Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Conceptul de Inimă
" O, Doamne, găsindu-mi în marea fericirii Tale armonia unităţii primordiale, fie ca Inima mea să se elibereze dintr-o dată de starea aceasta lipsită de sens a separării de Tine."
Utpaladeva - Shivastotravali (cântul al VII-lea)
  • Un prim înţeles al conceptului de Inimă, în contextul şivaismului din Caşmir, este acela de suflet. Şi, mai precis, nu întregul suflet, ci doar partea lui cea mai pură, numită în yoga jivatma, adică "sufletul cel viu", "sufletul care dă viaţă".
Sufletul cel viu este cel care îmbracă în mod succesiv un corp sau altul, o minte sau alta în procesul încarnării. Aceasta este Inima în prima sa accepţiune. Această cauză, acest adevăr esenţial fundamental este inconştient perceput de către orice fiinţă umană atunci când spune "Da, eu am făcut cutare lucru.", când se afirmă în mod obişnuit: "Eu!"

Acest suflet este centrul, este inima spirituală a fiinţei aflate pe anavopaya, prima etapă a căii spirituale, la periferia lui aflându-se mintea, corpul ş.a.m.d. Aşadar, ceea ce este definitoriu pentru Eul nostru adevărat este Inima. Aceasta este, deci, prima semnificaţie a Inimii şi putem sesiza cu uşurinţă că aici şivaismul coincide cu creştinismul, pentru că şi în cazul creştinismului autentic întâlnim aceeaşi indicaţie: "treziţi inima! treziţi iubirea! treziţi această stare de suflet specifică iubirii!" De asemenea, în iconografia creştină, apare frecvent Iisus cu inima arzând, arătând trezirea Inimii, a sufletului, a Spiritului Divin. Fără această trezire a sufletului, care reprezintă de fapt un prim pas în cunoaşterea de sine, nu se poate vorbi de o reală creştere spirituală, căci fără aceasta oricând poţi fi robotizat, manevrat de forţele malefice, pentru că nu ai acel discernământ spiritual şi acea forţă care să permită controlul (cel puţin parţial) asupra acestora.
  • A doua semnificaţie a conceptului de inimă este deja una extrem de elevată care înseamnă centrul ultim al fiinţei şi care este chiar Atman, Sinele. El este centrul ultim, absolut al fiinţei umane, este Inima noastră cea mai profundă, este esenţa noastră divină.
Textele tradiţionale ale şivaismului menţionează în mod clar că nu poţi ajunge aici, în punctul ultim al evoluţiei fiinţei umane, dacă mai întâi nu îţi trezeşti sufletul.
Aici însă conceptul de Inimă este mult mai profund, fiind simultan şi mult mai vast, căci este vorba chiar de scânteia divină din noi, Sinele nemuritor sau Atman (despre care vorbesc majoritatea tradiţiilor spirituale autentice), care este înconjurată de celelalte învelişuri sau kosha-uri aşa cum sunt denumite în tradiţia yoghină. Fie că le numim minte, corp, suflu vital etc., toate aceste învelişuri nu sunt decât nişte direcţii de manifestare, de reflectare, doar nişte moduri de desfăşurare a acestei Inimi esenţiale care transcende şi timpul şi spaţiul. Încă de la început, de la prima semnificaţie a conceptului de Inimă, sufletul deşi în evoluţie este o reflexie directă a Sinelui, el nu dispare o dată cu corpul şi cu mintea, ci există tot timpul.

La exterior Inima spirituală este sufletul, interior ea este însă Sinele (Atman), iar trezirea Inimii înseamnă trezirea Sinelui, cu alte cuvinte, iluminarea. Pentru unele metode şivaite evoluţia spirituală propriu-zisă începe abia după ce ai trezit a doua semnificaţie a Inimii, Sinele. Acum începe o altă etapă fundamentală a practicii spirituale care lasă în urmă foarte multe sisteme yoga clasice care conduc doar până aici. Acestea au în vedere liniştirea minţii şi revelarea Sinelui, mai departe nu mai spun nimic, pentru că ele se adresează unor fiinţe începătoare în Yoga.

yogaesoteric


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga