Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Articole >
Iubirea abstractă de oameni, între neputinţă şi demagogie

În nesfârşitele spaţii deşertice ori la margine de întinse ape sunt atâtea fire de nisip câte n-ar putea fi numărate; pe Pământ trăiesc, cândva de neînchipuit, şapte miliarde de oameni. Dar în timp ce masa de siliciu rămâne neutră faţă de ceea ce o compune, omenirea – e fapt fundamental – întrupează umanitatea regăsită în fiecare fiinţă gânditoare.



Desigur, factorii social-înglobanţi operează structural, în topos-uri geofizice şi istoric-culturale, marcând specificităţi organice, apte să asigure diversitatea bogată a manifestărilor de personalitate creativă a entităţilor colective. Firul de nisip există ca atare, simplă exterioritate punctiformă în raport cu grămada din care întâmplător face parte. Or, omul se manifestă ca om prin ceea ce inerent îl situează în climatul integrativ al microgrupului şi în acela, supraordonat, al societăţii şi valorilor ei, marcându-i fiinţa şi viaţa întreagă. Abia în cadrul societal el poate avea un destin. Încât, ideea de om implică un concept de relaţie. Coordonatele individualităţii şi personalităţii umane dobândesc determinare şi semnificaţie doar raportate la amintita supraordonare societală, implicit la contextul spiritual.

Dar enunţul elementar că omul nu poate exista ca ins, cu inevitabilul său contur de individualitate, decât în orizontul formării sociale, are sens deplin numai conjugat cu dubletul său complementar, logic şi psiho-axiologic, după care însăşi realitatea socială nu reprezintă o transcendenţă, ci există în şi prin relaţiile dintre indivizii ce o alcătuiesc, a căror prezenţă o condiţionează ontologic.

Oamenii nu sunt, evident, fire de nisip, entităţi fară autodeterminare; ei dezvăluie o interioritate, eminamente dinamică; în măsura în care receptează modelarea socială, mijlocită prin subiectivarea, de esenţă activă, a valorilor constituite, în aceeaşi măsură obiectivează generativ noi impulsuri valorice şi de reevaluare permanentă în câmpul relaţiilor interumane. Acestea din urmă nu ar avea forţa integrativă scontată dincolo de manifestarea fiecăruia dintre noi, oricât de diferite ne-ar fi proporţiile de rol şi statut, ca un punct nodal al câmpului social.

Ştiinţele despre om s-au detaşat astăzi în bună măsură de psihologism, mizând pe supralicitarea individualităţii în raport cu societatea, precum şi pe determinismul sociologist rigid, absolutizând rolul factorilor exteriori conştiinţei umane. Cu toate acestea, în câmpul practicii sociale, îndeosebi al politicii, liberalismul individualist şi, de la cealaltă extremă, dogmatismul sociologismului reductiv, continuă – deşi cu forţe diferite şi în arealuri diferite – să-şi exercite rolul ideologic manipulatoriu. Şi pe acest teren extremele se ating! Sociologismul, indiferent de sorgintea variantelor sale, şi-a dovedit inapetenţa la înţelegerea imponderabilelor de natură metafizico-antropologică ale relaţiei individ-societate. Cât priveşte concepţia liberalistă, aceasta se asociază cu un individualism pragmatic tot mai îndepărtat de morală, drapat însă justificativ în carcasa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ridicate la rangul de model absolut al expansionismului mondializator. Încât, şi aici, ideile de persoană şi rol, de conştiinţă şi responsabilitate sunt în fond schilodite de iraţionalismul la care conduce ideologia libertăţilor necondiţionate, alunecate astfel în anomia libertinajului.

Marile călătorii ştiinţifice întru descoperirea universului omenesc, a lumii nemărginite a subiectivităţii institutive de sens în orizontul socio-existenţial, călătorii prefaţate, dar şi însoţite de luminile demersului filosofic îndrumător şi de intuiția exerciţiului literar, au condus la mirabile rezultate de cunoaştere. Cu toate acestea, condiţia umană întârzie să se împlinească, deși astăzi omul păşeşte deja cu paşi siguri în spaţiul cosmic. Civilizaţia tehnico-materială se însoţeşte, cum s-a observat, cu inedite forme de înstrăinare.

Dacă nu rămâne atât să descoperim omul, rămâne în orice caz să fie eliberat de ceea ce îi retează aripile afirmării sale autentice. Mult mai uşor este să cucereşti spaţiile infinitului exterior şi mult mai greu este să umanizezi orizontul, la fel de infinit, al interiorității, al conştiinţei, sufletului şi trăirilor omenești.



În această privinţă, cum iarăşi s-a văzut și mai ales s-a experimentat dureros, cel mai riscant lucru este să concepi modele ideologizate ale fericirii, obligându-l pe om să le urmeze, aşa cum au încercat s-o facă utopiile şi acţiunile utopice. Referitor la comunismul marxist, nu la acela primitiv, al catacombelor creştine romane, să nu uităm nicicum un lucru: spre deosebire de utopiile Epocii moderne, alimentate de o generozitate naivă, marxismul a fabricat, prin cominterniștii desţăraţi, proiectul comunist al demolării cu sânge rece a valorilor naţionale, a tradiţiilor identitare în profitul internaţionalismului nivelator, prelungit astăzi pe neobservate în sloganul globalizării.

Istoria reală, aceea vie, nu confecţionată în laboratoare, produce cu de la sine creativitate formele potrivite emancipării umane, în acord cu ritmurile fiecăruia dintre ceasurile devenirii. Ceea ce s-ar putea totuşi menţiona, fără riscul presupoziţiilor speculative, este faptul că însuşi proiectul umanist are încă de parcurs drumul practic de la abstract la concret; ne-am deprins să iubim, când şi cât o facem, omul generic, umanitatea abstractă, strivind mai mereu fiinţa plăpândă a omului concret. Or, fapt elementar, omul concret, ignorat în ceea ce îl exprimă ca individualitate şi probleme cu adevărat specifice, cuprinde, abia el, universalul omului generic; altfel, universalia sunt nomina. Omul concret nu este aşadar servit de dragostea noastră abstractă de umanitate. Ipocrizia moralizatoare compromite cauza umană şi umanistă veritabilă. Încă nu am deprins să ne apropiem efectiv şi în proporţie de masă de omul de toate zilele. Orizontul lui, lumea sa interioară, cu zbaterile, tristeţile, dar şi bucuriile trăite măsoară adâncul oceanului omenesc. Fiecare fiinţă gânditoare este o stea pe cer. Zarea întreagă se încordează în dăltuirea omului, după cum moartea fiecăruia este o pierdere absolută; cu ea pâlpâie lumina bolţii întregi.

Omul – acesta şi acela – este universalul concret căutat de filosofii lumii; căutat prin atâtea spaţii întunecate ori transcendente, când el se află tocmai aici, lângă noi. O, dar ce distanţă de minus-infinit ne desparte încă de fiinţa-i tăcută în cercul strâmt al vieţuirii colective, unde reducem monada-i irepetabilă la firul neutru de nisip!


Citiți și:
Un stat fără morală este întocmai ca un sat fără câini
DEZVĂLUIRI RECENTE DESPRE cenzură, moralitate şi postmodernism
«Acesta este rezultatul disoluției valorilor naționale tradiționale»




yogaesoteric
3 iulie 2017 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga