Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Gladio, reţeaua creată de CIA, care a comis un asasinat celebru. Lumea bizară dar neştiută a serviciilor secrete

 

CIA a pus pe picioare în Europa Occidentală, după al Doilea Război Mondial, rețele secrete „în spatele liniilor”, ca structuri paramilitare. Acestea aveau sarcina de a neutraliza partidele și organizațiile de stânga care făceau, de bună voie sau la comandă, jocurile sovieticilor.
Despre această operațiune avea să se afle abia în 1990, când Operaţiunea Gladio (gladius = sabie) a fost deconspirată chiar de un premier al Italiei, Giulio Andreotti.

Operaţiunea Gladio, care funcţiona „sub steag fals”, a fost organizată în 1950 de generalul Giovannni de Lorenzo, şeful Serviciului Militar Italian de Informații (SMIF). Ea a funcţionat în cadrul Serviciului de Informaţii al Forţelor Armate (SIFAR), şi era formată din 1000 de anticomunişti, luptători de guerilă şi spioni, foşti membri ai poliţiei secrete a lui Mussolini.

În Italia lua amploare, în deceniile şapte-opt ale secolului trecut, mişcarea comunistă. Aşa că guvernul a apelat la strategia de „creare a tensiunilor” folosind reţeaua Gladio şi atacul preventiv asupra comuniştilor.

CIA a ajutat, în 1949, la crearea unităţii italiene a „armatei din spatele frontului”, numită SIFAR. Liccio Gelli, fost colaborator al naziştilor, s-a înrolat în Corpul de Contraspionaj al Armatei americane pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea. În 1950, Gelli a fost recrutat de SIFAR. Gelli a fost şi conducătorul vestitei Loje P2, calitate din care, în 1962, a dezvoltat relaţii cu generalul american Alexander Haig, care era asistentul Consilierului prezidenţial al Securităţii Naţionale, nimeni altul decât Henry Kissinger. Aşa a ajuns Gelli intermediar între CIA şi generalul De Lorenzo. „Războiul împotriva terorismului” din Italia a reactivat reţeaua Gladio. Scopul iniţial al Gladio, la dezvoltarea căreia contribuise şi NATO, fusese de a organiza rezistenţa „în spatele frontului” în cazul unei invazii sovietice în Europa Occidentală.

Reţeaua Gladio se face vinovată, potrivit anchetelor din anii 1990, de asasinate, atentate, răpiri de oameni politici, bancheri, generali şi ziarişti, crime atribuie „terorismului comunist”.

Gladio îşi „deghiza” acţiunile sângeroase ca fiind ale unor grupuri comuniste, ca Brigăzile Roşii.
După sfârşitul războiului rece, s-a aflat că reţeaua fusese o adevărată poliţie secretă transnaţională, care intervenise brutal în state occidentale în care partidele de stânga ameninţau să ajungă la putere.

În noiembrie 1990, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care cerea dizolvarea imediată a Gladio şi deschiderea unor ample anchete cu privire la activităţile din „cei 40 de ani de existenţă ai acestui serviciu secret paralel”. Rezoluţia condamna organizaţia care pusese la cale „operaţiuni armate în mai multe state membre ale Comunităţii Europene”, operaţiuni care „au eludat orice control democratic, fiind derulate de serviciile de informaţii ale statelor respective, în colaborare cu NATO”.

Culmea, în vara lui 2005, presa italiană semnala existenţa unei alte structuri paralele, funcţionând sub acoperirea Departamentului de Studii Strategice Antiteroriste, DSSA. Ea a fost oficial constituită la 26 martie 2004, la două săptămâni după atentatul de la Madrid. Conducători erau doi foşti membri Gladio, Gaetano Saya şi Riccardo Sindoca.

Oficial, DSSA se prezenta ca fiind un grup interdisciplinar de „experţi” dornici să-şi pună experienţa în slujba combaterii terorismului islamic. În iulie 2005, DSSA făcea obiectul unor anchete privind acţiunile sale de „poliţie paralelă”. Saya şi Sindoca au fost arestaţi. Alte 28 de persoane au fost puse sub acuzare.

Potrivit cotidianului Il Messaggero, din interceptarea unor convorbiri rezulta că DSSA pregătea răpirea lui Cesare Battisti, un fost activist comunist, membru în Armata Proletarilor pentru Comunism, autoexilat în străinătate.

DSSA a moştenit de la Gladio tactica „strategiei tensiunii”. Daniele Ganser, în volumul său NATO’s Secret Armies. Operation GLADIO and Terrorism in Western Europe (Londra, Frank Cass, 2004), explica această tactică: „Strategia tensiunii este un mod de a controla şi de a manipula opinia publică, utilizând sentimentul de teamă inoculat prin acte de violenţă publică şi dezvoltat prin propagandă şi dezinformare prin mass-media, prin război psihologic, agenţi provocatori, ca şi prin operaţiuni sub steag străin”. Ganser concluzionează: „Este o tactică de a comite acte de mare violenţă publică, pentru a le atribui altora.”

Una dintre cele mai sângeroase acţiuni ale Gladio a fost atentatul din Piaţa Fontana. În decembrie 1969, o explozie la sediul Băncii Naţionale pentru Agricultură din Milano a ucis 16 persoane, rănind alte 90. Atentatul a fost atribuit iniţial unor anarhişti. Principalul suspect, Giuseppe Pinelli, lucrător la căile ferate, a murit în custodia poliţiei. A căzut, chipurile, de la etaj… Apoi, Pietro Valpreda, un dansator vai de capul lui, a fost transformat de presă în „Monstrul din Piaţa Fontana”.
Valpreda a fost ţinut în arest preventiv 3 ani, înainte să fie judecat şi condamnat, deşi singura „probă” împotriva lui era mărturia unui taximetrist. După 16 ani s-a demonstrat că taximetristul minţise şi Valpreda era nevinovat.

În 1998, un judecător din Milano l-a pus sub acuzare pe David Carrett, ofiţer US Navy, pentru spionaj militar, dar şi pentru implicare în atentatul din Piaţa Fontana.
Un raport parlamentar din 2000 concluziona: „Agenţii americani au fost informaţi în avans despre planurile mai multor atentate cu bombă – inclusiv cel din Piaţa Fontana, din decembrie 1969, şi cel de la Brescia, petrecut cinci ani mai târziu – dar nu au întreprins nimic pentru a alerta autorităţile italiene sau pentru a împiedica atacurile”. Explicaţia acestei atitudini a oferit-o Vicenzo Vinciguerra, liderul organizaţiei Ordine Nuovo, autoarea de fapt a atentatului: „Explozia din decembrie 1969 a convins autorităţile să declare starea de urgenţă“. Investigând acest caz, procurorul Felice Casson a descoperit existenţa reţelelor Gladio în Europa.

Asasinarea premierului Aldo Moro, atribuită extremiştilor comunişti din Brigăzile Roşii, e de departe cel mai cunoscut caz.
Brigăzile Roşii erau conduse, de fapt, de un „criminalist” din Ministerul de Interne italian, Giovanni Senzani, agent CIA. Când liderul creştin-democrat Aldo Moro a ajuns la un compromis istoric cu Partidul Comunist, invitându-l să participe la guvernare, Brigăzile Roşii l-au răpit şi apoi asasinat, în mai 1978. The Independent din 16 noiembrie 1990 scria: „Moro a fost asasinat cu binecuvântarea elitei politice italiene, ba chiar la instigarea ei, din cauza compromisului istoric făcut cu Partidul Comunist”.

În mai 1978, un jurnalist de investigație, Mimo Pecorelli, a relatat că asasinarea lui Moro fusese comandată, în fapt, de o „supraputere” şi reflecta „logica Yaltei”. Italia se găsea în sfera de influenţă americană, aşa încât nu se puteau admite comunişti la guvernare. Pecorelli a mai dezvăluit că însuşi generalul Dalla Chiesa – cel care îl căuta pe Moro – îl informase precis pe ministrul de Interne, Francesco Cossiga, asupra locului unde era deţinut Aldo Moro de Brigăzile Roşii. Patru ani mai târziu, când îşi scria memoriile, Dalla Chiesa a fost asasinat.
Într-un articol, Pecorelli stabilea o legătură între Gladio, Brigăzile Roşii şi asasinarea premierului Moro.
Mimo Pecorelli a fost asasinat pe 20 martie 1979.

yogaesoteric
28 iulie 2018


 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga