Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sufismul - chemarea unei inimi mistuite de dor

Tradiţia mistică a Islamului este cunoscută occidentalilor mai ales prin extaticul dans al dervişilor rotitori sau prin versurile lui Jalaluddin Rummy. Dar cine sunt cu adevărat sufiţii, ghidaţi de sfinţi şi maeştri şi a căror putere descinde direct de la marele Mahomed? Articolul nostru realizează o scurtă incursiune în tainele acestei misterioase tradiţii mistice.
 
„Sufismul reprezintă începutul unei conduite exemplare şi sfâşitul unei purtări nedemne. Sufismul înseamnă să renunţi la toate bunurile tale şi să te consacri practicii spirituale. Sufismul înseamnă să îngenunchezi la uşa aproapelui tău, chiar dacă el îţi întoarce spatele. Sufismul este o stare în care condiţia umană obşnuită dispare. Sufismul înseamnă să trăieşti mereu întru Dumnezeu. Sufismul înseamnă să îţi încredinţezi sufletul lui Dumnezeu şi să te abandonezi în faţa voinţei Sale divine.” - Qushayr, un mistic sufit din secolul al XIV-lea

Coranul reprezintă izvorul sacru al practicii spirituale a sufiţilor. Profetul Mahomed a avut revelaţia acelor învăţături, în ultima noapte din Ramadan, într-o peşteră din apropierea oraşului Mecca. Acesta este considerat şi momentul naşterii  sufismului. De atunci şi până în prezent, adepţii acestui curent spiritual au format nenumărate şcoli şi ordine pe un teritoriu vast cuprins între Africa de Nord şi Turcia, până în India şi Asia Centrală. Sufismul însă a intrat în atenţia europenilor abia în urmă cu două secole, când principalul obiectiv al popoarelor de pe vechiul continent era colonizarea de noi teritorii. Pentru a guverna eficient, ei trebuiau să cunoască câte ceva despre credinţele, obiceiurile şi religia celor cuceriţi.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „sufism" are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă, şi anume „safa”, care înseamnă "puritate" şi „safwa”, care înseamnă „cei aleşi”. Astfel, sufismul, ca şi cale spirituală, se spune că este „purificator al inimii.”

Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu

Una dintre cele mai importante practici spirituale ale sufiţilor este recitarea numelor divine. Acest gen de meditaţie este cunoscută sub numele de dhikr, adică reculegere. Reculegerea este adeseori menţionată în Coran, ea fiind practicată fie în grup, fie în solitudine, cu voce tare sau în tăcere. Un faimos sufit care a trăit în secolul al XIV-lea, Ibn Ata Allah din Alexandria, spunea despre dhikr că este un proces care se desfăşoară pe multiple niveluri, angrenând în acelaşi timp limba ca organ exterior, apoi inima, spiritul, intelectul şi conştiinţa. El o defineşte ca ca fiind „purificarea de păcatul neatenţiei şi al uitării permanentei prezenţe divine.” Dhikr trebuie realizată într-o stare de sinceritate absolută, aceasta fiind principala condiţie de a ne aminti mereu de Dumnezeu. Mai este necesară, de asemenea, şi o respectare strictă a regulilor purităţii, începând cu dieta şi continuând cu toate aspectele vieţii, chiar şi în imbrăcăminte, care trebuie să fie uşoară şi curată.
 
Ibn Ata Allah descrie astfel modul de pregătire pentru a realiza dhikr: „Cel care doreşte să realizeze acest gen de meditaţie alege un loc plăcut parfumat pentru a chema îngerii şi dijnii, se aşează cu picioarele încrucişate şi cu faţa spre Mecca, ochii fiind închişi iar mâinile aşezate pe coapse. El vizualizează apoi în spaţiul dintre sprâncene chipul maestrului său. După aceasta, sufitul începe să rostească formula. „Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu”. Astfel, prin afirmaţia „nu există alt dumnezeu”, practicantul îndepărtează totul din inima sa cu excepţia lui Dumnezeu, iar prin cuvintele „în afară de Dumnezeu” ajunge la esenţa sufletului său, astfel încât nimic altceva nu mai rămâne, decât prezenţa Divină.

Ei folosesc puterea magică a rugăciunii

În vizunea sufismului, puterea cuvântului divin este cea mai puternică forţă din Univers. Astfel, practica lor se bazează în mare măsură pe rugăciune. Se realizează cinci rugăciuni zilnic, care sunt recitate în cinci momente principale ale zilei: răsărit, amiază, după-amiază, apus şi seara. Există şi rugăciuni mai speciale, care se rostesc în timpul unor anumite acţiuni sau în momentele de sărbătoare.

Cunoaşterea numelor maeştrilor sufiţi este, pentru aceşti discipoli, o virtute comparabilă cu memorarea şi recitarea denumirilor care Îl descriu pe Dumnezeu şi care sunt în mod tradiţional în număr de 99. Cei care scriu sau recită numele sfinţilor sufiţi într-o stare se meditaţie profundă intră în comuniune cu calităţile spirituale ale acestora. Astfel, arborele genealogic iniţiatic este unul dintre elementele cele mai reprezentative ale ordinului sufit. Documentele de acest gen pot fi redactate pe o singură pagină, dar şi pe sute de metri de hârtie. Fiecare document în sine constituie modalitatea principală de transmitere a învăţăturii care ajunge astfel la discipoli. Prin această formulă se păstrează forma istorică a genealogiei iniţiatice.
 
Metafora principală în sufism, prezentă de altfel şi în celelalte curente principale ale culturii islamice, constă în importanţa acordată realităţii interioare. Folosind o frază din Coran, sufiţii afirmă că Dumnezeu este „cel dintâi, cel de pe urmă, cel din afară, cel dinăuntru”. Forma exterioară este legea islamică, aspectul intrinsec este calea, în timp ce Dumnezeu este Realitatea. Prin urmare, sufismul constituie o modalitate de transcendere care porneşte de la viaţa exterioară, obişnuită, pentru a ajunge la realitatea interioară, divină.

Dervişii rotitori sunt răpiţi în extaz

Când orientaliştii europeni au descoperit tradiţia sufită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ceea ce i-a încântat şi i-a convins că au descoperit cu adevărat ceva minunat au fost mai ales poezia şi literatura, însoţite de muzica şi dansul specifice acestei tradiţii. Muzica şi dansul constituie o parte integrantă a misticii sufite. Recitarea poemelor este adeseori acompaniată de instrumente muzicale şi este însoţită de mişcări ale trupului şi gesturi ritualice. Adeseori, în aceste momente, sufiţii experimentează transa mistică. Poezia lor a trezit admiraţia unor mari scriitori, precum Goethe sau Emerson, ei găsind în aceste versuri o importantă sursă de inspiraţie. În secolul al XIX-lea au început să se publice şi în Occident interpretări ale operelor unor mari poeţi sufiţi, precum Hafiz şi Rumi.

„Sufitul este prezent peste tot: sufletul lui este acolo unde îi este trupul, iar trupul acolo unde îi este sufletul. Acesta e semnul prezenţei fără de absenţă. Alţii spun contrariul: „El e absent din el însuşi, dar prezent în Dumnezeu.” Dar nu este aşa: el este prezent în sine însuşi şi prezent în Dumnezeu.” - Abu Muhammad Mutaish

...Într-o zi, maestrul sufit Halqavi a fost chemat de rege, un om foarte temut şi capricios, care i-a poruncit: „Se spune că eşti un om foarte inteligent şi de aceea îţi ordon, pentru că aceasta este dorinţa mea, să-mi spui ceva ce nimeni nu ar îndrăzni să afirme în prezenţa mea. Fără să stea pe gînduri, sufitul îi spuse regelui : „Nu mă aflu în prezenţa ta.”

...Abu Hassan le-a spus într-o zi discipolilor: „Să te gândeşti la lucruri nu are nimic de a face cu calea dervişilor. Între lumea de aici şi cea de dincolo există acelaşi raport ca între ieri şi mâine. Calea dervişilor este ca ziua de astăzi. Situându-te mereu între ieri şi mâine, totul se petrece aici şi acum.”
(extrase din „Povestiri cu tâlc din înţelepciunea sufită”, de Alina Filip, carte apărută la editura Sophia)

„Ce este un sufit? Strict vorbind, fiecare căutător al adevărului ultim este de fapt un sufit, indiferent dacă el îşi spune aşa sau nu. Oricine se poate numi sufit, dacă el se străduieşte să înţeleagă viaţa şi este deschis să creadă că oricare altă fiinţă umană urmăreşte acelaşi ideal.”

„Chiar dacă am avea întreg Universul la îndemână, tot nu ne-ar fi suficient ca să putem acoperi toate trebuinţele vieţii. Aceasta dovedeşte că adevărata noastră natură are necesităţi complet diferite de cele pe care noi le cunoaştem şi cu care suntem obişnuiţi. Ea presupune nu doar fericirea unui singur individ, ci a tuturor. Nu doreşte tihna trecătoare, ci pe cea veşnică; nu râvneşte la un iubit prins în braţele vremelniciei, ci la unul care să-i fie mereu alături. Nu vrea să fie iubită doar o zi, îşi doreşte să plutească în oceanul dragostei. De aceea, sufitul caută în Dumnezeu iubirea, iubitul şi amantul, averea sa, onoarea, fericirea şi pacea. Numai realizarea acestui ideal împlineşte, în perfecţiunea sa, toate nevoile vieţii acesteia şi ale vieţii de apoi.”

„Putem să ascultăm şi punctul de vedere al celorlalţi şi să dăm tuturor libertatea de opinie. Pentru că noi înşine pretindem aceasta, ne-am putea strădui să apreciem ceea ce este bun în celălalt şi să-i trecem cu vederea ceea ce noi considerăm că este rău. Nu există nici un lucru pe care să nu-l putem tolera şi nu există nimeni pe care să nu-l putem ierta.”

„Fiecare fiinţă are o anumită vocaţie şi aceasta e cea care îi luminează viaţa. Cel care îşi ignoră vocaţia este un sfeşnic neaprins. Cel care se află în căutarea adevăratului ţel în viaţă va fi el însuşi găsit de acel ideal. Când ne concentrăm asupra acestei căutări, o lumină începe a ne înlătura confuzia. Numiţi-o revelaţie sau inspiraţie, spuneţi-i cum doriţi. Neîncrederea este cea care înşală. Sinceritatea ne călăuzeşte direct către ţel.”

„Fiecare individ îşi compune cântul propriei vieţi. Dacă el le face rău celorlalţi, aceasta aduce dizarmonia, iar în cântul vieţii lui apare un dezacord. Dacă el sporeşte în ceilalţi sentimentul de bucurie sau recunoştinţă, îl va adăuga şi propriei vieţi şi prin aceasta va deveni mai viu. Conştient sau nu, gândul său este schimbat în bine de bucuria sau recunoştinţa celorlalţi şi, ca urmare, puterea şi vitalitatea lui sporesc, iar cântul său creşte în armonie."

„Adevăratul rai se află în om. Omul este mintea sa şi tot ceea ce ea conţine. Dacă în mintea lui este nefericire, omul va fi nefericit, dacă este bucurie, el va fi bucuros, dacă este succes, el va fi victorios, dacă apare ideea de eşec, el va cunoaşte înfrângerea. Cunoscând aceasta, cât de adevărată şi înţeleaptă apare vorba dervişilor care, stând pe ţărâna goală, în zdrenţe, se adresau unii altora: „O, rege al regilor, o împărat al împăraţilor!”. Mintea are putere creatoare: ea dă naştere tuturor lucrurilor. Nici un gând născut de minte, chiar şi pentru o singură clipă, nu se pierde.”

„Doar sufletul neştiutor, care îşi ignoră originea şi ţelul, se teme să părăsească sferele de care s-a ataşat. Doar cel care nu ştie ce se află dincolo se teme să părăsească pământul pe care îl atinge cu picioarele. Se tem peştii de adâncurile mării? Nu. Dar, pe lângă peşti, sunt şi oameni născuţi şi crescuţi pe uscat care obişnuiesc să înoate şi să se scufunde adânc în mare, aducând perlele la suprafaţă. Există oameni care sunt chiar mai fericiţi pe mare decât pe uscat; îndrăzneala lor este, pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu apa, uimitoare.”
(marele mistic sufit Hazrat Inayat Khan, „Calea iluminării”)
 
yogaesoteric
ianuarie 2007


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga