Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sadhu-şii - misticii Indiei

Pentru cel ce vizitează prima dată India, miraculosul tărâm al tainelor spirituale, experienţa poate fi oarecum bulversantă - atmosfera tipic orientală, înghesuiala, mirosurile, amestecul de grandoare şi sărăcie au un impact şocant mai ales pentru occidentali. Punctul principal de atracţie în această ţară îl constituie, fără îndoială, magnificele locuri sacre, templele şi monumentele sfinte, pe lângă care turistul străin speră să-i întâlnească pe faimoşii „oameni sfinţi”, misticii şi asceţii Indiei, adică pe acei sadhu-şi rătăcitori, stăpâni ai unor forţe şi puteri ascunse dobândite în urma unor îndelungate şi dificile eforturi spirituale.

Detaşarea de nevoile lumeşti

Ceea ce impresionează în mod deosebit la aceşti „căutători ai Adevărului” este sentimentul ca ei aparţin unei alte lumi, diferită de tot ceea ce şi-ar putea închipui omul modern.

Ei au ales să trăiască o viaţă liberă de orice obligaţii sociale, dăruită în întregime căutării lui Dumnezeu. Ei nu au nci un fel de posesiuni, viaţa lor este lipsită de confort şi de plăcerile care, în mod normal, fac deliciul simţurilor la o fiinţă angrenată în şuvoiul intens şi trepidant al civilizaţiei actuale.

Ascetismul este unul dintre aspectele tradiţionale ale vieţii sadhu-şilor. Acesta poate îmbrăca forme variate şi într-o anumită măsură se aseamănă cu practicile ascetice, foarte eficiente, ale şamanilor sau ale vracilor amerindieni. Majoritatea celor care aleg calea renunţării, practicând ascetismul, sunt bărbaţi; femeile reprezintă mai puţin de 10% din toţi sadhu-şii, iar cele mai multe dintre acestea (numite sadhvi) sunt văduve.

Deşi „inventarul” obiectelor personale ale unui sadhu tradiţional era în trecut extrem de restrâns (un vas pentru mâncarea primită ca pomană, cordonul sacru, un baston şi, eventual, o pânză în jurul şoldurilor), unii dintre sadhu-şii de astăzi deţin anumite obiecte „de lux” (judecând din perspectiva standardelor ascetice): ceasuri, radiouri, casetofoane şi utilizează unele "binefaceri" ale civilizaţiei, cum ar fi electricitatea, telefonul sau transportul în comun. La modul fundamental însă, stilul lor de viaţă prezintă caracteristici ale epocii de piatră şi de bronz. Poate de aceea, întâlnirea cu adevăraţii „călugări rătăcitori” este precum o călătorie în trecut, în preistorie, reflectând nostalgia originilor omului, a unei existenţe simple şi armonioase, aflată în profundă comuniune cu Dumnezeu.

Sadhu-şii aparţin diferitelor ordine sau fraternităţii spirituale, dintre care cele mai cunoscute sunt cele centrate pe adorarea lui Shiva şi Vishnu. Ritualul complex de aderare la statutul de sadhu implică în primul rând raderea părului de pe cap. Unii sadhu-şi locuiesc un timp în colibe de lut sau de piatră, construite de discipolii lor, alţii îşi află adăpostul pur şi simplu sub cerul liber.

Există obiceiul ca sadhu-şii să adopte copiii părăsiţi sau orfani, pe care îi întâlnesc în timpul peregrinărilor lor. Madhura Das, de exemplu, a fost adoptat în 1953, la vârsta de şapte ani, de un sadhu în vârstă (baba), după ce părinţii lui au căzut în Gange de pe un pod supra-aglomerat şi s-au înecat, la una dintre procesiunile religioase importante de la Hardwar.

Câteodată, familiile hinduse îl oferă pe unul din copiii lor unui sadhu, deci îl dedică unei vieţi sfinte, ca un fel de ofrandă adusă zeităţii adorate de familia respectivă, atunci când i se cere ajutorul pentru rezolvarea unor probleme cu care se confruntă membrii ei.

Ascetismul în formele lui cele mai neobişnuite

Formele ascetismului urmat de sadhu-şi sunt variate şi, uneori, comportă elemente mai puţin obişnuite, mai ales pentru mintea occindentalilor. Astfel, în scop de a-şi mări credinţa şi forţa adorării, ei fac apel la diverse posturi sau atitudini corporale care se transformă în veritabile austerităţi (tapas), fiind abordate pentru perioade de timp foarte lungi.

De pildă Bhagavan Das a fost până nu demult un Khareshvari, adică un sadhu care a decis să nu se aşeze niciodată la sol, tapas pe care el l-a urmat nu mai puţin de 28 de ani. Totuşi, în urmă cu câţiva ani, el a renunţat la acest tapas în urma sfaturilor primite de la doctori, deoarece vârsta înaintată nu-i mai asigura rezistenţa fizică necesară.

Uneori, sadhu-şii ţin în mână însemnele distinctive ale autorităţii religioase cu care sunt învestiţi, cât şi ale grupării spirituale din care fac parte. Un exemplu în acest sens este tri-danda, un fel de baston alcătuit din trei beţe de bambus, având aceeaşi lungime, strâns legate împreună. Tri-danda simbolizează cele trei aspecte fundamentale şi corelate ale ascetismului: controlul desăvârşit al corpului fizic, al vorbirii şi al minţii. Alţi sadhu-şi obişnuiesc să poarte diferite obiecte care evidenţiază specificul adorării adoptate de ei.

Una dintre practicile ascetice, şi totodată o formă de adorare a lui Shiva este aceea de a purta o jata cât mai mare. Aceasta se referă la strângerea părului, care nu a mai fost tăiat de cel puţin 10 ani, în şuviţe înguste şi apoi răsucite în jurul capului, ca un turban înalt.

Naga Baba Ananda Giri este un astfel de sadhu care are pe cap „comoara” unei jata de mai multe kilograme. Dobândirea, menţinerea şi purtarea unei jata este în ea însăşi o practică ascetică ce oferă un anumit statut important sadhu-lui, însă ea nu oferă nici pe departe garanţia eliberării spirituale, ci dimpotrivă poate favoriza o amplificare a orgoliului personal.

Alţi sadhu-şi abordează austeritatea prin felul în care se îmbracă. De altfel, condiţia ascetică a unui sadhu este subliniată în primul rând de elementele îmbrăcăminţii şi de simbolismul atitudinii corporale adoptate ca tapas. Culoarea şi croiala hainelor unui sadhu sunt foarte diferite de cele obişnuite. Cel mai des întâlnite au culoarea roşie, portocalie, ocru sau roz, purtate de adepţii Shaiva (adoratori ai lui Shiva) şi Vaishnava (adoratori ai lui Vishnu). Un alt ordin de asceţi, cel al aghora-şilor poartă haine de culoare neagră pentru a simboliza astfel renunţarea totală şi moartea lor faţă de lumea cea profană. Cei mai mulţi sadhu-şi poartă în jurul şoldurilor o pânză de bumbac de culoare albă sau galbenă (simbolurile purităţii şi a abandonului faţă de viaţa în lume) şi un şal pe umeri. Niciodată un sadhu nu poartă pantaloni. Unii aghora, în conformitate cu bulversantul caracter al practicilor lor ascetice, obişnuiesc să folosească bucăţi din pânza giulgiului în care a fost învelit un cadavru, după ce acesta a fost ars în locurile de cremaţie. Mahant Rama Narayana Das poartă mereu ca o robă, o pânză de sac, iar pe cap un turban tot din pânză de sac.

Alţi sadhu-şi adoptă însă forma cea mai clară şi desăvârşită a ascetismului referitor la îmbrăcăminte – umblă goi. Nuditatea trupului îi situează pe sadhu-şi departe de viaţa în comun, de marile aglomerări urbane şi acest lucru semnifică transcenderea ataşamentelor pentru această lume. Întrucât nuditatea lor este afişată fără nici o urmă de senzualitate sau de ruşine, acest lucru este o mărturie a sublimării impulsurilor sexuale necontrolate şi a atingerii de către aceşti sadhu-şi a unei stări de calm şi puritate asemănătoare doar cu cea a unui copil. În acelaşi timp, a rămâne gol sau doar pe jumătate îmbrăcat în orice anotimp reprezintă totodată asumarea şi realizarea unei severe austerităţi.

Un alt simbol al renunţării la viaţa sexuală pentru sadhu-şi este purtarea unui tip de arbandh, adică o apărătoare în faţa penisului, un fel de „centură de castitate” a femeilor, dar aplicată azi la bărbaţi. Arbandh-urile sunt de trei feluri: din frânghie (la copii), din lemn (la tineri) şi din metal (la adulţi).

Unii sadhu-şi îşi acoperă mereu corpul gol cu cenuşă umedă (de exemplu Anghar Baba), fapt considerat un tip de austeritate relativ uşoară. Ei se deosebesc astfel de alţi sadhu-şi care recurg la acest lucru doar în anumite condiţii speciale. Cei din grupul Aghora, cum ar fi Krishna Yogi, optează pentru cenuşa uscată, provenită din resturile rugului funerar şi, implicit de la cadavrul astfel ars.

Narayana Das, conducătorul marelui Ashram din Ayodhya, a renunţat în urmă cu patruzeci de ani la plăcerile oferite de diferite feluri de mâncare şi se hrăneşte zilnic numai cu două pahare de lapte. În plus, el este un adept al îmbrăcăminţii din pânză de sac şi doarme tot pe o astfel de pânză de sac.

Acestea sunt doar unele dintre trăsăturile uimitoare ale vieţii sadhu-şilor, caracteristice comunităţii relativ numeroase şi diverse a acestora. În India există şi acum aproximativ cinci milioane de sadhu-şi care îşi închină viaţa practicilor ascetice şi prin aceasta obţin anumite puteri paranormale şi chiar unele realizări spirituale.
 
ianuarie 2007
yogaesoteric


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga