Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Viziunile uimitoare ale starețului rus Antonie (II)
 

Stareţul Antonie a fost un bătrân duhovnicesc, preot de mir de rang înalt care a slujit, după detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la Dumnezeu despre timpurile de pe urmă (avea în jur de 100 de ani la data acestor convorbiri, al căror an este neprecizat, dar care este foarte aproape de zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Sursa originală de unde a fost preluat textul o constituie cartea: „Convorbiri duhovniceşti şi învăţături ale Stareţului Antonie”, de Pr. Alexander Krasnov.


Citiți prima parte a articolului 


Cumpătare trebuie, cumpătare în toate

Boala boarfelor, consumerismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt. Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă? Cu vreo doi ani în urmă au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri omorâţi. Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga”. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie. Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte.

Unul le salvează fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea, un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât.

Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi. Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu este bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce este absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald.

Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. Este vorba, cred, nu atât de televizor în sine, cât de întrebuinţarea lui. Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă.

Comunicarea are loc fie la serviciu, sau pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită. Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. În contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.

Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală, înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă este foarte mult, însă de unde se ia? Acesta este timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii.

Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au petrecut peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii. Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran.

De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai că propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume.

Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu este nicidecum o îndreptăţire pentru căutările individului actual, nu. Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă.

În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a petrecut şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit. Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se petrec şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate.

Împuţinarea credinţei îi ducea pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit.

Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră. Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!”. Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu este nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”. Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?!

Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit, cu atât mai puţin!

Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele.

Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea de-a face cu o contradicţie. Dar nu, Biserica, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească este vasul adevărului, al Adevărului Dumnezeiesc. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!

(…) Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru… 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii.

Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău”? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demască pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: „Cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede?” (Ioan 4: 20). Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară.

Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoşător acolo! (…)

Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune. Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu.

Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3: 16).

Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?

Stareţul a zâmbit cu amărăciune. „O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?!” – îţi aminteşti aceste cuvinte, părinte? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza.

Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrările Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.

Vremurile de pe urmă

De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii.

Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul, şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătările cereşti înfricoşătoare, bolile necunoscute, războaiele şi altele.

Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul. Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc! Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „Osana!”, iar peste câteva zile – „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă erau învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui Mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Îl vor primi pe antihrist. Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor auzi, dar nu le vor asculta.

Nu le vor asculta. Nu vor asculta învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură.

Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea, lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor. (…) Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. Întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”.

Pe de altă parte, aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de faţă. Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile dracilor!

Această învăţătură se desfăşoară din plin: din toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extratereștri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei!

Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se petrece ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca.

Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns. Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa este doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite.

Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată Biserica – Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt, şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una dintre ele.

Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice. Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este cazanul cu smoală, ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă. Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă.

Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e zălogul mântuirii. Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-ar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai târziu faptele bune. În schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ.

Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume.

Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta este şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu este un simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul.

Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se petrece. Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apeși pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul: „Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?!

Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete! Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?”.
Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni.

Va accepta orice; şi codurile, şi 666, şi cu sânge va semna contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al lui! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist. Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Îl crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.

Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni. În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult. „Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?”, îl întrerup pe stareţ. Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile despre mântuire.

Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească. De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu – nu va avea îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudo-învăţătorii. Atunci însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna.

Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă. Ştii, când ne luau comuniștii eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi următorul. Dar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se petrece şi acum, numai că se va vedea mai târziu.

Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi despre supunerea în faţa ei?”, îl întrerup eu iarăşi.

E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea față de satanism? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era împărat şi împărat legitim, bagă de seamă!

Oare nu de frică pentru comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?!
Şi doar Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o armă pământească, ci a fost străpuns de lancea unui soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de putere! Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce ierarhia superioară era în erezie?!

Ce să mai vorbim despre puterea laică – mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi însetaţi de adevăr sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu. Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…”, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor.

Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una. Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvârşeşte fapta cugetată!
Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte.

Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi! Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire – atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, în principal, pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!


Citiți și:
Peter Deunov – Profeţii despre vremurile pe care le trăim 
A doua venire a Domnului (I)

 

yogaesoteric
2 iulie 2017



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga