistemul judiciar francez şi Ministerul de Interne au emis un mandat de arestare internaţional împotriva lui.

Cu ajutorul câtorva ziare irlandeze, care au conspirat pentru a-i publica adresa personală din Irlanda, autorităţile franceze sperau să obţină cel puţin arestarea lui Ribault, dacă nu chiar ceva mai serios.

Ca urmare a destăinuirii adresei sale, Loic a început să primească ameninţări cu moartea. Pe data de 2 octombrie 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care Loic îşi pregătise acţiunea împotriva statului francez, i-a informat pe avocaţii lui că petiţia era de neacceptat. Tribunalul „independent” a hotărât că decizia este definitivă, că nu se va mai răspunde la nicio scrisoare a lui Loic şi că dosarul său va fi distrus.

Pe când Loic se pregătea pentru apariţia sa în faţa curţii de judecată, în noaptea de 14 octombrie 2003 (ziua de dinaintea procesului) Chanal s-a sinucis în celula sa. Până în momentul în care a murit, se spune că acesta era sub supravegherea continuă a trei ofiţeri de poliţie şi i se făcea un control medical la fiecare 15 minute.

În prima săptămână a lunii octombrie, înainte de proces, Loic călătorise din Irlanda în Elveţia, unde pregătea înfiinţarea unui laborator de cercetare. Nu se ascundea, ci îşi folosea propriul nume împreună cu un paşaport francez legal, recent acordat. La patru săptămâni după moartea lui Chanal, după ce riscul ca Le Ribault să depună mărturie a fost eliminat, la ora 8.25 a.m., pe data de 21 noiembrie, acţionând în concordanţă cu mandatul internaţional de arestare emis împotriva lui, patru ofiţeri ai poliţiei elveţiene au pătruns în camera de hotel a lui Loic.

I s-a comunicat că justiţia franceză a cerut extrădarea sa imediată din Elveţia şi prezentarea sa în faţa unui tribunal francez. Aşa cum Loic avea să afle curând, poliţiştii care îl luaseră în custodie nu ştiau nimic despre lupta pe care el o ducea împotriva guvernului francez sau despre acuzaţiile născocite împotriva lui.

Poliţiştii elveţieni au fost uluiţi în momentul în care au aflat că acuzaţiile formulate împotriva lui Loic erau legate de practicarea fără autorizaţie a medicinei. Poliţia elveţiană, la îndemnul lui Loic, a primit prin fax mandatul de arestare emis împotriva lui. Mandatul era însoţit de un document confidenţial cu menţiunea: „Acest document nu conţine decât informaţii care ar putea fi folosite pentru a ajuta ancheta. Nu pot fi luate în considerare din punct de vedere legal decât după verificarea lor”. În secţiunea din document intitulată „Istoric” era scris „nimic”, în paragraful ce purta numele de „Educaţie” nu era trecută nici o profesie, iar la ultima adresă cunoscută era înregistrată închisoarea din Gradignan, în anul 1997.

Dintr-un om cu o listă de diplome universitare la fel de lungă ca oricare dintre braţele sale şi autor al unor numeroase lucrări ştiinţifice citate pretutindeni, această descriere îi reducea dintr-o singură lovitură statutul social şi academic, transformându-l în „non-persoană”. Acuzaţiile care urmau şi care erau considerate ca fiind trecutul criminal al lui Le Ribault, nebazate pe vreo dovadă, includeau şi un caz incredibil care implica „emiterea unui cec de pe un cont anulat”. Se presupunea că Loic ar fi făcut acest lucru în data de 7 ianuarie 1997, în oraşul Arcachon. La data menţionată mai sus, Loic era însă prizonier în închisoarea Gradignan, executând o condamnare de trei luni. Loic a remarcat mai târziu ironic: „Eram chiar mai viclean decât Arsene Lupin…

A doua detenţie a lui Loic Le Ribault

După ce a petrecut un scurt timp în custodia poliţiei, în timpul ultimei săptămâni a lunii noiembrie 2003, Loic a fost închis la Champ-Dollon, închisoare situată la marginea Genevei. Comparând această celulă cu cea din Franţa, el a scris: „Comparată cu celula mea franceză, nr. 124, din anii 1996-1997, sora sa elveţiană, celula cu nr. 258, mi s-a părut a fi de un lux nesperat: o celulă privată de aproximativ 12 mp, curată, cu o toaletă şi o fereastră fără bare, cu vedere spre Mont Blanc. Pe măsură ce zilele treceau am descoperit şi apreciat curtoazia perfectă a personalului închisorii. Mâncarea era excelentă (aveam de ales dintre patru meniuri), mi s-a permis să mă plimb timp de o oră pe zi într-un spaţiu înconjurat de o plasă, amenajat pe acoperişul închisorii, să fac un duş în fiecare zi, să am acces la articole suplimentare (produse alimentare, ziare etc.) oferite de către administraţia închisorii (prin intermediul unui catalog de cca. treizeci de pagini) şi la un televizor color. Toate, lucruri care fac detenţia relativ suportabilă.

Luxul lui Loic nu a durat prea mult deoarece în mod misterios a fost brusc transferat în detenţie solitară programată să dureze până în 22 decembrie. Nu i s-a permis niciun vizitator, nici să trimită scrisori şi nici chiar să se întâlnească cu avocatul său elveţian. În ciuda numărului mic de dovezi împotriva lui, autorităţile franceze exercitau presiuni pentru a fi extrădat. Autorităţile franceze au confirmat rapid acuzaţiile aduse împotriva lui Loic, la care au adăugat escrocherie şi fabricarea şi distribuirea unui produs toxic.

După o lună condiţiile de detenţie ale lui Loic s-au îmbunătăţit. I s-a permis să fie vizitat şi să primească scrisori, deşi nu-i era permis să-şi utilizeze laptop-ul, element esenţial pentru pregătirea apărării. Pentru a adăuga o povară în plus la statutul de „urmărit general” al lui Loic şi în ciuda faptului că era deja în închisoare, autorităţile judiciare din Bordeaux au emis un alt mandat internaţional de arestare pe numele său. Cu toate acestea, când avocatul său elveţian a întrebat în Franţa despre noul mandat, judecătorul care pregătea cazul împotriva lui Loic i-a comunicat că nu ştie nimic despre acesta.

Pe măsură ce se apropia data de începere a procesului, 5 februarie, Loic s-a decis să renunţe la lupta sa împotriva extrădării şi să facă faţă situaţiei. În seara zilei de 3 februarie, Loic a fost predat cu mâinile încătuşate poliţiei franceze. Având la el laptop-ul şi trei genţi de călătorie, a fost transportat la închisoarea Bonneville. Acolo, în condiţii de suprapopulare, şi-a petrecut prima noapte dormind pe podea, fără măcar să fi mâncat ceva. În ziua următoare poliţia franceză l-a escortat, tot cu cătuşe la mâini – dar fără bagaje, acestea fiind lăsate la Bonneville – la închisoarea Gradignan, unde fusese încarcerat cu opt ani înainte. Când a ajuns era ora 8 dimineaţa, 5 februarie, ziua procesului său. Din nou, nu mâncase nimic.

Loic avea să rămână închis în închisoarea Gradignan timp de 20 de zile. Ceilalţi prizonieri şi paznicii închisorii, când l-au văzut au reacţionat parţial cu sentimente de simpatie şi parţial cu scepticism. „Noi suntem aici pe bună dreptate” aveau ei să spună „ Dar tu, ce naiba faci aici?! Este dezgustător!

Era ora 2.30 p.m. când Loic a ajuns la Curtea de Justiţie din Bordeaux. Mai târziu, Loic a consemnat în scris următoarea descriere a „procesului” său. Păstrând tradiţia tuturor scrierilor sale anterioare, descrierea sa nu este numai o proză reuşită, ci şi plină de sarcasm: „Am fost primit cu căldură de către ofiţerii de poliţie care erau indignaţi de tratamentul la care eram supus. Au insistat să îmi ofere nişte apă cu zahăr pentru a mă ajuta să fac faţă şocului. De asemenea mi-au dat o bucată de sfoară pentru a o folosi ca pe o curea, pentru a-mi ţine pantalonii. Apoi am fost azvârlit în arenă, sau mai degrabă cuşcă cu geam antiglonţ. Că doar, nu eram eu oare un prizonier periculos? Locurile rezervate publicului erau toate ocupate, şi în momentul în care am intrat s-a declanşat un val de aplauze, rapid înăbuşite de către doamna judecător.

Completul de judecată era compus aproape exclusiv din femei – un coşmar pentru orice acuzat de sex masculin. Judecătoarea era însoţită de către două asistente marionete, care nu au deschis gura deloc. Pe de altă parte, Maud Vignau, procurorul public, a deschis gura prea mult. Ce ar fi de spus despre procesul meu în afară de faptul că a fost o parodie de justiţie? Fusesem deja condamnat la cinci luni de detenţie, aşa că pedeapsa care mă aştepta nu putea fi mai mică de şase luni. De fapt, de abia am auzit-o pe judecătoare, a cărei întrebări au dezvăluit o totală necunoaştere a cazului şi o flagrantă ignoranţă ştiinţifică.

Cel mai interesant lucru a fost însă comportamentul lui Maud Vignau, delegatul procurorului (era doar un suplinitor al acestuia). În timpul întregii mele cariere de expert, am întâlnit numai magistraţi integri, interesaţi numai de dezvăluirea adevărului. În acest caz însă, am fost forţat brutal să fiu spectator la o faţă complet diferită a justiţiei: cea a unui magistrat care nu stătea în picioare, nici aşezat, ci care stătea tolănit într-un mod sadic. Vorbind în numele poporului francez, în discursul ei final din partea acuzării, Maud Vignau s-a făcut vinovată de următoarele lucruri:

- minciuni – a afirmat că am furat invenţii de la poliţia franceză;

- ignoranţă – G5 era un pahar cu «apă» (sic) în care se arunca o cantitate mică de nisip;

- cruzime – eram un şarlatan;

- insulte – m-a comparat cu doctorul miraculos din desenele animate pentru copii Lucky Luke;

- dezonorare – o scrisoare de felicitare primită din partea lui Jacques Chaban-Delmasii a fost transformată într-un exemplu al modului în care «am făcut cadavrele să vorbească»;

- stupiditate şi aroganţă – pacienţii mei erau nişte «fraieri».

La sfârşitul acestui râu de venin a cerut în sfârşit o amendă gigantică şi doi ani de închisoare. Pentru a se purta într-un mod atât de dezonorant, Maud Vignau trebuie să fie într-adevăr o persoană foarte tristă. Verdictul fiind amânat pentru deliberare, am fost dus înapoi pentru o săptămână de detenţie, iar apoi, aşa cum era de aşteptat, am fost condamnat la plata unei amenzi de 8.000 de euro şi la executarea unei sentinţe de un an de închisoare cu şase luni suspendare, pentru practica ilegală a medicinei şi farmaceuticii.

Am fost bineînţeles achitat de acuzaţia de escrocherie şi de vânzare a unui produs toxic. În dimineaţa zilei de 24 februarie, la o săptămână după desfăşurarea «procesului» meu, uşile centrului de detenţie s-au deschis în sfârşit şi am părăsit închisoarea, însoţit de ovaţiile enorme a 600 de prizonieri ce aplaudau eliberarea mea şi îmi urau mult noroc.

Distrugerea profesională a unui mare savant şi detectiv

Loic Le Ribault a trecut în ultimii ani de viață prin experienţe bizare pentru un om care a fost întotdeauna un lider în domeniul său de cercetare, cu calificări academice considerabile, un om care îşi petrecea timpul în compania preşedinţilor şi unul dintre cei mai mari detectivi ai Europei moderne. Examinând de aproape povestea vieţii sale, sunt uşor de înţeles cauzele a toate acestea.

Loic se lupta nu în numele clasei muncitoare, ci împotriva Republicii Franceze. Cunoştinţele sale în domeniul medicinii legale şi integritatea sa ştiinţifică l-au condus către un compromis cu statul francez pe o perioadă de 12 ani, compromis care, pe termen lung, s-a dovedit a-i fi aproape fatal. Loic era un individualist cu mare curaj şi îndemânare. Probabil că nu există ceva mai periculos pentru un stat decât un individualist adevărat.

În mod inevitabil, elementele războiului purtat de către Statul Francez împotriva lui Loic Le Ribault sunt dificil de clarificat. A fost el persecutat deoarece a dezvăluit haosul din medicina legală franceză? A fost el vânat fiindcă a produs şi distribuit medicamente fără licenţă? A devenit el un pericol real pentru forţele armate franceze şi, în consecinţă, pentru stat, când a arătat că soldatul Chanal era un criminal în serie? Deşi ar putea părea că Loic a fost urmărit de către agenţiile guvernamentale franceze doar (sau în special) pentru că mărturiile aduse de el în cazul lui Chanal ar fi stingherit poliţia franceză şi Ministerul de Interne, totuşi faptul că a fost urmărit de către instituţiile medicale franceze trebuie să fie considerat ca fiind extraordinar.

În cartea sa The Cost of a DiscoveryLetter to my Judge publicată în anul 2003, Loic spune: „Le-am explicat lui Eroline O Keeffe şi surorii sale, Noeleen, faptul că a fost emis împotriva mea un mandat internaţional de arestare, oficial pentru practica ilegală a medicinii, dar în realitate, datorită colaborării mele cu serviciile de medicină legală ale poliţiei şi în principal în urma cazului Chanal, pentru care am dovezi oficiale şi consemnate în scris, care arată că rapoartele de expertiză efectuate de către laboratorul poliţiei din Lille au fost falsificate complet, în mod deliberat.”

Această explicaţie sugerează faptul că procesul deschis împotriva lui Loic de către autorităţile din medicină a fost mai degrabă o faţadă decât o realitate. Adevărul este că datorită dezvoltării, producerii şi distribuirii de către Loic a bine-cunoscutului bioxid de siliciu organic, acesta a devenit într-adevăr o ameninţare pentru instituţiile medicale şi companiile farmaceutice din Franţa.

În mod ironic, Loic a fost etichetat ca dizident de unele straturi ale societăţii franceze, fiind extrem de probabil ca acestora să li se datoreze atât exilul în care a trăit mai bine de un deceniu, cât şi faptul de a fi fost urmărit asiduu de către forţe sinistre. Este în însăşi natura conspiraţiei ca cei împotriva cărora se conspiră să aibă adesea dificultăţi în definirea clară a cauzei exacte a persecutării lor. Oricum, un lucru poate fi spus cu o anumită certitudine: Republica Franceză are la activ o istorie neliniştitoare de comploturi ascunse şi conspiraţii întunecate de genul celor care l-au urmărit pe Loic asemenea unei pisici ce se joacă cu un şoarece.

Uniunea Europeană doar a întărit astfel de puteri secrete şi, după câte se pare, le-a făcut chiar mai greu de depistat. Loic Le Ribault a devenit unul din primii dintre ceea ce se va dovedi probabil a fi numărul mare de exile datorate unei Noi Ordini Europene din ce în ce mai represive. Contează prea puţin dacă aceste exiluri sunt provocate aparent de către instituţiile medicale, industriale, militare sau poliţieneşti.

După cea de-a doua perioadă de detenţie, Loic şi-a exprimat sentimentele pe care le are în mod normal un exilat politic, la fel cum a făcut şi după prima sa detenţie: „Nu am păstrat niciun resentiment împotriva Elveţiei, unde m-am simţit bine. Din puşcărie puteam vedea celălalt ţărm al lacului Leman şi priveam munţii francezi cu o indiferenţă totală. Dar Franţa este o ţară în care nu voi mai pune piciorul niciodată.”
 
Citiți și:
 
 
 
yogaesoteric
31 martie 2017
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga