Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Instanţa care refuză să judece


Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă puterea supremă în materie de justiţie. Iar justiţia şi în sensul ei larg, încorporând procuratura, şi în sensul ei corect, rezumându-se doar la magistraţii judecători, este, la rândul ei, o putere independentă. În acelaşi timp, este şi o instanţă. Atunci când trebuie să pună în discuţie abaterile procurorilor şi judecătorilor. CSM îi apără pe aceştia de orice imixtiune. În acelaşi timp, are obligaţia de a fi o instituţie exigentă. Trebuie să şi sancţioneze. De câte ori este cazul. Dar, iată, statisticile ne arată că CSM este o instanţă care refuză să judece.

Este un fapt pozitiv că, prin noul proiect normativ de organizare a justiţiei, decizia în ceea ce priveşte desemnarea conducerii instanţei supreme şi a marilor parchete va reveni în totalitate Consiliului Superior al Magistraturii. Ceea ce trimite, implicit, şi la răspundere. În aceste condiţii, şi răspunderea revine în totalitate CSM. Ce se petrece, însă, în materie de răspundere?

Rămânem pur şi simplu stupefiaţi auzind opiniile unor magistraţi conform cărora CSM judecă cu asprime toate abaterile săvârşite de procurori şi judecători. Statistica demonstrează cu totul şi cu totul altceva. Dacă între statistică şi percepţie există o prăpastie prea mare, atunci concluzia este că CSM nu este capabil să apere cu adevărat justiţia pentru că este incapabil să îi judece cu exigenţă derapajele.

Avem zeci de mii de procurori şi de judecători în România. Ei sunt puşi la grămadă pentru că aşa a vrut legiuitorul. Şi nu fiindcă aşa scrie în Constituţie. Zi de zi, opinia publică ia cunoştinţă cu stupoare despre situaţii în care judecători şi procurori dovedesc incompetenţă crasă sau fac abuzuri. Numărul erorilor judiciare este extrem de mare. Nu numai în materie penală. Ci şi în procesele civile sau de drept administrativ. Dovada că aşa stau lucrurile o avem fie de la CEDO, fie de la instanţa supremă. Multe dintre aceste erori au la origine nu numai lipsa de profesionalism a unor judecători sau procurori, ci şi reaua-credinţă. Nu există nici cea mai mică îndoială că sunt judecători şi procurori în România care fac parte din grupuri ilegitime de interese şi îşi exercită atribuţiile, deliberat, într-un mod incorect. De aceea şi numărul plângerilor este foarte mare.

În 2016, au fost 6.823 de sesizări. Dintre acestea, 4.762 împotriva unor judecători, iar 2.061 împotriva unor procurori. Au fost admise, însă, de către CSM doar, ţineţi-vă bine pe scaun, 51. Adică 0,71% dintre sesizări. Toate celelalte pur şi simplu au fost declarate inadmisibile. Ca şi când peste 99% dintre oamenii nemulţumiţi ar fi loviţi de mania persecuţiei. Ceea ce este totuși imposibil.

Tot conform datelor statistice furnizate de doamna Mariana Ghena, preşedinta CSM, din totalul de sesizări admise, 40 împotriva judecătorilor şi 11 împotriva procurorilor, numai 12 s-au transformat în acţiuni disciplinare. În final, cele 6.823 de sesizări s-au materializat în doar 3 decizii de suspendare din funcţie şi 2 excluderi din magistratură în cazul judecătorilor, iar în cazul procurorilor, 4 sancţiuni, 2 constând în avertismente şi 2 în diminuarea indemnizaţiilor lunare.

Disproporţia dintre ce au reclamat oamenii şi cazurile în care sesizările au fost totuşi soluţionate este atât de mare, încât nu există nicio îndoială asupra faptului că CSM, ca instituţie, refuză cu obstinaţie să îşi judece propriile derapaje.

Independenţa justiţiei, mergând până la asumarea de către CSM a numirii şefilor marilor parchete şi a nominalizării pentru toate funcţiile din Înalta Curte, merită să fie susţinută cu toată tăria. Ca de altfel şi proiectul prin care Ministerul Justiţiei nu va mai fi, în viitor, titularul exercitării acţiunii disciplinare împotriva procurorilor şi judecătorilor. Dar asemenea măsuri trebuie echilibrate, pentru a avea o societate dreaptă şi echitabilă, cu instituţii menite să asigure controlul asupra derapajelor grave ale unor procurori şi judecători. De vreme ce, iată, se dovedeşte statistic că CSM se derogă de la rolul de judecător al unor asemenea abateri şi, în acelaşi timp, consideră că asigură din plin controlul, este limpede că România are nevoie urgentă de o lege a răspunderii procurorilor şi de încă o lege a răspunderii judecătorilor. Atât cât justiţia controlează societatea românească, şi societatea are dreptul să controleze justiţia.








yogaesoteric
29 iunie 2017
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga