Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Yoga >YOGA şi... >
Yoga şi credinţa
 de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 

Yoghinii înţelepţi consideră că a putea înseamnă, înainte de toate, a crede, intens şi cu tărie, în posibilităţile tainice nelimitate ale fiinţei noastre, care trebuie să se afle într-o cât mai deplină armonie cu întregul Macrocosmos. Dar, dacă a şti cu adevărat înseamnă, de fapt, a putea, a crede cu putere reprezintă cu mult mai mult decât atât, căci aceasta exprimă accesul la însăşi puterea divină nesfârşită. Întotdeauna, de aici provine, printre altele, miracolul vindecării atâtor boli care trebuie să fie înţelese ca nefiind altceva decât nişte  încălcări ale legilor divine, boli care, uneori, se manifestă ca un deficit al puterii de rezistenţă în faţa unui agresor extern sau intern.

Credinţa în noi înşine ca fiind, în realitate, nişte nuclee divine, reprezintă în ultimă instanţă o credinţă puternică în Dumnezeu. Nici un eveniment exterior şi nici o transformare interioară nu pot fi influenţate fără credinţa fermă în propriile noastre capacităţi, daruri, talente. Altfel spus, noi trebuie să fim optimişti în cel mai înalt grad, căci numai astfel vom reuşi să ne optimizăm la maxim fiinţa şi comportamentul, pornind de la această stare de încredere imensă că prin declanşarea procesului de rezonanţă, forţele benefice nesfârşite, care provin de la Dumnezeu sunt atrase în noi şi pot fi făcute să se manifeste.

Trebuie, totuşi, să mai precizăm că a crede în mod intens şi necondiţionat în forţa divină nesfârşită care ne poate veni de la Dumnezeu nu este, nicidecum, sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident şi nici nu este o consecinţă a acestora. Din acest punct de vedere profund spiritual, sintagma „a crede în Dumnezeu pentru că ...” aproape că nici nu are sens. Dimpotrivă, „a crede cu putere în Dumnezeu” înseamnă, înainte de toate, a crede, în pofida anumitor situaţii care, în aparenţă, ne-ar sugera contrariul; înseamnă a crede chiar împotriva probabilităţilor, a statisticii, a legii numerelor mari etc. A crede este astfel un verb adversativ, o sfidare, o provocare, realizată de tot ceea ce este divin în om şi care este adresată lumii, rânduielilor cretine, răutăţilor de tot felul, legităţilor şi impunerilor ei nedrepte care sunt, aparent inexorabile. Noi credem atunci CU TĂRIE în noi înşine şi în Dumnezeu, deşi există în lume moartea, bolile, suferinţele, nedreptăţile, crimele, tortura, delaţiunea, sadismul şi multe altele. În ciuda cumplitului spectacol pe care omenirea îl afişează în prezent, ceva tainic în sufletul nostru îşi cântă credinţa fermă şi neabătută în Dumnezeu.

A crede cu adevărat în noi înşine şi în Dumnezeu înlătură orice dubiu, orice rezervă şi orice motivaţie. „Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer, i-ar pune pe oameni – scria Kierkegaard – faţă în faţă cu un un eveniment extraordinar şi senzaţional, care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu un semn divin cert, unul dintre acelea care sunt, în mod stăruitor, cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborârea de pe cruce a lui Iisus, la Golgota, ar fi putut să fie o asemenea uriaşă pasăre colorată, după ivirea căreia, arhiereilor şi tuturor celor care se aflau în perimetrul acela, nu le rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenunchieze şi să cânte osanale.”

Însă, nu aşa acţionează Dumnezeu şi nu aşa a înţeles Iisus sintagma „a crede în Dumnezeu” ori de câte ori a rostit-o şi, mai ales atunci când s-a adresat lui Toma, la opt zile după înviere. Textele străvechi, atât cele ale creştinismului, cât şi cele ale altor mari religii şi tradiţii spirituale ale umanităţii, arată aproape toate că acest cuvânt de bază – credinţa – (CARE, DIRECT PROPORŢIONAL CU PUTEREA SA, DECLANŞEAZĂ ŞI MENŢINE REZONANŢA), se prezintă ca fiind deasupra oricăror dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Înţelegerea acestor eveniment esenţiale, referitoare la credinţa puternică şi adevărată în Dumnezeu, sunt deosebit de importante. „Să vedem şi apoi o să credem”, spuneau arhiereii ori, în această direcţie o contradicţie mai acută aproape că nici nu s-ar putea să existe căci, dacă ei vedeau, nu mai avea nici un sens să se afirme că ei cred în mod necondiţionat în Dumnezeu. Prin urmare, într-o astfel de situaţie, ei nu ar mai fi putut să creadă cu adevărat din moment ce „vedeau cu ochii” fenomene care le impuneau sentimentul raţional al evidenţei prezenţei Divine, împreună cu irezistibila lui putere de anulare a oricărei ezitări.

În realitate, a crede în mod necondiţionat în Dumnezeu, înseamnă a nu vedea cu ochii fizici. Apostolul Pavel afirmă cât se poate de limpede: „Nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Romani, 8, 24). Sau: „Credinţa este încredinţarea şi dovedirea lucrurilor nevăzute sau, altfel spus, subtile şi spirituale.” (Evrei, 11, 1). Tot el ne indică drumul spre atingerea unei stări autentice de credinţă în Dumnezeu: „Neprivind la cele ce se văd, ci (am adăugat noi, „PRIVIND” PRIN TRANSFIGURARE) doar la cele ce nu se văd.” (2 Corinteni, 4, 18).

În textele creştine, credinţa autentică în Dumnezeu este pusă în legătură cu alte trei elemente foarte importante: libertatea (care este opusul robiei), spiritul (care este opusul literei) şi bucuria extatică (care este opusul întristării ori supărării).

Şi yoga afirmă că credinţa în realitatea noastră divină, în Sinele Nemuritor Suprem Atman şi în Dumnezeu Tatăl, nu trebuie să se sprijine nici pe raţiune, nici pe percepţiile simţiurilor noastre, care ar putea crea iluzia unor certitudini inexorabile. Credinţa puternică ţine, întotdeauna, de un tainic simţământ lăuntric, de o stare de siguranţă absolută, care este obţinută numai prin dovezi lăuntrice, sufleteşti.

Desigur că verbul a crede, ca temelie a religiei şi spiritualităţii, pare straniu; de ce tocmai o vocabulă atât de greu de înţeles, de definit şi de precizat să constituie miezul oricărei căi spirituale autentice? Nu ar fi putut oare marile spirite care s-au încarnat pe această planetă să găsească o altă vocabulă mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi, la urma urmei – de ce nu ? – mai puţin scandaloasă şi mai puţin derutantă pentru oamenii de ştiinţă, raţionalişti şi logicieni, care nu sunt, totuşi, chiar toţi şi în mod total, de cealaltă parte a baricadei ori, altfel spus, zăvorâţi în prejudecăţi?

Mesajul esenţial al acestei situaţii este că nu trebuie să ne lăsăm niciodată ispitiţi de vraja (ori obsesia) căutării şi aflării dovezilor materiale. Fără îndoială, ele pot fi de ajutor unora dintre oameni dar, cu toate acestea, ele nu au nici o valoare pentru cei care ştiu că „Dumnezeu n-a vrut să-Şi întemeieze împărăţia Sa spirituală pe nisipul iluziilor (adică: ştiinţifice, istorice etc.), ci pe stânca de granit a credinţei autentice.”

Pentru yoghini, CREDINŢA PUTERNICĂ ÎNSEAMNĂ, ÎN REALITATE, INTRAREA ŞI MENŢINEREA ÎN STARE DE REZONANŢĂ CU ASPECTUL ÎN CARE CREDEM.

Dacă, printr-o credinţă puternică, totală şi necondiţionată în Sinele nostru Divin şi în Dumnezeu, noi ne apropiem, în modul cel mai desăvârşit de realitatea tainică şi divină a lui Dumnezeu, dacă ea este cale a cea bună spre extazul eliberării spirituale, nu este totuşi mai puţin adevărat că, fără anumite fapte care să o certifice, credinţa noastră rămâne moartă.

Într-adevăr, credinţa PUTERNICĂ nu are nevoie de nici un fel de dovezi, dar are însă nevoie să fie dovedită. Acţiunile profund benefice şi spirituale care sunt realizate cu o deplină detaşare de scopul propriu-zis al acţiunii, prefac atunci credinţa noastră într-o veritabilă putere creatoare şi îi oferă, totodată, încărcătura energetică şi spirituală necesară trecerii sale din rândul stărilor minunate în acela al realizărilor sublime, din rândul ideilor în acela al „ideii-forţă” capabile să transforme umanitatea.

Constatăm că Iisus Cristos pune credinţa orbilor la încercare, întrebându-i în prealabil. Credeţi voi că pot face aceasta? Din acest celebru episod biblic reiese foarte clar că, întotdeauna, săvârşirea unei minuni implică, înainte de toate, din partea celui în cauză, o credinţă PUTERNICĂ şi necondiţionată de raţiuni logice. Ajutorul lui Dumnezeu şi desăvârşirea minunilor apar ca fiind legate întotdeauna de credinţă. Astfel, ne apare clar că însăşi Graţia Divină are loc şi se desăvârşeşte într-un câmp al efectului de rezonanţă.

Într-o anumită situaţie, Iisus Cristos grăieşte: „După credinţa voastră o să vă fie vouă”. Aşadar, ajutorul divin ne este acordat în mod proporţional cu forţa credinţei noastre. Cu cât credinţa noastră este mai mare, cu atât şi ajutorul Său va fi pentru noi mai deplin.

yogaesoteric.net

 


Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga