Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Revoluţia Queer şi agenda gay în România. Minciunile activiştilor anti-referendum pentru căsătorie

Cum s-a ajuns la Coaliţia pentru Familie? De ce legătura între pedofilie şi homosexualitate nu e doar excentricitate?


APCRC/ Gelu Sabău: De ce familia tradițională reprezintă o falsă problemă. Și de ce o falsă problemă trimite către probleme adevărate?

Începând cu anii 2000, problema drepturilor minorităților sexuale din România a revenit periodic pe agenda publică. S-au scris articole, s-au exprimat opinii, s-a dezbătut, s-au conturat tabere, spiritele se agitau, iar apoi lucrurile reveneau la normal, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut. Desigur, de-a lungul timpului, aceste dezbateri au fost presărate și cu momente tensionate – vezi spre exemplu conflictele dintre simpatizanții Noii Drepte și participanții la Gay Pride sau dintre naționaliști și activiștii pentru drepturile minorităților sexuale de la Muzeul Național al Țăranului Român.

Însă, per ansamblu, fiecare tabără își păstra poziția, iar în societate nu se producea nicio schimbare semnificativă. Totul a căpătat o altă turnură anul trecut, o dată cu inițiativa Coaliției pentru Familie. Cele 3 milioane de semnături strânse pentru modificarea Constituției au impus tema atât pe agenda publică, cât și pe agenda partidelor politice. În Parlament, Camera Deputaților a votat deja în favoarea inițiativei CpF de organizare a referendumului pentru modificarea Constituției. În spațiul public se discută tot mai mult și tot mai aprins. Fiecare tabără își apără poziția, diferențele devin ireconciliabile și, de aici până la un dialog al surzilor nu mai este decât un singur pas.

Problemele familiei tradiționale

Recunosc, inițial am fost foarte reticent față de o astfel de dezbatere. Am considerat (și încă mai consider) tema propusă, în mare parte, o falsă problemă. Societatea românească se confruntă în momentul de față cu probleme mult mai stringente, a căror amânare pe un termen nedeterminat s-ar putea dovedi catastrofală. Problema legiferării căsătoriei între homosexuali este, s-ar putea spune, un lux pe care și-l permit țările dezvoltate. România are multe, multe alte aspecte de rezolvat mai înainte.

În primul rând, este problema demografică. Azi se nasc în România, într-un an, jumătate din numărul de copii care se nășteau în 1990. La asta se adaugă emigrația masivă a tinerilor din țară. Toate cifrele arată o tendință puternică de îmbătrânire a populației. Dacă nu se vor lua măsuri rapide în vederea implementării unor politici pro-nataliste, peste 25 de ani ponderea populației inactive (peste 65 de ani) va crește de la 16% la 25%, în timp ce ponderea populației active (între 20 - 64 de ani) va scădea de la 62% la 55%. În aceste condiții, sustenabilitatea sistemului social (educație, sănătate, pensii) va fi pusă la grea încercare.

Apoi, există numeroase probleme cu care familia tradițională se confruntă deja la ora actuală: sărăcia, alcoolul, violența domestică, adulterul, problemele familiale legate de despărțirea membrilor familiei, nevoiți să muncească în afara țării, abandonul școlar etc. În toate aceste privințe România prezintă cifre care o așează în topul european al statisticilor negre. Spre a da doar câteva exemple: 52,2% dintre copii prezentă risc de sărăcie sau excluziune socială, 1 copil din 8 merge uneori sau întotdeauna la culcare flămând, procentul e în creştere cu 2% faţă de 2012. Procentul celor care se duc întotdeauna la culcare flămânzi s-a dublat la 4%, faţă de 2012. Un copil de grădiniţă plăteşte 13 lei/zi. Un meniu complet în cantinele școlare bucureștene costă între 10 și 20 lei. Copilul are o alocaţie de 84 de lei pe lună. În perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2014, la nivel naţional au fost înregistraţi 143.015 copii fără tată cunoscut. Datele furnizate de Direcţia pentru Protecţia Copilului la finalul primului trimestru al anului 2013 indică faptul că în România sunt 82.073 de copii ai căror părinţi muncesc în străinătate. Dintre aceştia, 23.312 de copii au ambii părinţi plecaţi, ei fiind lăsaţi în grija rudelor sau, în unele cazuri mai severe, chiar în grija asistenţilor maternali. Ca o consecință aproape firească, abandonul şcolar se situează în jurul a 20%, fiind considerat deja un atentat la siguranța națională.

Sunt doar câteva date legate de problemele pe care le întâmpină familia tradițională în România. Vor fi rezolvate ele în urma deciziei de a (nu) legaliza cuplurile homosexuale? Fără îndoială că nu. Problemele vor rămâne și, fără o discuție serioasă și asumarea unor măsuri, cel mai probabil se vor agrava.

Mai mult, toată dezbaterea de acum legată de statutul legal al familiei are tocmai darul de a obnubila problemele sociale cu care ea se confruntă deja de ceva vreme. În plus, după felul în care au evoluat lucrurile, și situația la care s-a ajuns, un dialog între părțile implicate este practic imposibil. De acum se va recurge probabil, tot mai mult, la poziții de forță.

Iată în continuare câteva lucruri despre emergența acestei dezbateri, despre părțile aflate în dispută și despre motivele pentru care o soluție de compromis nu pare să fie posibilă.

Actorii intră în scenă

Este cunoscut faptul că din Coaliția pentru Familie fac parte mai multe asociații cu profil religios, sau apropiate de diferite biserici, de la ortodocși și catolici, până la neoprotestanți. Dacă la neoprotestanți este prezent atașamentul față de valorile familiei tradiționale, printre ortodocși (cel puțin în cazul unora) acestea se asociază în mod automat cu valorile naționale. Familia tradițională este considerată un bastion al identității naționale, o ultimă redută ce trebuie apărată în fața ideologiei globaliste. Avem așadar, în această tabără, oameni cu o puternică sensibilitate religioasă care consideră că religia este importantă, nu numai pentru identitatea lor personală, ci și pentru identitatea noastră colectivă, cea de români.

De cealaltă parte, avem membri ai comunității gay, activiști gay sau pur și simplu susținători ai viziunii liberale despre lume, de extracție post-modernă, sensibili la problematica drepturilor minorităților. Desigur, morala tradițională occidentală, edificată sub influența hotărâtoare a religiei creștine, a marginalizat și pedepsit de-a lungul secolelor alte orientări sexuale în afara celei majoritare, sub motivul că ele sunt împotriva naturii. De aceea, primele mișcări împotriva discriminării homosexualilor au contestat simultan morala tradițională creștină, denunțând-o ca fiind de fapt o formă de control și de represiune socială. Sensibilitatea culturală a unor astfel de oameni este imună la discursul religios, atunci când nu este în mod deschis împotriva sa.

De asemenea viziunile despre lume ale membrilor celor două tabere sunt diferite, chiar ireconciliabile. Susținătorii familiei tradiționale consideră recursul la natură un argument important pentru legitimarea definiției căsătoriei. Nucleul familiei este în mod legitim definit ca uniunea dintre un bărbat și o femeie pentru că, în mod natural, doar doi parteneri de sex diferit pot procrea pentru a duce astfel specia mai departe. Viziunea despre lume este de extracție metafizică tradițională, unde operăm cu un concept al naturii bine definit și cu ideea valorilor morale care sunt în concordanță cu ierarhia ontologică recognoscibilă în univers.

De cealaltă parte, este invocată diferența dintre natură și valorile morale.Violul este un act natural, dar nu este moral. Reproducerea este dezlegată de actul sexual natural, care are drept consecință procrearea, și sunt invocate posibilitățile pe care știința ni le pune azi la dispoziție. O femeie poate rămâne însărcinată prin fertilizare artificială fără să fi avut în viața ei un contact sexual cu un bărbat.

Și familia este înțeleasă ca un construct social și cultural care nu își capătă nicio legitimitate prin recursul la natură. Ea este legitimată doar din punct de vedere moral, dar nu printr-o morală tradițională, ci printr-o moralitate ce trimite la o umanitate în genere, care are capacitatea de a se auto-defini și chiar de a se auto-crea. Diferența de mentalitate, sensibilitate și mod de gândire dintre membri celor două tabere este similară, la limită, cu diferența dintre viziunea islamică asupra lumii și cea occidentală. Islamul nu poate concepe o lume în care să existe reguli care nu vin de la Dumnezeu, pe când modernitatea occidentală a construit o cetate care este doar a omului, excluzându-l pas cu pas pe Dumnezeu din ea. Paralela poate fi considerată deplasată, dar este utilă pentru a sublinia punctele de pornire atât de radical diferite ce separă cele două tabere.

Minoritari și majoritari. Războiul ideologiilor

De aceea, vrând nevrând, dezbaterea depășește problema drepturilor civile ale unor cetățeni (decuplate oricum, într-o democrație modernă, de valorile religioase) și ajunge la confruntarea dintre două viziuni asupra lumii, a două tipuri diferite de a concepe valorile (metafizice, morale, umane) și, implicit, la confruntarea a două ideologii. De aici, probabil, și victimizarea, în oglindă, a celor două tabere. Activiștii pro gay îi acuză pe majoritari că se simt discriminați, oprimați și, în general, marginalizați în societate. Reprezentanții CpF afirmă că nu vor accepta ca o minoritate să-și impună regulile asupra unei majorități. Și aceste reguli nu se referă doar la definirea căsătoriei. Faptul că teoria identității de gen, care afirmă că genul nu se determină prin datul biologic, ci prin auto-percepția pe care subiectul o are asupra propriei identități sexuale, s-a impus ca normă juridică prin introducerea sa în textul Convenției de la Istanbul, este relevant din acest punct de vedere.

Convenția de la Istanbul a fost adoptată de Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei în aprilie 2011 și a fost ratificată de România, fără nicio dezbatere publică, în 2016. Ea cuprinde prevederi controversate referitoare la educația de gen în școli, epurarea tradițiilor istorice ale societăților europene, libertatea religioasă a credincioșilor etc. Mai multe informații se găsesc aici. Dacă o astfel de normă juridică devine obligatorie, atunci apărătorii tradiției religioase vor trebui să i se conformeze, pentru că altfel pot suporta consecințele legii.

Este adevărat că democrația presupune protecția minorităților din partea majorității, dar ce se petrece în momentul în care minoritatea pretinde să își impună propria regulă asupra majorității? Până unde poate merge într-o democrație linia de compromis dintre minoritate și majoritate? Sau, pentru a repeta întrebarea unui reprezentat al taberei CpF, dacă o comunitate din Yemen vine în Europa și cere legalizarea pedofiliei (în Yemen fetele se căsătoresc legal la vârste fragede, ceea ce în Europa cade sub incidența legii pedofiliei) vor accepta europenii această propunere în numele non-discriminării unei minorități culturale?

Faptul de a impune norme în societate este deja o formă de manifestare a puterii, iar discursul care susține astfel de norme este un discurs ideologic. Lupta pentru protecția minorităților s-a transformat într-o ideologie în momentul în care a emis pretenția normării. Iar contradicția dintre presupozițiile celor două ideologii care se confruntă este ireconciliabilă. Dacă ideologia dominantă trimite la anumite presupoziții metafizice naturale și supranaturale, ideologia „minorităților” trimite la impunerea unor norme în numele dreptului de a nu fi discriminate. Tot ce unii afirmă, ceilalți contestă. De aceea încercarea de a găsi o cale de mijloc are puțini sorți de izbândă.

Cum se vede homosexualitatea dinspre tradiția Bisericii?

O încercare aiuristică de a justifica homosexualitatea este cea a lui Andrei Găitănaru care, într-un articol publicat cu câteva luni în urmă, încearcă să deschidă o portiță spre înțelegerea posibilității unui cuplu homosexual, pornind de la textele tradiției patristice. După un binevenit și elocvent periplu privind concepția asupra corporalității și sexualității la Părinții Bisericii, A. Găitănaru conchide aiuritor, deturnând sensul spiritual al acestor afirmații și arătând că în realitate habar nu are despre ce vorbește, că scopul căsătoriei creștine este unul duhovnicesc, motiv pentru care în uniunea dintre bărbat și femeie „diferențele de gen sunt topite într-o indiferență de gen adamică: «Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus.» (Galateni, 3, 27-28). Cel care se înveșmântează în Hristos devine locuit de Dumnezeu, și nu de variile funcții, posturi, dorințe, chemări sau deosebiri proprii firii trupești. Ființa sa este orientată spre cele de sus”.

Concluzia lui smintită raportat la cazul adus în discuție este că: „Așadar, potrivit învățăturii creștine, căsătoria și familia nu reprezintă prilejul afirmării diferenței de gen, ci, dimpotrivă, tocmai cadrul în care această diferență poate fi dizolvată pentru a fi redobândită firea duhovnicească a omului de dinainte de cădere”. Totuși, găselnița „savantă” a autorului nu risipește chiar orice umbră de îndoială: el se întreabă „de ce contează așa de mult ca heterosexualitatea să stea la baza formării unui astfel de cuplu”, din moment ce prin înduhovnicirea firii diferența sexuală devine oricum nesemnificativă? Iar răspunsul lui este șovăielnic și trimite la taina căsătoriei, cu neputință de pătruns până la capăt (cu un citat din Pavel, Efeseni, 5, 31-32).

Desigur, nu putem să nu observăm o anumită tentație gnostică a autorului de interpretare a textelor scripturistice. Căci raportul dintre „trupul firesc” și „trupul duhovnicesc” a reprezentat un prilej de mare gâlceavă între Părinții Bisericii și interpreții eretici ai acestor sintagme.Totul a plecat de la formularea Apostolului Pavel, conform căreia „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire. Atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință.” (1Corinteni, 15, 54).

Victoria definitivă asupra morții, coroborată cu transformarea trupului firesc în trup duhovnicesc, a fost interpretată de gnostici drept dovadă a dispariției trupului fizic după moarte și a semnificației spirituale a învierii. Pentru a apăra doctrina învierii trupului, Părinții Bisericii au pus accentul pe identitatea de substanță dintre trupul acestei vieți și trupul învierii, cu precizarea că transformarea se referă la schimbarea funcțiilor trupului înduhovnicit. Astfel, spre exemplu, Tertulian subliniază că deși trupul rămâne neschimbat, funcțiile sale fiziologice se adaptează noii condiții spirituale: gura nu va mai fi folosită pentru a mânca și a bea, ci pentru a-l slăvi pe Dumnezeu, dinții nu vor mai mesteca hrana, ci rolul lor va fi de a înfrumuseța zâmbetul, organele sexuale vor fi și ele transformate nemaitrebuind să servească funcției reproducerii. Cei care își păstrează virginitatea în prezent sunt deja semnul acestei viitoare condiții spirituale.

Așadar, nu numai că indistincția de gen nu-și pierde semnificația în timpul căsătoriei, ci, pentru Părinții Bisericii, identitatea substanțială a trupului este păstrată chiar și după înviere, implicit identitatea sexuală. Sexul este prezent, doar că el nu mai are niciun rol reproductiv. Desigur, funcția virginității, ca prefigurare a condiției învierii, ne trimite cu gândul mai degrabă la condiția căzută a activității sexuale reproductive. Sublimarea virginală a activității sexuale nu are nimic de a face cu o indistincție de gen, în care Domnului i-ar fi perfect egal dacă partenerii sunt homosexuali sau heterosexuali! De altfel, această conotare peiorativă a sexualității, prin asocierea ei cu condiția păcătoasă, este o constantă a tradiției creștine. Există o tendință puternică a tradiției, ce supraviețuiește și azi, în special în comunități „radicale”, atât la catolici și protestanți, dar și la ortodocși, de repudiere a plăcerii actului sexual în cadrul căsătoriei și punerea sa în slujba reproducerii. Există canoane ale Bisericii care interzic actul sexual sâmbăta și duminica și trei zile înainte de împărtășanie; femeia aflată la menstruație nu are voie să intre în biserică și nu se poate împărtăși timp de șapte zile; lăuza este socotită necurată fiindcă a îndeplinit cu trupul ei funcția maternității, ea nu are dreptul de a intra în dormitor dacă acolo se află copilul ei botezat etc.

Toate aceste canoane ne indică o concepție precisă asupra naturii umane și, mai ales, asupra naturii căzute, asociată cu sexualitatea. De aici rezultă și setul de reguli cultuale precise, cu scop soteriologic. Evident, a vorbi în acest context despre homosexualitate, în cadrul unei tentative de înduhovnicire a cuplului, este total în afara contextului! Căci homosexualitatea, nu numai că trimite spre natura căzută, ci vine chiar împotriva practicii firești a acestei naturi căzute. Este semnul alegerii deliberate a omului, într-o anumită direcție. Și știm bine cine a mai făcut alegerea și cu ce consecințe!

Așadar, în cadrul tradiției Bisericii există o concepție precisă asupra naturii umane, iar regulile morale sunt în concordanță cu această concepție. Înduhovnicirea, presupune, ca prim pas, respectarea regulilor morale și cultuale, nu ocolirea lor. De aceea, nu există posibilitatea, interpretând textele tradiției patristice, să facem în vreun fel acceptabilă (altfel decât ca pe o greșeală sau un păcat) realitatea homosexualității.


Cristina Popescu:    

Nu este deloc rău scris textul de mai sus, cu mențiunea că este pe undeva înșelător, sau operează cu o eroare, atunci când trimite la o presupusă necesitate de prioritizare a problemelor familiei „tradiționale” precum și în modul în care pune în joc problema natalității.

Încep prin a spune că prima șarjă a activiștilor pro gay de la noi în momentul lansării inițiativei pentru familie și a depunerii semnăturilor, prin intermediul Vice și a vocilor arondate a fost întocmai cea la care se referă și textul: de definiții îi arde Coaliției pentru Familie? În loc să se ocupe de sărăcie, alcool, violența domestică, adulterul, problemele familiale legate de despărțirea membrilor familiei, nevoiți să muncească în afara țării, abandonul școlar, care sunt mult mai grave și mai stringente, lor le arde de definiții?

Or, tipul ăsta de raționament are un viciu: în timp ce problemele enumerate nu s-au rezolvat de o mie de ani și nu se vor rezolva nici în următoarea mie de ani, pentru că așa e omul, imperfect și cu iluzia perfectibilității (poate adulterul să dispară atunci când va fi desființată căsătoria), chestiunea cu definiția este rezolvabilă one off, dintr-o dată, prin simpla validare a legii de revizuire.

Dacă pentru sărăcie, alcoolism, violență domestică e nevoie de finanțe, investiții, proiecte, programe, implementări, nivel de trai, educație, integrare șamd, definirea se rezolvă din pix și ștampila votantului, uno ictu, fără eforturi pe zeci de ani, fără nicio implementare şi fără agenții şi programe.

Prin urmare, prin natura diferită a problematicii (legiferarea unei definiții vs ameliorarea lumii) chestiunea definirii căsătoriei nu impietează cu nimic asupra desfășurării în paralel de acțiuni în vederea reducerii sărăciei, alcoolismului, violenței.

De altminteri, nici pe guvernanți, nici pe cei de la Vice sau din ONG-urile pro-LGBT nu-i oprește nimeni să combată sărăcia și violența domestică, însă, momentan, tot CpF este cea care s-a obosit să vină cu diferite propuneri (mai bune sau mai rele) menite să ocrotească familia și să amelioreze natalitatea.

Faptul că există toate problemele enumerate nu înseamnă că trebuie să le luăm pe rând (autostrăzile și spitalele vin înainte sau după?), ci pot fi atacate și simultan, inclusiv simultan cu rezolvarea definiției.

Apoi, e un pic bizar ca tema demografică să fie pusă în text ca fiind o problemă de reproșat CpF. Spune autorul: „Azi se nasc în România, într-un an, jumătate din numărul de copii care se nășteau în 1990. La asta se adaugă emigrația masivă a tinerilor din țară” și consideră că problema aceasta trebuie, chipurile, rezolvată „înainte” de a fi ridicată problema definiției.

Or, asta e, să mă scuze autorul, o prostie.
1.- pentru că cele două probleme pot fi rezolvate/atacate în paralel,
2.- pentru că problema demografică oricum nu va fi rezolvată prea curând iar chestia definiției, după cum spuneam, este una one-off și nu încurcă pe cealaltă, 3.- pentru că tot CpF este cea care a încercat să ia taurul de coarne și să propună un set de soluții având ca obiectiv tocmai rezolvarea problemei demografice,
4.- pentru că definirea căsătoriei este considerată de CpF (argumentat) chiar parte din soluția la problema demografică, prin aceea că încearcă să întărească o temelie șubredă pe care apariția parteneriatelor civile și caricaturizarea căsătoriei prin siluirea definiției ar dărâma-o cu totul, lăsând loc, pe termen mediu-lung, fix consecințelor pe care le invocă autorul articolului. Pentru că întărirea definiției clasice a căsătoriei nu vine să crească natalitatea și să stimuleze demografia, ci să evite un și mai mare declin al acestora în timp, prin protejarea de lovituri exact a instituției care asigură perpetuarea optimă a unei societăți și a civilizației acesteia.

Dacă autorul spune că nu vede cum definiția tradițională ar ameliora demografia, eu întreb cum ar face-o parteneriatele civile sau căsătoria gay ori poliamorică.

În fine, autorul spune „problema legiferării căsătoriei între homosexuali este, se poate spune, un lux pe care și-l permit țările dezvoltate”. Dacă prin asta vrea să spună că e de acord cu constituționalizarea definiției tradiționale a căsătoriei, atunci sunt de acord cu el. Până la gay marriage noi trebuie să aducem wc-ul din fundul curții în casă. Dacă prin asta vrea să spună că nu avem nevoie de definirea tradițională a căsătoriei (cu alte cuvinte, să o mai lăsăm, poate ne rezolvă UE; dacă nu cu wc-urile, măcar cu gay marriage), atunci nu sunt de acord și întreb eu cum ne aduc wc-urile din curte în casă căsătoriile dintre homosexuali.

Evident că cele două nu au legătură una cu alta, dar tocmai asta vreau să aduc la lumină. Că se utilizează false argumente, fie pentru a ataca demersul CpF ca fiind anti-dreptu’ omului, discriminatorie, nazistă, fie (cum e cazul de față, dar nu e primul, asta a fost prima strigare a băieților încă din toamnă) pentru a invoca inoportunitatea, nu e momentul etc., doar pentru a prezerva un status quo care ar lăsa loc în viitor unor acțiuni pro gay mai simplu de executat în parlament/guvern.


Anghel Buturugă: Coaliţia pentru Familie – creaţia ACCEPT şi a lobby-ului GAY  

Unul din miturile persistente ale anticepefiștilor şi una din tezele propagandistice de bază anti-referendum este că iniţiativa CpF vine de nicăieri, pentru că în România nici măcar nu s-a pus problema căsătoriilor homosexuale. Cu alte cuvinte, mitul spune că mişcarea CpF este artificială, lipsită de obiect.
Dacă acesta este mitul, care e realitatea?

Realitatea este că încă din 2006, ACCEPT, prin GAY FEST, a avut ca revendicare căsătoriile homosexuale şi parteneriatele civile. Revendicarea se adresa, aşadar, nu doar parteneriatelor, ci şi căsătoriilor. A fost unul dintre cele mai vizibile Gay Fest-uri, strategic gândit pentru a pune presiune pe autorităţile româneşti în perspectiva integrării în UE. Liderii ACCEPT au arătat, atunci, că nu e de ajuns abrogarea faimosului art. 200 din Codul Penal, ci trebuie egalitate în drepturi. A fi egal în drepturi prin acordarea căsătoriei implică, în mod evident şi necesar, şi dreptul la adopţie.

Tot atunci, simbolic, F. Buhuceanu, lider al ACCEPT, s-a căsătorit civil şi „religios” cu partenerul său, în Spania. Un act performativ şi politic, totodată, am spune, fiind şi un mesaj public asupra necesităţii extinderii căsătoriei şi drepturilor asociate acesteia, inclusiv cel al adopţiei, la comunităţile LGBT. Spania este una din ţările în care există, de altfel, dreptul la adopţie al cuplurilor gay.

Au existat, ulterior, repetate tentative de obţinere a parteneriatelor civile pentru cuplurile de acelaşi sex. Gay fest-urile au devenit tot mai bine marketizate, beneficiind de susţinerea vizibilă a unora din ambasadele occidentale, SUA fiind un actor important în acest sens.

Politicieni care sunt susţinuţi şi susţin ACCEPT au încercat, aşadar, în 2008, 2011, 2013, 2014 şi 2015 să obţină votarea parteneriatelor civile inclusiv pentru persoane de acelaşi sex.

În 2015 a fost ultima tentativă de acest tip înaintea declanşării campaniei de semnături a CpF. Viski făcea bilanţul agendei LGBT şi a realizărilor obţinute. Campania abia ce se declanşase în noiembrie şi a venit oarecum neaşteptat pentru activiştii LGBT, după reacţii.

Liderii comunităţii LGBT au promovat aceleaşi idei şi obiective în mod public. Atât Buhuceanu cât şi Viski au vorbit în repetate rânduri despre căsătorie şi familie gay, incluzând în această discuţie şi problema copiilor. Buhuceanu a construit identitatea gay, de asemenea, printr-un puternic discurs de dezidentificare cu trăsăturile majoritare ale societăţii romaneşti – religie ortodoxă, valori tradiţionale. Buhuceanu publică bine mersi consideraţii despre „familia homosexuală” inclusiv în Dilema Veche, aceasta oficină a boierilor minţii care sunt obsedaţi, nu-i aşa, de corectitudine politică.

Ştiţi de ce a venit ca o surpriză campania de semnături a CpF?
Pentru că în tot acest timp, din 2006 până în 2015, grupările conservatoare şi pro-viață chiar nu au făcut nimic notabil pe plan social şi politic în această privinţă. Cu un low profile şi axate mai cu seamă pe tematica avortului, organizaţiile pro-viață s-au mişcat lent şi abia treptat au început să conceapă un fel de răspuns simbolic la Gay fest-uri, iniţiind marşurile pentru familie sau normalitate. Încă de la început, aceste organizaţii s-au diferenţiat de mişcările de extremă dreaptă de tipul ND, care şi-au organizat propriile marşuri în zile separate.

Mai mult decât atât, iniţial, Patriarhia Română, deşi condamna manifestările gay pride, a criticat şi organizarea marşurilor pentru normalitate de către organizaţiile pro-viață şi nu doar că a refuzat să le dea vreo binecuvântare, ci a şi admonestat primăria că le-a dat autorizaţie să aibă traseul în apropierea sediului central al Patriarhiei. Atitudinea de atunci a indignat conservatorii români, având în vedere că se referea la o iniţiativă pro-viață, nu la marşurile Noii Drepte.

Aşadar, succesiunea a fost următoarea: acţiuni de lobby şi advocacy gay bine finanţate, complexe, beneficiind de expunere mediatică de prim-plan, de show-uri TV (PRO TV încă din 2006 şi-a asumat misia educării românilor întru căsătorii gay), de ambasadori occidentali şi de sprijin parlamentar, urmate de tardive tentative palide de contra-reacţie conservatoare care au constat, iniţial, într-un fel de procesiuni lipsite până şi de sprijinul şi girul Patriarhiei.

Între timp, s-au mai petrecut nişte lucruri, cum ar fi campania de scoatere a religiei din şcoli şi o intensificare a contestării prezenței publice şi a statutului BOR în societate.

Abia pe acest fundal a avut loc o repliere a forţelor conservatoare. S-a înfiinţat APOR şi a luat naştere şi iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, de această dată asumată de BOR şi de celelalte culte, creştine sau nu. Identitar şi organizaţional, CpF datorează enorm Gay fest-urilor, ACCEPT-ului şi propagandei LGBT din presă, o propagandă construită fix pe acelaşi calapod al celei neoliberale: avem de-a face cu un popor prost şi înapoiat care trebuie modernizat de sus în jos.

Această mică istorie a fost ocultată şi falsificată de activiştii de prim plan anticepefeiști, care au început să copieze, din nou, aceeaşi propagandă neoliberală, acuzând umbra lui Putin şi a lui Hitler în spatele iniţiativei pentru definirea clasică a căsătoriei în Constituţie.


Anghel Buturugă: Viski şi Revoluţia Queer. Ce este Queer?   

Vlad Viski, președintele asociației Mozaiq, asociație de apărare a drepturilor persoanelor LGBT, s-a radicalizat. Vrea Queer în România. Iar Queer poate însemna multe. Inclusiv pedofilie. Pentru că Queer înseamnă revoluţie. Revoluţionarea sexului.

Unii consideră că în România nu se pune problema unei legături între mişcările pro-homosexualitate şi pedofilie.

Chiar şi într-un mediu atât de afectat de corectitudinea politică, aşa cum e mediul universitar academic american, se admite faptul că e o chestiune deschisă posibilitatea conceptuală că filosofia/ideologia Queer să permită excluderea pedofiliei dintre identităţile sexuale oprimate şi existente doar ca pure constructe sociale.

Or, dl Viski declara într-un autointerviu că scopul său este să ducă mai departe mişcarea gay din România. „De la Gay la Queer”, cum spune el singur.

Domnul Viski vrea mai mult decât recunoaşterea homosexualităţii ca identitate politică şi ca revendicare de drepturi. Şi respinge ideea homosexualităţii ca preferinţă sexuală, de altfel. Ce o fi acest mai mult? Queer înseamnă ştergerea, dizolvarea constructelor „femeie”, „bărbat”, „normal” (a se reţine, şi normal). Queer înseamnă revoluţie. Queer înseamnă forţarea oricăror limite, destabilizarea tuturor normelor sexuale (până la ce limită? unde tragem linia?). Queer înseamnă chiar mai mult decât clasicul „gay”. Înseamnă că refuzi până şi normarea identităţii gay. Tradus pe româneşte, înseamnă că refuzi să accepţi drept normativ comportamentul gay aşa cum e codificat în prezent – cu drepturile şi identităţile sale politice. Deci Queer înseamnă dincolo până şi de identitatea gay de până acum.

Queer mai înseamnă să urăşti copiii. Nu este o glumă, este vorba despre o carte fundamentală în domeniu. Sigur, ei spun că e vorba despre constructul copil. Ai putea spune, mai corect politic, că e vorba despre ură faţă de copilărie, dacă asta linişteşte pe cineva. În cuvintele lui Edelman, „Queer, pentru cultura contemporană în general, ca și pentru Philadelphia în special, este înțeles ca un fenomen care aduce copii și copilăria la sfârșit”.

Dl Viski a fost unul din participanţii la dezbaterea celebră privitoare la art. 48 din Constituţie. Dl Viski nu a fost întrebat de queer. Lângă dl Viski se aflau oponenţi ai anticepefe care habar nu au ce este aia queer (de exemplu, Mihaela Biolan).

Dl Viski e un activist respectat al drepturilor omului. El vrea Queer. Alţi concetăţeni ai dl Viski, ce vor doar o banală căsătorie clasică, sunt demonizaţi şi consideraţi fascişti. Ei nu vor Queer.

Pentru Journal of Homosexuality, intimitatea şi sexul dintre adulţi şi minori pot aduce beneficii acestora din urmă. Pentru alţi autori publicaţi în aceeaşi revistă, pedofilia poate lărgi identitatea gay. Care este reala legătură dintre pedofilie şi mişcarea gay? Legătura este una istorică, de ideologie şi de perspectivă.
Istoric vorbind, alianţele dintre grupările gay şi grupările de pedofili au existat şi s-au manifestat până în trecutul recent. „Lanţul de iubire” s-a rupt când ILGA, internaţionala gay la care e afiliată şi ACCEPT, a fost somată – fie renunţă la organizaţia pedo NAMBLA, fie e exclusă din ONU şi din orice altceva relevant politic.

În ceea ce priveşte perspectiva, să ne documentăm din Journal of Homosexuality, revista ştiinţifică unde s-a abordat şi tema pedofiliei. Într-un studiu din anii 90 se pune pe acelaşi plan, prin raportare la patternurile politicilor sexului, feminismul, mişcarea gay şi pedofilia. Dacă, în cazul feminismului şi homosexualităţii, ne explică autorul, s-a trecut de la faza ignorării subiectelor gender şi gay din agenda politică şi a exilării lor din atenţia publică de către grupurile dominante, trecându-se la faza disputării şi revendicării de drepturi şi privilegii, pedofilia s-ar afla, încă, în prima fază, cea a negării.

Autorul, profesor universitar şi astăzi, în caz că vă întrebaţi, argumentează că, în chestiunile sexuale, se confruntă două perspective: de o parte avem esenţialiştii sau naturaliştii, care tratează comportamentul sexual raportându-l la norme pe care le derivă dintr-o reclamată ordine naturală, iar, de cealaltă parte avem constructiviştii social, cei care consideră aceste comportamente nu ca „naturale” sau, dimpotrivă, „nenaturale”, ci ca nişte constructe culturale/sociale. Cu alte cuvinte, dacă un esenţialist consideră homosexualitatea ne-naturală, constructivistul va ataca această definiţie, considerând-o şi expunând-o drept un construct cultural şi social menit marginalizării unor grupări minoritare.

Studiul continuă afirmând că aceeaşi logică se aplică şi în cazul pedofiliei, considerând că un termen precum „molestarea minorilor” (child molestation) este, la rândul său, un concept cultural şi de clasă. Şi îi dă înainte arătând că sexul intergenerațional (pedofilia, cum îi zicem noi, înapoiaţii) a existat bine mersi în alte culturi. (Apropo de asta, e şi un argument clasic apologetic al homosexualităţii.) Ideea este că şi pedofilii, sau amatorii de intergenerational intimacy, pot aspira la statutul de categorie politică, pot scoate sexul din categoriile sale încă naturalizate pentru a-l politiza total, urmând acelaşi pattern de afirmare ca mişcările feministe şi gay.

Autorul deplânge, de asemenea, faptul că unele grupări feministe s-au alăturat curentelor anti-pedofile din America, în timp ce dă ca exemplu unele ţări ca Olanda sau altele nordice, unde vârsta consimţământului a scăzut şi gradul de acceptare socială a relaţiilor sexuale adult-copil e mai mare.

Cineva s-ar putea întreba dacă nu o fi ceva izolat. Poate s-au mai delimitat oamenii de astfel de concepţii parcă prea revoluţionare privind sexul.
Greșit... Aceeaşi revistă, acelaşi autor, aceleaşi concepte, alt articol: Child molestation and intergenerational intimacy. Autorul, între timp, a evoluat. Acum atacă frontal chiar una din asumpţii: ideea că orice act sexual cu un minor e un abuz. Dimpotrivă, sexul cu minori poate aduce inclusiv beneficii acestora. Asta conform Journal of Homosexuality, revistă ştiinţifică ce, ca orice revistă ştiinţifică, publică doar după peer review, adică după ce citeşte ce primeşte, considerând acceptabil.

Tot aici, un alt autor documentează maniera în care principala organizaţie gay din Danemarca, Cultural and Recreational Center (COC), a integrat în scopurile sale pedofilia, obţinând chiar o stopare a opresiunii pedofililor, în mare parte tocmai din cauza eforturilor COC. Autorul speră că, procedând astfel, COC să lărgească ideea de identitate gay.

Într-o altă revistă de înaltă ţinută academică, ca să avem diversitate şi bibliografie mai bogată, Sexualities, un autor atacă problema abandonării NAMBLA (organizaţie pedo americană, între timp scoasă şi în afara legii) de către ILGA sub spectrul „dispariţiei idealurilor eliberării gay”.

Ideea nu este că organizaţiile LGBT militează pentru pedofilie, deşi, ici-colo, chiar au făcut-o. Ideea nu este doar că au existat şi există alianţe între grupări gay şi pedo. Sau că autori queer, adică autori ce abordează homosexualitatea dintr-o perspectivă gender şi LGBT, susţin pedofilia.
Ideea cu adevărat importantă e că avem aceeaşi perspectivă şi aceeaşi asemănare de familie conceptuală între perspectiva gay şi cea pedo-militantă. Pentru a vă edifica, citiţi articolul despre homosexualitate din Stanford Encyclopedia of Philosophy, unde se remarca: „Teoreticienii susțin, de obicei, că unul dintre avantajele termenului «queer» este că acesta include transsexuali, sado-masochiști și alte sexualități marginalizate. Cât de departe merge? Este permis sexul transgenerațional (de ex. pedofilia)? Există vreo limită de acceptare a formelor de sado-masochism sau fetișism? În timp ce unii teoreticieni «queer» resping pedofilia, este o întrebare deschisă dacă teoria are resursele necesare pentru a susține o astfel de distincție.”

Cu alte cuvinte, chiar dacă există unii teoreticieni queer care resping pedofilia ca fiind parte a acestei perspective, autorii enciclopediei consideră că este o întrebare deschisă posibilitatea ca teoria queer să permită, conceptual, o astfel de distincţie (same sex ok, pedofilia not ok). Pentru că orice distincţie între normal şi anormal este subminată în limbajul şi filosofia queer. Pentru că e atacată esenţializarea şi naturalizarea comportamentului uman/sexual. Şi, dacă faci acest lucru, nu mai ai cum să stabileşti graniţe şi distincţii decât în mod… artificial.

Asta arată că, odată deschis frontul contestării naturii umane şi normelor derivate aplicate asupra relaţiilor sexuale, atunci limitele re-puse vor fi întotdeauna artificiale, adică supuse schimbării. Ceea ce e chiar mai rău decât legalizarea pedofiliei, căci elimină definitiv orice fel de reper comun cu privire la ce este şi ce nu este permis. Şi astfel ajungem la constatarea lui Ivan. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis”.

Nu e vorba, aşadar, doar despre căsătorie, în cazul ideologiei care animă grupările LGBT, nu e vorba doar despre familie, nu e vorba despre nişte privilegii reclamate sub formă de drepturi, ci e vorba despre tot. Despre o lume. O lume complet, total diferită şi nouă, care ni se propune. Şi pe care noi nu o vrem.

La un moment dat, într-una din conversaţiile stârnite pe FB de subiectul CpF, unul dintre progresişti spunea că mişcarea pro-gay a câştigat bătălia intelectuală. Poate. Sau, poate, majoritatea acestor progresişti de ocazie sau activişti ai drepturilor omului wannabe, habar nu are de limbajul şi filosofia LGBT, de originile şi finalitatea acestuia, de maniera în care poate şi influenţează limbajul politic şi pe cel comun, transformându-se în practici de putere. Majoritatea progresiştilor nu ştiu, de fapt, cu ce se mănâncă the gay issue. Tot ce „ştiu” ei e că CpF e fascistă.

Noaptea minţii şi întunecarea inimii.

 

yogaesoteric
6 octombrie 2017
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga