Știința și-a găsit oare sufletul pereche?


Când Charles Darwin publica celebra lucrare Despre originea speciilor, structura materiei vii pe Pământ părea să fie mult mai simplă. Văzută prin microscoapele primitive ale anului 1859, celula apărea ca o formaţiune de gelatină, de material protoplasmatic. Microscoapele performante din zilele noastre arată însă un adevărat univers virtual şi o structură mult mai complexă decât ne-am fi putut imagina vreodată. Şi cu toate că mulţi se aşteptau ca aceste aşa-zise forme primitive de viaţă să fie extrem de simple, eleganţa şi complexitatea sistemelor biologice la nivel molecular au paralizat căutările ştiinţei de a le explica originile.

„Fiecare celulă ce conţine informaţie genetică, de la bacterie la om, deţine limbaje artificiale şi sisteme de decodare aferente, bănci de memorie pentru stocarea datelor genetice, sisteme de control sofisticate ce reglează automat întregul ansamblu al părţilor componente, unităţi pentru recuperarea datelor pierdute sau a erorilor de scriere… precum şi o capacitate neegalată de niciuna dintre cele mai avansate maşini, întrucât i-ar fi imposibil să replice întregul sistem în numai câteva ore.” – Michael Denton

Ştim cum se mişcă planetele, dar cine le mişca?

Cu toţii am studiat, pe băncile şcolii, teoria evoluţionistă a speciilor elaborată de Darwin. Această doctrină a fost adoptată de societatea noastră fără prea multe rezerve, deşi mulţi savanţi remarcabili au venit, de-a lungul timpului, cu argumente solide împotriva ei.

Darwin explică faptul că universul în care trăim este rodul hazardului, că haosului primordial i s-a alăturat întâmplarea şi astfel, printr-o fericită şansă, viaţa a apărut pe pământ. Iar de atunci, toate sistemele biologice se dezvoltă din întâmplare în întâmplare, mai departe. Să fie oare chiar aşa? Evoluţionismul postulează că toate vieţuitoarele evoluează prin mutaţii aleatorii şi selecţie naturală. Dar cum se explică atunci faptul că, din punct de vedere calitativ, codul genetic este acelaşi? O bacterie are un cod genetic mai scurt comparativ cu o fiinţă umană (a cărei predecesoare este considerată a fi). Totuşi, din punct de vedere calitativ, codul ei genetic conferă instrucţiunile la fel de precis şi de sofisticat precum cel al unei fiinţe umane!

Dar, dacă nu este aşa, dacă teoriile evoluţioniste nu sunt reale, atunci cine sau ce ar fi putut să creeze o structură atât de sofisticată ca ADN-ul? Cine sau ce ar putea veghea armonioasa mişcare a planetelor în sistemul nostru solar? Şi ce ştiinţă ar putea explica misterul conştiinţei şi originea ei?

„Acest minunat sistem format din soare, planete şi comete, nu poate să provină decât din planul unei Fiinţe Inteligente şi să existe sub ghidarea ei… Gravitaţia explică mişcarea planetelor, dar nu poate explica cine anume le-a pus în mişcare.” – Sir Isaac Newton

Bunicul își caută ochelarii

Ideea că natura în complexitatea ei este dovada existenţei unei inteligenţe cosmice datează totuşi cu mult înainte de Darwin sau Newton. Aristotel, Platon, Toma de Aquino sunt doar câţiva dintre cei care au susţinut evidenţa existenţei unui Creator a tot ceea ce există. În 1802, teologul englez William Paley propunea o analogie simplă pentru a veni în întâmpinarea inteligenţei cosmice. El spunea că atunci când cineva găseşte un ceas, se gândeşte imediat că acel obiect a fost făcut de un ceasornicar priceput şi nu a apărut la întâmplare. Când privim în jur şi descoperim aspecte de o diversitate şi complexitate extraordinară, spunea Paley, ar fi bine să ne gândim că toate acestea au fost „proiectate” de o inteligenţă cosmică, chiar dacă înţelegerea ei ne depăşeşte, deocamdată.

Realitatea existenţei unui Creator a tot ceea ce există nu ţine doar de domeniul teologiei. Ştiinţele de frontieră din ultimele decenii, curiozitatea şi onestitatea unor savanţi ne-au purtat către intuirea şi chiar descoperirea unei realităţi misterioase, cu mult peste cea materială, studiată de disciplinele exacte aşa-zis clasice. Iar ceea ce i-a intrigat de-a lungul timpului pe savanţi a fost realitatea conştiinţei.

Ştiinţa materialistă ne învaţă că ceea ce numim conştiinţă nu este altceva decât un fenomen al creierului. Dar la fel ca bunicul care îşi caută ochelarii, deşi îi poartă pe nas, susţinătorii ştiinţei clasice nu reuşesc să vadă realitatea conştiinţei tocmai datorită faptului că este mult prea evidentă. Asta nu i-a împiedicat, totuşi, pe cercetătorii fizicii cuantice (fizica particulelor elementare), să ia în calcul interpretarea datelor experimentale şi să ajungă treptat la concluzia uimitoare că, de fapt, conştiinţa, şi nu materia este baza lumii în care trăim.

Teoria relativităţii a lui Einstein arătase deja, cu mult timp în urmă, că în acest univers material două obiecte nu se puteau influenţa instantaneu la distanţă, întrucât totul se mişcă în spaţiu şi timp condiţionat de viteza limită a luminii. Prin urmare orice influenţă era necesar să fie localizată şi să parcurgă o anumită distanţă în spaţiu, într-un timp definit. Spre exemplu, dacă eu aş fi vrut să transmit un mesaj unui prieten, ar fi fost necesar ca mesajul meu să parcurgă o anumită distanţă cu o anumită viteză, într-un anumit timp (indiferent de natura acestui mesaj: fie el vorbit, scris sau chiar şi o simplă atingere).

Love story cu fotoni

Dar anul 1982 avea să aducă o transformare majoră chiar şi în conceptele fizicii relativiste. Profesorul Alain Aspect din Franţa a făcut un experiment care a confirmat existenţa altor niveluri ale realităţii, diferite de cel fizic. În cadrul acestui experiment, doi fotoni emişi de un atom în direcţii diferite s-au influenţat reciproc la distanţă, fără a transmite între ei niciun fel de semnal în spaţiu. Şi faptul s-a petrecut instantaneu. Ceea ce înseamnă că aceste influenţe au depăşit viteza luminii, considerată frontiera lumii materiale. Reluând analogia anterioară, asta însemna ca eu să îi pot transmite un mesaj instantaneu prietenului meu, fără ca acest mesaj să fie reperat în mişcare în spaţiul şi timpul obişnuit. Fizicienii au fost nevoiţi să recunoască atunci că influenţele asupra fotonilor s-au produs probabil pe un nivel ce transcende realitatea fizică…

Un deceniu mai târziu, în 1993, cercetătorul Jacobo Grinberg de la Universitatea din Mexic a reluat experimentul lui Aspect folosind de această dată doi oameni. Experimentul nu numai că a confirmat din nou existenţa unei realităţi prin intermediul căreia subiecţii puteau comunica instantaneu, dar a demonstrat că această comunicare depinde de intenţia şi dorinţa celor două persoane de a comunica direct. Acest experiment a fost reluat şi de alte echipe de cercetători (echipa lui Peter Fenwick în 1998 şi cea a Leanei Standish în 2004). De fiecare dată a avut acelaşi rezultat.

Expertul în fizica cuantică Nick Herbert a arătat că aceste legături subtile care se stabilesc între particule, fiinţe sau conştiinţe nu sunt afectate de nicio forţă şi nici de materia în sine. Aceste legături nu slăbesc odată cu creşterea distanţei dintre subiecţi, iar comunicarea este instantanee, necondiţionată.

Dacă aceste noţiuni îţi sună cunoscut, înseamnă că ai fost îndrăgostit cel puţin o dată în viaţă. Toţi ne aducem aminte cum am ştiut dinainte că persoana iubită va trece prin faţa băncii noastre din parc, va suna în următorul moment sau va vrea să ne vorbească. Totuşi iubirea nu este singurul fenomen care funcţionează conform cu parametrii expuşi de Herbert.

Fizica cuantica intuieşte adevărul

Tot la începutul anilor ᾿90, parapsihologul Dean Radin, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Noetice, a făcut câteva experimente suplimentare pentru a demonstra puterea şi importanţa intenţiei. Grinberg îi studiase deja rolul major în interconectarea şi comunicarea dintre conştiinţe. Dar Radin a mers mai departe arătând că atunci când cei dintr-un grup meditează focalizaţi asupra aceluiaşi aspect, intensitatea legăturii şi gradul de sincronizare între conştiinţe atinge cote maxime.

Experimentele realizate de yoghini din lumea întreagă (inclusiv din România) au arătat că, statistic vorbind, atunci când mai mulţi oameni meditează împreună, rata criminalităţii scade semnificativ în acea zonă. Ce s-ar petrece dacă toţi ne-am concentra asupra unui singur gând bun? Şi ce s-ar petrece dacă toţi am deveni conştienţi de legătura care ne uneşte la un nivel mult mal înalt, dacă am deveni conştienţi de provenienţa noastră din aceeaşi sursă?

Un om de ştiinţă de talia lui Henry Margenau denumeşte această sursă unică a tot Conştiinţa Universală. Ervin Schrödinger, renumitul fizician şi laureat al premiului Nobel a denumit-o Conştiinţa Unică, iar David Bohm a exprimat-o prin conceptul de Conştiinţă holografică. De ce să nu îndrăznim atunci să denumim această prezenţă subtilă extraordinară Conştiinţa Dumnezeiască? Misticii tuturor tradiţiilor spirituale ne-au vorbit fiecare în felul său de o conştiinţă unificată, o conştiinţă ce îmbrăţişează totul. Fizica cuantică a demonstrat deja că părţile acestui univers sunt mult mai intercorelate decât am crede şi fiecare conştiinţă personală se regăseşte în acea conştiinţă superioară ce unifică totul. Fizicianul David Bohm, profesor al Universităţii din Londra, a elaborat chiar şi o teorie a unificării conştiinţei care a devenit parte integrantă a fizicii moderne. El afirma: „În profunzimile sale, conştiinţa umanităţii este una singură.”

Acestei viziuni i s-au alăturat şi alţi savanţi faimoşi, susţinând ideea unei conştiinţe nelimitate de timp sau spaţiu, de creier sau forma fizică, o conştiinţă singulară, universală şi nesupusă morţii.

„În timp ce marele flux al ştiinţei rămâne materialist, un număr însemnat de cercetători ştiinţifici susţin şi dezvoltă o paradigmă bazată pe primordialitatea conştiinţei.” – Dr. Amit Goswami, profesor de fizică la Universitatea din Oregon

Avem nevoie de o nouă paradigmă

Suntem cu toţii martorii unor vremuri extrem de dificile și ar fi bine ca umanitatea să se decidă asupra propriului ei destin. Alegerea nu este uşoară, întrucât există tentaţia de a ne complace în confortul oferit de vechile tipare (fie ele ştiinţifice sau religioase), iar abordarea unei noi viziuni cere curaj. Dar acest din urmă pas înseamnă mai mult decât să ne recunoaştem ca membri ai aceleaşi mari familii spirituale. Este cu mult mai mult decât îmbrăţişarea unor idei abstracte. În cuvintele marelui teolog Teilhard de Chardin: „Pentru a învăţa să se iubească unii pe alţii… pentru a se înfrăţi cu adevărat, e necesar ca oamenii să dobândească o nouă conştiinţă.”

Deşi trăim într-o epocă în care ştiinţa a decretat de nenumărate ori că această Conştiinţă Dumnezeiască Unică nu există, vastul plan de (re)descoperire a lui Dumnezeu are toate şansele să reuşească. Susţinut de savanţi eminenţi (Rupert Sheldrake, John S. Bell, Arthur Eddington, Wemer Heisenberg, Wolfgang Pauli, Louis de Broglie, Terence McKenna, iar lista poate continua) acest proiect arată în sfârşit că ideea de conştiinţă, de spirit poate fi integrată în noua paradigmă a epocii noastre. Arată că putem să ne redescoperim fără teamă ca eterni şi putem să-l (re)găsim pe Dumnezeu.

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 71.

Citiți și:
Existența cea veșnică a lui Dumnezeu a fost demonstrată prin intermediul unui argument ontologic de marele matematician și logician Kurt Gödel
Albert Einstein: Dumnezeu a creat lumea cu cea mai mare eleganță și inteligență
« Unităţile de măsură » ale lui Dumnezeu

yogaesoteric
28 septembrie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More