Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Viziunile uimitoare ale starețului rus Antonie (I)


Stareţul Antonie a fost un bătrân duhovnicesc, preot de mir de rang înalt care a slujit, după detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la Dumnezeu despre timpurile de pe urmă (avea în jur de 100 de ani la data acestor convorbiri, al căror an este neprecizat, dar care este foarte aproape de zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Sursa originală de unde a fost preluat textul o constituie cartea: „Convorbiri duhovniceşti şi învăţături ale Stareţului Antonie” de Pr. Alexander Krasnov.

„Pe la începutul anilor ʼ70, în vremea oficierii Dumnezeieştii Liturghii, am avut parte de prima viziune. Şi iată cum a fost:

În vremea aceea a început atracţia faţă de Occident şi, respectiv, dispăreau trăsăturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lăcomiei de bani.

Lăcomia banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusă în capul unghiului noii concepţii despre lume: banii şi lucrurile sunt mai presus decât moralitatea, spiritualitatea. Cel mai groaznic fapt care se petrece este acela că modul de viaţă al oamenilor ce-şi zic ortodocşi, adesea dintre cei care urmează cu râvnă rânduielile bisericeşti, devine ca şi cel al păgânilor din jurul lor! Aceeași lipsă de modestie în viaţa de zi cu zi, aceleaşi tendinţe de a face carieră, de a ocupa o poziţie înaltă în societate.

Pentru copiii din familiile de credincioşi deja nu mai este chinuitoare intrarea în rândul pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la îndemână: «dar cum se poate fără aceasta, doar nu trăim în pustiu, ci între oameni. Şi-apoi, când vine vorba de păcat şi încerci să înţelegi, totul este păcat, aşa că vom merge şi ne vom pocăi».

Atare atitudine uşuratică a provocat mare îngrijorare pentru însăşi posibilitatea mântuirii. Eu reciteam Evanghelia, îndeosebi pasajele despre vremea de la urmă, Apocalipsa: nu mă lăsa în pace întrebarea despre pustiul în care oamenii trebuie să fugă.

Şi iată că văd o mare mulţime de oameni ce călătoresc. Unii se pare că nici nu merg, unii chefuiesc, alţii se desfrânează, alţii le fac rău oamenilor, dar, în egală măsură, această mişcare îi atrage înainte, ca un râu. Toţi sunt foarte diferiţi, fie mireni, fie clerici, militari, politicieni, toţi, toţi. Cea mai mare parte dintre oameni pur şi simplu o iau înainte şi numai unii merg liniştit.

În calea lor e o prăpastie înfricoşătoare, prăpastia ce duce în iad. S-ar părea că toţi ar trebui să se prăbuşească în ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevărat, se prăbuşeşte. Văd cum îi trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii, banii, pe unii, hainele scumpe.

Unii însă trec liniştit peste această prăpastie, chiar pe deasupra ei, s-ar putea spune. Câte cineva nu se prăbuşeşte, dar se lasă în prăpastie – bărbaţi luminoşi îi ajută să iasă, îi susţin.

Se prăbuşesc nu numai bogătaşii, dar şi oameni care, în mod evident, nu dispun de cine ştie ce mari bogaţii. Dar toţi au un singur idol – pofta lumească. Era îngrozitor.

Din prăpastie se auzeau nu gemete, ci urletul celor nimeriţi acolo şi se simţea duhoare. Nu era pur şi simplu un miros, nu. Aşa cum buna mireasmă nu poate fi descrisă, nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului dăruit de Dumnezeu, pe care o răspândesc moaştele, icoanele făcătoare de minuni, putoarea iadului nu e pur şi simplu un miros urât, cum ar fi mirosul de pucioasă, ci senzaţia groazei şi a neputinţei întoarcerii, într-un cuvânt – iadul.

Şi iată un pustiu. Acolo, pe pustnici îi ispitea ucigaşul, încercând să le trezească patima agonisirii, poftei trupeşti, mâhnirii. Mulţi cădeau, mulţi. În acelaşi timp, câţi domni şi câţi puternici ai acestei lumi s-au mântuit şi nu doar s-au mântuit, ci au şi fost proslăviţi de Biserică, cu sfinţii: ei aveau totul, însă inima lor nu aparţinea putreziciunii lumii acesteia, ci celor cereşti.

Timpul nostru prin aceasta e înfricoşător: ispitele îl pândesc pe om la orice pas şi, de cele mai multe ori, sunt dintre acelea pe care şi să le înţelegi e greu.

Câţi oameni vin la mine, mi se pare că pe toţi îi interesează una şi aceeaşi întrebare: cum să se mântuiască, cum să procedeze într-o situaţie sau alta? Dar poţi oare să iei binecuvântare pentru orice faptă pe care o faci nu numai în decursul unei zile, ci măcar a unei luni?! Înseamnă că trebuie să ne închipuim căile ispitei, orientările sale de bază.

Dar ele sunt neschimbate de la facerea lumii, pentru că diavolul nu este creator. Alta e că, pe parcursul a mii de ani, el a acumulat experienţă, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se coborî la el în iad au devenit mult mai viclene; în esenţă, lumea actuală e toată o propunere a lui. Propunere, pentru că el nu te poate obliga, nu-i stă în puteri, dar să învelească păcatul într-un ambalaj atrăgător pentru om, aceasta da, poftiţi, slugile întunericului vă stau mereu la dispoziţie. «Ce poftiţi?»

O altă deosebire a zilelor de azi e apropierea grabnică a antihristului. Mulţi oameni duhovniceşti spun că el deja s-a născut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrăjmaşul e viclean, e viclean chiar şi cu cei care îl slujesc. Dintre ei, mulţi s-au considerat antihrişti, erau aşa în esenţa concepţiilor lor despre lume, a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate că s-a şi născut, poate că nu, nu aceasta este întrebarea. Când Sfântul Ignatie (Briancianinov) a fost întrebat despre venirea antihristului, el a răspuns că nu există o dată fixă, că venirea antihristului o determină oamenii cu răutatea lor. Iată că acum este timpul ultimelor pregătiri pentru venirea lui. E de față şi concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducătorul unei singure țări, ci al întregii lumi, şi este necesară «îndobitocirea» omenirii.

Dar până şi aceasta e cam puţin pentru a pune toată omenirea în genunchi. Trebuie creat un sistem de viaţă a cărui oricât de mică încălcare ar conduce la urmări catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Şi sistemul acesta se creează acum. Cum se va întâmpla aceasta vedem mai târziu, după câţiva ani.”

A doua viziune a Stareţului Antonie. Învăţături

„Greu mi-a fost să înţeleg acei ani ai aparentei bunăstări sovietice. Nu m-am gândit atunci că am să ajung în anii când voi vedea împlinindu-se multe dintre cele ce am văzut. Aşadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintâi, nu. Şi în timp s-a produs destul de târziu, şi după conţinut e destul de deosebită. Prima viziune este, în felul său, o povaţă, o înţelepţire, parcă. Am cerut un răspuns şi l-am primit. A doua viziune este de cu totul alt gen, este cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus să văd despre ce mă întrebau oamenii care veneau la mine.

Dacă prima viziune putea fi povestită mai mult sau mai puţin cu exactitate, a doua, în principiu, este imposibil de povestit. Eu, părinte Alexandru, pentru prima dată încerc să îţi expun acestea cât de cât succesiv, ori să le sistematizez. Şi anume să expun într-o anumită ordine, ci nu aşa cum mi-a fost mie dat să văd. Căci mi-a fost dat pentru veşnic folos, pentru tine şi enoriaşii tăi, bănuiesc, într-o altă consecutivitate. Până la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat să văd am folosit doar pentru a răspunde la întrebările pline de nedumerire ale credincioşilor.

Vreau să mai spun câteva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creaţie, ca să poată fi mai bine înţelese cele ce vor urma. Dumnezeu creează tot ceea ce este viu într-un sistem unitar, foarte dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece acţiune, până în cele mai mici amănunte, de cea mai umilă parte a sa, iar pentru o fiinţă raţională cum este omul, chiar şi printr-o acţiune ce nu face parte din lumea materială – gândul. Faptele făpturilor inferioare nu pot aduce nicio daună universului. Ele sunt limitate la propriile instincte şi a celor asemenea lor, la fel şi prin proprietăţile de autoreglare a naturii însăşi.

Altceva e omul. El este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi oricât am polemiza despre ce este chip şi ce este asemănare, despre ce se şterge şi ce nu, cu ce este înzestrat omul de la naştere şi ce e chemat să agonisească pe parcursul întregii sale vieţi, în cazul de față important este altceva – faptele sale, atât în lumea materială, cât şi în cea nevăzută, cum se reflectă ele asupra mediului înconjurător, asupra mediului în care trăieşte, cât şi asupra întregului univers.

Nu Dumnezeu a şters de pe faţa pământului Sodoma şi Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre aceasta pentru că toate nenorocirile ce au să se petreacă cu natura şi cu omul nu sunt o urmare a mâniei lui Dumnezeu, pentru că El este Atotiubitor şi Atotmilostiv, ci sunt urmare a acţiunilor atotdistrugătoare ale omenirii însăşi.

Iar acum vreau să vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce îi aşteaptă pe toţi, din păcate, într-un viitor nu prea îndepărtat, iar unele lucruri se şi petrec chiar în momentul de față.

Aşadar, iată ce am văzut eu despre viitor. Întâi de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viaţă creat de om este, în esenţă, satanic şi, pentru că vine în contradicţie absolută cu legile lui Dumnezeu, va începe încetul cu încetul să se distrugă.

Vor cădea avioane, se vor scufunda corăbii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Şi toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor petrece pe tot pământul, dar mai ales în America. Uragane de o forţă nemaivăzută, cutremure de pământ, secete nemiloase şi, invers, ploi torenţiale, ce vor aminti de potop. Va fi ştearsă de pe faţa pământului Sodoma contemporană – New York-ul. Nu va rămâne fără răsplată nici Gomora – Los Angeles-ul.

Se pare că greu va fi de găsit pe pământ un loc unde omul se va simţi liniştit, în deplină siguranţă. Omul îşi va găsi liniştea numai nădăjduind în Dumnezeu, pământul nu îl va mai putea ocroti. Cele mai grele urmări ale dezlănţuirilor naturii le vor avea de suportat oraşele, pentru că ele s-au rupt cel mai mult de ea.

Un singur turn babilonian distrus, o casă contemporană, un bloc şi iată – sute de morţi fără pocăinţă, fără împărtăşanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, în esenţă, nişte săgeţi ce au străpuns pământul, ca şi cum s-ar îndrepta încolo, către iad, le vor aduce oamenilor moartea groaznică sub ruine. Şi cel care va rămâne în viaţă îi va invidia pe cei care au murit într-o clipă, pentru că soarta lui e şi mai înspăimântătoare – moartea de foame şi prin asfixiere. Oraşele vor prezenta o privelişte groaznică, chiar şi cele ce vor fi ferite de o distrugere capitală, lipsite de apă şi electricitate, căldură şi aprovizionarea alimentară. Vor aminti de nişte imense coșciuge de piatră, atât de mulţi oameni vor muri.

Bande de ticăloşi vor săvârşi răutăţi chiar şi ziua. În oraşe va fi greu să te deplasezi, iar nopţile oamenii se vor strânge în grupuri mari, ca împreună să încerce să ajungă până în zori. Răsăritul soarelui va anunţa nu bucuria unei zile, ci mâhnirea necesităţii de a trăi şi această zi. Nu trebuie să credeţi că la sat va domni liniştea şi bunăstarea. Otrăvite, sluțite, arse de secetă sau înecate de ploi, câmpurile nu vor mai da roadele trebuincioase. În vite vor da molime nemaivăzute şi oamenii, nemaifiind în stare să le îngroape, le vor lăsa să se descompună, otrăvind aerul cu nişte miasme groaznice. Ţăranii vor suferi din cauza atacurilor orăşenilor care, în căutare de hrană, se vor împrăştia prin sate, gata să omoare omul pentru o bucată de pâine! Da, pentru acea bucată pe care acum nu o pot înghiţi fără condimente şi sosuri, vor fi vărsări de sânge.

Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea antihristului, omenirea va şterge toate hotarele moralităţii. Şi pentru săteni noaptea va fi un timp al groazei, pentru că anume noaptea se vor petrece cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar să supravieţuieşti, ci şi să păstrezi averea pentru lucru, altfel ameninţarea morţii de foame va fi o realitate. Înşişi oamenii, la fel ca în oraş, vor fi vânaţi. Dintr-o parte, va părea că s-au întors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci, asupra lumii dăinuia cuvântul lui Dumnezeu: «Creşteţi şi vă înmulţiţi». Acum, însăşi viaţa omenirii, esenţa sa, e îndreptată spre negarea harului şi a lucrării lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este sfârşitul.

La începutul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, şi nu întâmplător. Foarte des, mai bine zis, aproape întotdeauna, de după lucrurile mărunte nu le distingem pe cele cu adevărat mari. În sensul acesta, nu observăm cum un mic păcat încalcă legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta şi, ca un Creator, a creat-o în deplină armonie cu Sine. Vă amintiţi cuvântul spus despre lumea abia creata: «Este bună!». Dumnezeu a spus aceasta, Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesăvârșit, Creatorul Atotmilostiv a găsit creaţia că este bună, adică lumea se afla în armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru că Dumnezeu este Dragoste.

Omul este singura fiinţă capabilă să influenţeze existenţa lumii, cununa creaţiei, creată de asemenea după chipul şi asemănarea Binelui şi a Dragostei. Şi poruncile care i-au fost date de către Creator nu sunt nimic altceva decât nişte îndrumări pentru o viaţă liniştită şi fericită, în armonie cu El. Tot ce vine în contradicţie cu aceste porunci este pierzător pentru lume, pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea. Toate încep parcă de la nişte fleacuri: de la o rochie mai libertină, de la învăţământul colectiv al fetelor şi al băieţilor, şi nu sub îndrumarea unei fețe duhovniceşti, ci sub cea a unui învăţător mirean. Degrabă şi acest nume se va şterge, rămânând tot unul învăţător [profesor]! Învăţător de ce şi a ce? Mulţi dintre aceşti învăţători, în general, sunt din punct de vedere moral uzaţi. Alţii nu ştiu şi nici nu vor să ştie nimic despre regulile de convieţuire în această lume creată de Dumnezeu. Ce-i pot învăţa ei pe alţii? Îi învaţă despre lume, însă nu ca o creaţie a lui Dumnezeu, ci pentru a trăi într-o lume supusă unor duhuri diavoleşti! Iată puţinul din care reiese multul.

Pervertirea moralităţii

De câte ori a încercat satana s-o facă generală, atotcuprinzătoare, s-a ciocnit de fiecare dată de demascarea ameninţătoare a Bisericii. Dar pentru duhurile întunericului cea mai groaznică este demascarea, scoaterea la lumină. Precum hoțul se furişează în întuneric, fiindu-i frică de lumină, aşa şi invaziile drăceşti sunt mai eficiente şi mai ispititoare când lipseşte lumina adevărului. Lumea e în întunericul plăcerilor unei duzini de ţări «dezvoltate», pe care vrăjmaşul le-a ales ca sprijin în misiunea de înnebunire a întregii lumi.

Arma principală în această afacere este lozinca libertăţii.

Cât sânge a fost vărsat în revoluţii şi răsturnări de putere, în acţiuni sociale şi pseudoreligioase, răfuieli politice şi mistice pe altarul diavolului «libertate»! Acesta este el, diavolul răsculat şi învins, zidirea care a vrut să ia locul Creatorului – acesta este cel mai de seamă iubitor de libertate. Şi «libertatea» lui nu e capacitatea dăruită omului de a fi desăvârşit în virtuţi. Nu, «libertatea» lui sunt cele mai grele lanţuri, al căror scop este ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege între bine şi rău, să-i lase liber doar drumul spre iad. (…)

Esenţa acestei mişcări este să facă drum, întâi de toate pentru tineri, către satan. Observaţi, părinte, un drum într-un singur sens. Încearcă să te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxă – ea nu-i lasă pe toţi să doarmă liniştiți. Toţi catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizaţia drăcească, «progresul». Susţinând sionismul, ei spun, de fapt, «da» venirii lui antihrist. Şi am văzut eu câte încercări face răul mondial pentru a păta Sfânta Biserică, preacuratul Trup al lui Hristos!

Întâi de toate o vor defăima în toate ziarele, la radio şi televiziune. Iudei cu nume slave vor defăima în fel şi chip clerul şi pe creştini, îşi vor bate joc de rânduieli, de posturi, de modul de viaţă, de tot ceea ce a fost întotdeauna baza viabilităţii poporului.

Chiar în Biserică, în mediul duhovnicesc vor pătrunde mii şi mii de distrugători catoliciți ai Ortodoxiei. Aparent evlavioşi, duhul lor e altul, străin, şi poporul va părăsi lăcaşurile lor. Bisericile vor sta restaurate şi proaspăt construite, dar pustii. Unde va străluci luminiţa adevăratei sfinţenii şi credincioşiei duhului credinţei strămoşeşti? Dar cine caută, găseşte. Nimeni nu se va putea îndreptăţi spunând: «Doamne, am căutat dar n-am găsit!»

În întunericul necredinţei şi al ateismului, pe tot pământul ard luminiţele adevărului. Şi vor fi prigoniţi şi strâmtoraţi drepţii slujitori, şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cunună mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii. Cumplite vremuri!

Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare. A doua «libertate», umflată în fel şi chip, este libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se petrece) să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal. Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare.

Dezgolirea din zilele noastre este doar începutul. Scopul este mult mai spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinarea dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate.

De cine eşti învins, aceluia îi eşti rob.

De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii. Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestor scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor!

Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori. Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti. Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari.

Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor, a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917! Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite.

O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi.

Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele «minuni» diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de «dacă»: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! Înseamnă că, în cazul în care dispare un «dacă», toate acestea devin o grămadă de metal inutil.

Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca. Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.

Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate. Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea până la nebunia secolelor 19 şi 20! Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le face şi se petrecea să le rămână şi nepoţilor, într-atât îşi preţuiau oamenii timpul!

Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru biserică – lasă că mă rog acasă –, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani. În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?!

Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există.

Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu se ştie de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, sau o poate lăsa să-şi digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că locul îi va fi strâmt, dar apoi se va obişnui. Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă seama de aceasta.

Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată: Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele, numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibilitatea de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi.

Orice copac se cunoaşte după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia, cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi Moscova.

Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, niciunul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler – ei au reuşit să plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor petrece. Dar persecuţiile, într-un fel anume tratând cele petrecute, au avut ca rezultat crearea statului Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la masă. Au luat pământul ăsta cu japca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt terorişti, iar evreii – nu!

Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile.

Totul este pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme.

Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume.

Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi controlat. Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers, merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios.

Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.

Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător, însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a şi vedea, iar la vedere toate sunt mai groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul. Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea. Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul. Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în noi înşine.

Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul? Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul mântuirii!

Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar aveau mereu înainte o amintire a morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice. Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ.

Adică, ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi.

Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred. Da, pe pământ poţi să te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui satan nu e un zălog al realităţii?

Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire?

Au spus nişte teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine. Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli.

Citiți a doua parte a acestui articol






yogaesoteric
25 iunie 2017
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga