Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
6. Problema individualităţii în spiritualitatea orientală

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Această idee ne conduce la problema individualităţii. La prima vedere pentru mulţi pare chiar paradoxal faptul că individul trebuie să renunţe pentru totdeauna la orice formă a egoului, la orice istorie personală, în timp ce individualitatea este cel puţin aparent, modul de manifestare privilegiat (ca să nu spunem exclusiv) al lui BRAHMAN (DUMNEZEU) cel dornic de a se cunoaşte pe sine însuşi.

Pentru mulţi dintre noi este evident că oamenii ţin foarte mult la istoria lor. Ei creează arhive, biblioteci, bănci de date. Totul este notat şi reţinut. Atunci când lipsesc izvoarele scrise, ei fac săpături arheologice, apoi se avântă în calcule despre viitor şi în unele situaţii delirează asupra evoluţiei. Aici apare evident simptomul unei frici viscerale faţă de dispariţia definitivă, de pierderea propriei personalităţi, al temerii de a uita toate aceste urme: supremă şi vană justificare pentru a asigura omul că viitorul său are o mare importanţă în spaţiu şi timp. Contrar convingerii generale, cel mai adesea noi nu trăim în prezent, ci în trecut sau viitor. Ceea ce noi luăm drept prezent nu este decât un trecut sau un viitor mai mult sau mai puţin apropiat; clipa prezentă este aproape totdeauna trecută sau urmează să vină. Adevăratul prezent este pentru tantric timpul abolit, DURATA UNICĂ. Dar omul are de multe ori oroare de acesta, la fel cum are oroare de culoarea negru sau de tăcere; el îşi pierde capul dacă slaba lui memorie îl părăseşte. Şi în plus, constatând precaritatea acestei memorii personale şi tendinţa sa de a se ascunde în uitare, omul îşi creează o memorie colectivă, sub forma tradiţiilor şi a istoriei, la care va putea apela oricând, la orice semn de slăbiciune, pentru a se asigura astfel de continuitatea lumii sale şi mai ales de a se simţi mai puţin singur.
 
Fără această cultură, temeliile sale s-ar nărui iar egoul său s-ar dizolva, căci după cum se ştie aceasta nu are consistenţă în afara propriilor referinţe pe care şi le menţine pentru a supravieţui. Desăvârşirea în dualitatea întunecoasă dar necesară pentru ca lumea să fie ceea ce este conduce în mod natural la confuzia dintre Ego şi Sinele Suprem (ATMAN).

Cultura şi ereditatea se prezintă, în diferite grade, ca o sumă a condiţionărilor individuale ce rezultă ele însele din memorizarea impresiilor primite (SAMSKARA) de către fiecare în decursul timpului. Dacă istoria colectivă şi cultura au o valoare educativă, ele nu pot reuşi în nici un caz să pretindă că pot declanşa, sau cel puţin pot favoriza eliberarea noastră, deoarece ele sunt chiar produsul condiţionărilor noastre, cum ne-ar putea oare elibera chiar ele de acestea? Ştiind aceasta ne dăm seama că suntem iremediabil obligaţi să revenim la „eu sunt” care, bineînţeles, traversează fiecare individ.
 
Dar în loc să ne menţinem stabili în acest punct, noi ne propunem totdeauna să-l calificăm, oferindu-i diverse atribute. Astfel, ne confundăm cu corpul nostru, cu intelectul, cu profesia, în sfârşit cu personajul care are o istorie personală şi care atunci se ia pe sine în serios, care are o „personalitate” şi un liber arbitru, de altfel cât se poate de neglijabil. În acest sens, a avea personalitate este întotdeauna problema altora care doresc acest lucru şi niciodată a Sinelui Suprem (ATMAN).

Căci Sinele Suprem (ATMAN) al nostru nu are nici o istorie. El este fără cauză. Este centru prin care se ajunge prin revelaţia vidului beatific, axul central al roţii din care ţâşnesc toate spiţele şi în jurul căruia totul se organizează şi funcţionează. Fără el nimic nu se susţine, nimic nu se ordonează şi nimic nu există. El este însăşi coerenţa. Iar fără roată, sau altfel spus, fără lume, el nu mai poate fi conturat, el devine BRAHMAN (DUMNEZEU), Sinele, neutru şi indeterminat.

Prin urmare, fără acest corp personal, fără acest mod de manifestare privilegiat şi individual, adevăratul Eu, care este Sinele Suprem (ATMAN) ar rămâne pentru totdeauna în afara puterii de înţelegere, existând în felul său impersonal (în acest sens ne putem da seama că orice paradox este dătător de viaţă, fiindcă el ne apropie de adevăr, dar este totuşi bine să ne ferim să abuzăm arbitrar de paradoxuri, numai pentru a face impresie, pentru a şoca sau pentru a părea inteligenţi).

Ca să exprimăm aceleaşi adevăruri în termeni sanscriţi, putem spune că ATMAN, Sinele Suprem, Conştiinţa cea mai pură şi cea mai înaltă a lui „eu sunt” nu este altceva decât Sinele Etern, sau cu alte cuvinte este BRAHMAN (DUMNEZEU), dar perceput într-un mod individual. Prin el însuşi, la nivelul raţiunii sau al conversaţiei, BRAHMAN (DUMNEZEU) rămâne un simplu concept: „acela”, Sinele Suprem (ATMAN), un fel de „cutare”. Dimpotrivă, Eul nostru poate fi perceput în mod concret, pur şi simplu pentru că „eu sunt”!
 
În această direcţie este chiar foarte indicat să nu se mai folosească alţi termeni pentru desemnarea acestui aspect şi îndeosebi nu cuvântul „suflet”, care este sursă constantă de confuzii sistematice şi fatale. Unii termeni ar trebui pur şi simplu raşi din vocabular, deoarece în multe situaţii ei dau naştere la prejudecăţi, la opinii gata făcute, la dezordine, la intenţii şi la ceea ce se consideră a fi „a priori”. Simplul fapt că uneori ne gândim la aceşti temeni este suficient pentru a cădea în ghearele celor mai rele dintre condiţionări.
 
De altfel, nu trebuie să uităm că chiar folosirea celor mai obişnuite cuvinte, mai puţin încărcate de acel pathos ancestral, respectiv toate acele încercări de a explica – nu ne fac să avansăm, prin ele însele, nici măcar cu un mic pas pe calea adevărului şi nu ne oferă cheia pentru a ne stabili în centru (Sinele Suprem), astfel încât să putem observa din interior învârtirea roţii, fără ca prin aceasta să-i întrerupem activitatea. Utilitatea lor este uneori precum aceea a unui spin de care ne servim pentru a scoate un alt spin care tocmai ne-a intrat în piele. După ce am terminat operaţia, ambii spini devin inutili şi îi vom arunca. Este totuşi interesant că formularea clară a unui concept poate, într-o anumită măsură, să nu fie în întregime inutilă, îndeosebi pentru că ea dă naştere la întrebări asupra validităţii conceptului însuşi şi ne ajută astfel să recunoaştem necesitatea imperativă a depăşirii conceptului pentru a avea acces la trăirea realităţii.
 
Istoria noastră personală, constituită din toate impresiile primite şi acumulate, aparţine acestui strat destul de superficial. Egoul nostru este capătul lanţului. Ar trebui să ne servim de el doar atunci când este cazul. Dar el ocupă tot locul şi îşi arogă toate puterile. Istoria noastră se referă la egoul nostru, nu la Sinele Suprem (ATMAN). Pentru Sinele Suprem, ea nu este decât o anecdotă destul de derizorie.

Citiţi în continuare despre Efort sau non-efort pe calea spirituală...

yogaesoteric


Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga