Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Societate >
Giganţii internetului: noile puteri colonialiste. Cum am devenit iobagii noilor tehnologii

 


Sunt Facebook şi Google noile puteri colonialiste?

Pentru a se califica drept puteri colonialiste, Facebook şi Google trebuie să limiteze opţiunile şi puterea utilizatorilor, pedepsindu-i sau forţându-i pe cei care opun rezistență.”


O frază dintr-un eseu despre publicitate şi social media: „Tu eşti produsul” – după cum arăta Taplin, a arătat fără să vrea un adevăr nerostit până acum: Facebook şi Google sunt noile puteri colonialiste.

După cum probabil aţi remarcat, dominaţia Facebook şi a Google în publicitatea online se află acum în centrul atenţiei pentru o varietate de motive: posibilitatea ca alegerile din SUA să fi fost influenţate de către agenţii ale altor guverne prin achiziţionarea de reclamă pe Facebook; îngrijorări anti-trust; eventuala reducere la tăcere a unor voci incomode de către aceşti giganţi ai publicităţii online sub pretextul limitării „fake news” şi, bineînţeles, problemele continue cu privire la fraudarea click-urilor şi subperformanța reclamelor digitale.

Fraza care rezumă cel mai bine această situaţie este: „Atunci când un serviciu online este gratuit, tu nu reprezinţi clientul – tu reprezinţi produsul”. Cu alte cuvinte, dacă nu plăteşti pentru un serviciu sau conţinut, atunci informaţiile despre tine (culese de Google, Facebook şi ceilalţi), timpul petrecut online (atenţia) şi conţinutul pe care îl creezi şi îl încarci gratuit (cum ar fi filmele cu pisica ta) reprezintă produse vândute către advertiseri.

Caracterizarea celor doi giganţi dominanţi în industria publicităţii online drept puteri colonialiste este interesantă pe mai multe fronturi. Pentru a vă face o idee cu privire la câteva dintre probleme, este utilă citirea a două eseuri: Un şerb pe plantaţia Google şi Contextul pierdut: cum am ajuns aici?, precum și vizionarea filmului Bântuit de informaţie, de Maciej Ceglowski, despre arhivarea informaţiei digitale a indivizilor – incluzând meta-date, precum detaliile despre comportamentul, tranzacţiile, postările, extrase din markerii de identitate ai acestora (nume, numere de cont etc).

Caracteristicile principale ale colonialismului sunt:
1) lipsa posibilităţii de alegere şi
2) lipsa puterii: puterea colonialistă impune o dictatură, fie formal, fie informal, care reduce opţiunile rezidenţilor şi le limitează puterea de a ocoli sau înlocui regimul colonialist.

În clasica economie de plantaţie a colonialismului făţiş, rezidenţilor li se elimină orice altă alternativă în afară de cea de a lucra pe plantaţie şi a-şi cumpăra produsele de la magazinul acesteia. Această constrângere nu trebuie să fie neapărat directă; regimul colonialist îşi poate lăsa rezidenţii fără putere şi opţiuni prin crearea imposibilităţii de a trăi fără cash, de exemplu, oferindu-le mai apoi o sursă de muncă plătită: plantaţia. Odată ce cash-ul a devenit necesar vieţii, este introdus creditul – dar numai dacă îţi faci cumpărăturile de la magazinul companiei.
Modelul neo-colonialist este folosit şi în ţările în curs de dezvoltare, unde s-a înlocuit vechiul colonialism direct, cu o versiune nouă şi îmbunătăţită, bazată pe credit.

Pentru a se califica drept puteri colonialiste, Google şi Facebook trebuie să limiteze opţiunile şi puterea utilizatorilor, pedepsindu-i sau obligându-i pe cei care li se opun sau le pun la îndoială puterea. Fiind corporaţiile dominante în domeniile căutării online, social media şi al publicităţii digitale, Google şi Facebook îşi limitează utilizatorii prin însuşi faptul că sunt esenţiale graţie dominanței de care se bucură.

Cât despre pedepsirea utilizatorilor: posibilitatea companiilor de a face aceasta este faptul cel mai îngrijorător. Acoperirea pentru reducerea la tăcere sau interzicerea criticilor este opacă: nerespectarea liniilor directoare. Deci cine poate spune că utilizatorii care au criticat sau au pus la îndoială politicile Facebook şi Google nu sunt amuţiţi precum fraudatorii de click-uri, furnizorii de „fake news” etc.? Companiile decid cine este redus la tăcere, iar posibilitatea de recurs este inexistentă.

Posibilităţile orwelliene sunt suficient de reale.

Mai jos găsiți un grafic despre publicitatea digitală:

Şi despre dominanța Google/Facebook:


Pressone.ro: Iobagii tehnologiei 

Dacă, în România, discuția despre evoluția tehnologiei se învârte cu precădere în jurul întrebării generatoare de statut social – „Oare ce smartphone/smart TV să-mi mai iau?”, în lume (worldwide, cum se spune) dezbaterea referitoare la aceste dispozitive inteligente se poartă inclusiv la nivel filosofic. Date fiind enormele cantități de informații personale culese de aceste device-uri, specialiștii în cibernetică și în etică au început să se întrebe dacă telefoanele mobile ne aparțin cu adevărat.

Să luăm următorul exemplu, propus de profesorul de drept Joshua A.T. Fairfield, de la Universitatea din Washington: Ai un telefon Samsung Galaxy. Google controlează sistemul de operare, iar Google Apps fac ca telefoanele Android să funcționeze optim. Google licențiază Samsung-ul să opereze ce modificări dorește asupra interfeței Android și îți subcontractează dreptul de a-ți folosi propriul telefon. Samsung încheie diverse contracte cu furnizori de software, al căror interes este să adune informații despre tine și să le folosească în interesul lor.

Nu noi controlăm dispozitivele pe care le cumpărăm. În majoritatea cazurilor, companiile producătoare se comportă în continuare ca și când ar fi proprietarii acestor obiecte. Profesorul Fairfield vorbește despre felul în care internetul lucrurilor (Internet of Things − IoT) ne va schimba percepția asupra proprietății. El pornește de la exemple de obiecte inteligente care au devenit celebre pentru modul în care și-au exploatat utilizatorii, de la Wevibe la Roomba sau Fitbit.

În Europa medievală, scrie Fairfield, regele deținea aproape toate lucrurile: pământul, apele, pădurile, animalele din pădure și, mai presus de toate, viețile supușilor săi. Proprietățile celorlalți depindeau de relația cu regele. Să ne amintim cum începe povestea lui Robin Hood: cu un copil, cât pe ce să fie pedepsit de oamenii șerifului fiindcă braconase o căprioară din pădurea Sherwood − aflată în proprietatea regelui, dar unde regele nu călcase niciodată.

De-a lungul secolelor, economiile occidentale și sistemele lor juridice au evoluat înspre un aranjament comercial de tipul: indivizii și companiile particulare pot cumpăra și vinde obiecte, unelte, chiar servicii. În afara unor reglementări din domeniul mediului său al sănătății, proprietatea înseamnă că deținătorul nu mai dă socoteală nimănui cu privire la bunul său. Asta înseamnă, de pildă, că un producător de mașini care a vândut un automobil nu îl poate opri pe proprietar să și-l vopsească într-o culoare țipătoare sau să-l ducă la reparat în ce service dorește.


Expansiunea IoT (internetul tuturor lucrurilor) ne poate duce înapoi înspre un model feudal unde nu mai deținem ceea ce folosim în mod curent. În varianta secolului XXI, companiile se folosesc de legile privind proprietatea intelectuală − care protejează ideile și patentele de invenții − pentru a controla obiectele fizice pe care consumatorii cred că le dețin.

O persoană achiziționează o cutiuță simpatică plină de chestii electronice, care ar putea fi un smartphone. Dar ceea ce cumpără este, de fapt, licența de a folosi software-ul dinăuntru. Ceea ce plătim e un fel de redevență către compania producătoare, care deține în continuare softul și, deci, îl și controlează. E ca și când un dealer auto care îți vinde o mașină pretinde că motorul acesteia îi aparține în continuare.” – arată profesorul Fairfield.

Cele mai multe dintre telefoanele mobile pe care le cumpărăm au la bază un sistem prestabilit de rate, un leasing, exact ca în cazul mașinilor. Abonamentele includ nu doar racordarea la rețea și oferta de telecomunicații, ci și folosirea device-ului, chiria obiectului. Cât va dura, oare, până când aceleași criterii vor fi aplicate caselor inteligente, televizoarelor inteligente din sufrageriile noastre sau mașinilor autonome?


Ioan Buduca/ Cotidianul.ro: Totalitarismul digital 

După ce au apărut ziarele, a fost posibilă manipularea în masă, prin propagandă ideologică. După ce au apărut televiziunile, propaganda prin ideologie s-a transformat în propagandă de tip publicitar (prea puțin mai contau ideile). Acum, ne pregătim să înlocuim ultimele efecte ideologice cu primele efecte pur digitale: nimeni nu va putea scăpa de consecințele unor „informații“ de neverificat.

Începutul acestui totalitarism digital a fost făcut când s-a răspândit global „informația” că Irakul lui Saddam Hussein ar deține arme de distrugere în masă.

Schimbările tehnologice în materia comunicării interumane s-au derulat rapid, de la Guttenberg până la apariția computerului și, apoi, și mai rapid, după ce produsele digitale de comunicare au început să se dezvolte și să se diversifice.

Pe vremea ziarelor, puțini se îndoiau că redactorii angajați nu și-ar verifica informațiile pe care le făceau publice. Ba chiar, o lege deontologică obliga la verificarea informației din cel puțin trei surse diferite. Propaganda ținea de domeniul opiniei, nu de domeniul informației. Mai târziu, odată cu propaganda de tip publicitar, nu mai contau opiniile, ci efectele reclamei.

Acum, propaganda se poate așeza în domeniul informației, căci în mentalul public nu mai există intuiția verificării a ceea ce considerăm a fi știre (sau simplă informație), ceea ce este o degradare a discernământului. Dacă această intuiție ar mai exista, n-ar mai exista exercițiul ca atare al verificării informației.

În cazul Irakului lui Saddam Hussein, cine putea verifica informația privind armele de distrugere în masă? Doar marile servicii de informații. S-a petrecut așa? MI6 a pretins că a verificat-o (da, are astfel de arme!), a comunicat-o CIA, iar CIA l-a convins pe Bill Clinton că Saddam este un pericol ce trebuie anihilat. Acum știm că faptele s-au derulat invers: Clinton l-a rugat pe Tonny Blair să-i servească un raport de confirmare asupra armelor de distrugere în masă ale Irakului, pentru că CIA nu avea această confirmare. Tony Blair a convins MI6 să scrie un astfel de raport și să și-l asume. Raportul a fost trimis la CIA și directorul CIA l-a luat de bun. Apoi, după război, SUA au recunoscut că Irakul nu deținea astfel de arme. Media digitală răspândise însă informația falsă până în cele mai mici unghere ale globului.

Este lumea de azi sub riscul de a fi manipulată grav prin fake-news? Simplul fapt că o anumită informație nu circulă (este ocultată circulația ei) poate fi mai grav decât un fake-news de felul celei despre Irakul lui Saddam Hussein. De pildă, informația că un guvern precum cel al SUA este (era) obedient față de interesul multinaționalelor mai abitir decât față de interesul național, adevăr ocultat care a fost dezvăluit, într-un fel, de Donald Trump. Totalitarismul digital ar putea fi instalat în plan global prin jocul unor fake-news contra altor fake-news. El este însă deja instalat prin informația care nu este lăsată să circule. Digitalul acestui totalitarism constă în barajele care se pun în circulația liberă a informației reale, verificate.

Există o listă a „informațiilor” esențiale care nu sunt puse în circulație? Nu veți găsi această listă pe agenda celor care și-au făcut o misiune din descifrarea conspirațiilor reale sau imaginare. Ea cuprinde secrete de stat despre resurse minerale care ajung în portofoliul cumpărătorilor de astfel de secrete, vânzarea drepturilor de autor pentru licența unor invenții revoluționare. De pildă, nu mult circulata știre despre armele lui Saddam a fost cauza celui de-al doilea război din Irak, ci necirculata informație că dictatorul nu mai vindea petrol decât pe euroi.


Oana Stoica/ Dilema Veche: Viaţa în vremea internetului 

Privacy Settings, scenariul: creație colectivă, text și regie: Radu-Andrei Horghidan, scenografie: Monica Turcu, coregrafie: Elena Anghel, cu: Vlad Matei Ajder, Ionuţ Alexandru Moldoveanu, Elena Ghinea, Elena Anghel, Oana Mogoş, Răzvan Clopoţel, Ştefan Aleksandru Forir, So-cial Act Theatre & Teatrul „Fani Tardini“, Galați.

Ne aflăm în zorii unei măreţe renaşteri a umilirii în public; după o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revine în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii”, scrie Jon Robson în Umilirea publică în epoca Internetului (Editura ART), o carte care explorează modul în care reţelele sociale devin „călăii” vieţii personale, pornind de la cazuri de furturi de identitate pe internet. Într-una din serile din programul său Poveşti la Replika, Centrul Educaţional Replika din Bucureşti a combinat prezentarea cărţii lui Jon Robson cu spectacolul Privacy Settings, produs de Social Act Theatre din Galaţi în colaborare cu Teatrul Fani Tardini.

În Privacy Settings, un tânăr intelectual, întors acasă (în Galaţi) după studiile în Capitală, îşi configurează viaţa după standardele locale (o relaţie anostă care va duce la căsătorie, un serviciu neinteresant, prieteni cu care nu are prea multe în comun etc.). Nemulţumirea dă în clocot într-o seară, la un pahar în plus cu prietenii, când antieroul nostru spune tot ce are pe suflet în timp ce unul dintre amici îl filmează şi postează înregistrarea pe Facebook. De aici porneşte spectacolul în radiografierea modului în care Internetul devine ghilotina contemporană. Căci în 24 de ore, omul care-şi pierduse minţile (adică masca socială) la beţie va pierde tot: va fi executat „moral” de întreaga comunitate, în faţa căreia a fost umilit şi pe care a umilit-o cu sinceritatea sa (pierde serviciu, casă, logodnică, prieteni, familie), astfel încât, în lipsa a tot ce-i umplea existenţa, fie şi nesatisfăcător, nu-i rămâne decât să facă un gest fatal.

Spectacolul pune în discuţie mai multe aspecte ale acestei gafe virtuale – prietenii au postat filmul pe Facebook nu din răutate sau din cine ştie ce calcule meschine, ci din cea mai banală prostie (lipsa de responsabilitate – ba chiar neînţelegerea conceptului de responsabilitate – este una dintre urmările prăbuşirii educaţiei elementare la nivel de masă). Una dintre problemele ridicate este rolul de judecător al internetului, în special al reţelelor sociale: cruzimea pe care o îmbracă reacţia publică faţă de oameni care au greşit (sau aşa cred internauţii) arată că mediul online este un spaţiu al urii. Descătuşarea furiei în mediul virtual are uneori consecinţe negative în viaţa reală.

Un alt subiect vizează alteritatea internetului, măştile pe care le impune, faptul că identitatea virtuală este un avatar al persoanei, o variantă mai bună/frumoasă/interesantă, un eu îmbunătăţit (după criteriile proprii şi/sau generale). Reţelele sociale îndeamnă la falsitate, la adaptarea individului la o normă impusă de societate, forţează ajustarea personalităţii, se transformă într-o „carceră” virtuală. Greşeala fatală a eroului din Privacy Settings este că spune ceea ce crede: despre banalitatea conservatoare a iubitei, despre serviciul nedorit şi afacerile dubioase ale patronilor cu primăria, despre familia ca povară şi, în general, despre mortificarea sa într-un orăşel de provincie. Fiecare ţintă a sincerităţii sale se consideră „umilită” public şi suportă consecinţele pentru ca apoi să se întoarcă împotriva „vinovatului”.


Hotnews.ro: Romanii şi Facebook – Câţi intra zilnic pe reţea şi cum ne comparăm cu alte ţări din regiune 

Peste nouă milioane de români intră cel puţin o dată pe lună pe Facebook şi 7,2 milioane deschid zilnic reţeaua de socializare, arată cele mai noi date prezentate de companie. România este a doua piaţă ca mărime în regiune pentru reţea, după Polonia şi la capitolul utilizatori care intră zilnic de pe mobil. Raportat la numărul de utilizatori de internet, România stă cel mai bine la ponderea celor care au şi cont de Facebook.

În regiunea noastră Facebook are cinci pieţe importante: Polonia, România, Ungaria, Grecia şi Cehia. În aceste cinci ţări cu o populaţie totală de 90 milioane de locuitori există peste 60 de milioane de „internauţi” şi aproape 40 de milioane au cont de Facebook şi intră măcar o dată pe lună în reţea.

Polonia, țară cu 38 de milioane de locuitori, este cea mai mare piaţă din regiune şi locul unde Facebook are un birou regional de unde sunt coordonate 28 de țări. În Polonia sunt 15 milioane de utilizatori care intră măcar o dată pe lună pe Facebook, iar în România sunt 9,2 milioane. Grecia, Ungaria şi Cehia, țări mai mici, au în jur de 5 milioane de utilizatori. Datele au fost prezentate la o conferinţă de presă organizată de companie la Varşovia.

România stă foarte bine la raportul dintre cei care au cont de Facebook şi cei care folosesc internetul. Peste 80% dintre internauţii romani au cont de Facebook, în timp ce în Polonia şi Cehia ponderea este de sub 60%.

India şi SUA, cu peste 240 milioane de utilizatori, sunt ţările cu cea mai puternică prezenţă a Facebook, în timp ce Brazilia şi Indonezia au între 120-140 milioane useri. Patru ţări au între 50 şi 100 de milioane de useri, conform statista.com: Mexic, Filipine, Vietnam şi Thailanda.

În iulie 2017, Facebook avea în lume 2 miliarde de utilizatori care intră măcar o dată pe lună, dintre ei 65% intrând zilnic. În cele cinci ţări din regiune ponderea este de 80%, în România fiind 77%.

Când este vorba de internet, România stă cel mai bine la viteza conexiunilor, însă stăm cel mai prost la rata de penetrare. La noi este de 58%, în Grecia este de 65%, în Polonia este de 72%, în Ungaria este de 80%, iar în Cehia, 88%.


Citiți și:
Un fost șef de la Google dezvăluie ce se află în spatele rețelelor sociale
Cum s-au folosit date personale extrase de la populaţie prin FB şi Google pentru manipulare în alegerile prezidenţiale din SUA
Facebook a ajuns la 2 miliarde de utilizatori, dublu faţă de 2012. Un sfert din populaţia lumii foloseşte acum celebra reţea de socializare

 

yogaesoteric
27 noiembrie 2017



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga