Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Cele 3 soluții de supraviețuire ale lui Steinhardt – interzise pe Facebook de noua poliție a gândirii

 

Blogul lui Răzvan Codrescu: N. STEINHARDT ȘI NOUA POLIȚIE A GÂNDIRII 

O CULME A CENZURII INCHIZITORIALE

Aflu, stupefiat, că un prieten virtual, Gabriel Bintia, a fost deunăzi blocat de Facebook pentru că a postat pe pagina sa – țineți-vă bine: nu recent, ci în… 2012!!! – prefața unei cărți celebre. Incidentul mi-a adus aminte de suspiciunile analfabete ale cenzorilor staliniști din anii „obsedantului deceniu”, ca de pildă atunci când cenzura proletcultistă a intrat în panică la propunerea de editare în românește a ciclului de lieduri Frumoasa morăriţă (Schubert, 1822), pe motiv că unul dintre ele se intitulează In grün will ich mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmântez în verde“), ceea ce ar fi constituit… „propagandă legionară”! La un moment dat, după o seamă de explicații, un politruc mai maleabil a venit chiar cu soluția „politică”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!“. Până la urmă Frumoasa morăriţă avea să apară, după o lungă întârziere, fără revizuirea „politică“ respectivă, dar cu o amplă postfaţă explicativă, ca nu cumva să se smintească de la „standardele comunității” (cum numește astăzi Facebook-ul dogmele ideologice ale „corectitudinii politice”) ingenua „clasă muncitoare“! Credeați că vremurile acelea sunt demult și definitiv apuse? Ei bine, iată că nu!

De data aceasta, în anul Domnului 2018, este vorba de un text arhicunoscut, care deschide cea mai editată carte românească de după 1989, Jurnalul fericirii (de la prima ediție, din 1991, până la ultima – cred că a zecea – și cea mai bună, din 2008), tradus deja în opt limbi (italiană – în care l-a citit și Ioan Paul II –, franceză, spaniolă, portugheză, neogreacă, maghiară, ebraică și engleză). Facebook ar trebui dat în judecată chiar de editorii români (Editura Dacia, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom) sau străini ai capodoperei postume a lui N. Steinhardt (1912-1989). Sunt pagini devenite clasice ale literaturii universale. Este ca și când ai bloca pe cineva că a reprodus pe pagina lui de Facebok un fragment din Goethe sau din Dostoievski! Blocarea a fost precedată, desigur, de ștergerea abuzivă a textului din locația respectivă. Demersul – venit după aproape 6 ani!!! – întrece orice precedent totalitar, fie real (hitlerism, stalinism), fie fictiv (Orwell, Huxley)! Spre ce ne îndreptăm, sub masca democrației? Este – poate fi – „corectitudinea politică” și altceva decât prostie „standardizată”? Și având în vedere că este vorba de un evreu creștinat, Big Brother-ul rețelar e numai anticreștin, sau e cumva și… antisemit? (Răzvan Codrescu)

Iată textul cu pricina (semnat inițial de autor cu pseudonimul Nicolae Niculescu):

TREI SOLUȚII
Testament politic

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind asupra-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, ațâța. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşti din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există monedă în care să-i poată fi achitat preţul trădării.

Se cere însă, fireşte, c hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi cu morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totală neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se băga, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. Nu, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.

Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărțui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatic, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivii laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe acest pământ ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui se le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky

Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din Imperiul Britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.“

Cu cât îţi merge mai rău, cu cât greutăţile sunt mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.

Eşti asaltat din toată părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinții şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.

E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!

Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate relele, toţi eonii, toate timpurile şi toate cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.

Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.

Luaţi aminte: Soljenițîn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.

Veţi protesta poate, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citi pe Igor Safarievici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.

Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea pe moarte a călcat.

Nicolae Niculescu
(din N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)

[…]
Iată că, pe același motiv, i s-a șters postarea și prietenului Cătălin Mareș (deocamdată fără să-i fie blocat contul, fiind la prima „abatere”). E o campanie anti-Steinhardt? Se pare că zilele pe Facebook ne sunt numărate tuturor celor „nealiniați” (eu, ca „delincvent” recidivist, voi fi blocat data viitoare pentru 30 de zile). Noii politruci nu stau să se încurce în argumente: e un „perpetuum mobile” al imbecilității opresive fără frontiere. Staliniștii de odinioară erau doar niște amatori marginali! Întrăm în era adevăratei dictaturi ideologice, globale și informatizate.


Gabriel Bintia:
https://www.facebook.com/gabriel.bintia.169/posts/1094747137334250

Conform standardelor comunității facebook, postările Floricicăi Dansatoarea se califică pentru lectură. Introducerea la Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, carte tradusă în opt limbi, al cărei autor a fost licențiat în litere și în drept, având un doctorat în științe juridice, nu se califică. Am putea spune că e un robot care identifică anumite cuvinte, neacceptate de așa-zisa comunitate, și șterge automat postările. Totuși, a folosi un robot pe post de cenzor, care e complet lipsit de judecată, e jenant.

Dar și mai jenant este dacă aceste postări, care nu îndeplinesc standardele comunității, să fie marcate automat, iar apoi revizuite de un țâști-bâști liber și frumos din Sibiu care hotărăște ce postare să zboare și care nu. În acest caz, e normal ca scrisele unui oarecare trol putinist rumân verde dacopat xenofobo-homofobo-ortodoxist cu numele Nicolae Steinhardt, să fie aruncate la coș. Nici măcar nu are #rezist la rever pentru a primi circumstanțe atenuante. Cele Trei soluții, neacceptate de ăia de la comunitate, cuprind rețete de fericire într-un univers concentraționar, nu de rezistență!


Cătălin Sturza:
https://www.facebook.com/catalin.sturza/posts/10156146373567179
Fb nu se mulțumește cu blocarea / ștergerea textelor scriitorilor în viață. Next Level: Nicolae Steinhardt. Pentru prefața la Jurnalul Fericirii. Altfel, acest Jurnal al lui Steinhardt a fost confiscat, distrus, cenzurat de atâtea ori sub comuniști, încât nu putea să treacă neobservat nici în vremurile CP.

Cătălin Sturza:
https://www.facebook.com/catalin.sturza/posts/10156140948042179
Vâna totalitară a „progresismului” rezidă în pretenția adepților săi de a stabili conținutul, direcția și ritmul „progresului”. Odată ce aceste aspecte sunt proclamate, oricine nu e de acord cu ele devine, rând pe rând: conservator – retrograd - fascist.
În locul conversației rezonabile, apar etichetele infamante. Pe de altă parte, se exercită presiuni psihologice legate de o evidență perfid instrumentalizată: ce om de bună credință ar refuza „progresul” (așa cum îl definim „noi”)?
Cu asemenea manevre abuzive și reducționiste, dar mai ales monologal-represive, progresismul oprește orice progres real. Pentru că progresul real depinde de inteligența critică, dialog, cumpănire și realism, într-un context democratic. Vreți să progresăm – ca indivizi sau comunitate? Evitați cu orice preț mantrele ideologiei progresiste…
Via Teodor Baconschi

Cătălin Sturza:
https://www.facebook.com/catalin.sturza/posts/10156138382642179
Political correctness is the enemy of freedom because it rejects honesty and authenticity. We have to tackle it as the distortion of the truth.” („Corectitudinea politică este dușmanul libertății, deoarece respinge onestitatea și autenticitatea. Trebuie să o abordăm ca fiind o denaturare a adevărului.”)
Dacă și Mario Vargas Llosa o spune, și nu oriunde, ci în El País (un ziar de orientare marxistă) – ne trezim și noi odată din distopie?


Citiți și:
Libertatea de expresie în Globalistan: jurnalismul profesionist a murit. Trăiască nucleele de rezistență!
Informații foarte importante pentru utilizatorii Facebook și Google (I)

 

yogaesoteric
4 iunie 2018

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga