Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Călugării fac karma yoga? O comparaţie între karma yoga şi munca pentru obşte a călugărilor ortodocşi
În România "viaţa de obşte" din mănăstiri este reglementată de Monitorul Oficial
 
de Mihaela Gheorghiu
 
Motto:
"În obşte trebuie să te supui nu numai stareţului, ci şi întregii frăţimi, suferind de la ei certări, reproşuri, ocări, să fii praf şi cenuşă sub picioarele tuturor ca un rob cumpărat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu".

Sfântul Ioan Scărarul
"Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine,
 acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice.
De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul,
de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul"
 Părintele Efrem Athonitul
 
Vă recomandăm să citiţi mai întâi articolul:

Nu ne-am lăsat înşelaţi de aura de expert cu care procuratura l-a prezentat pe preotul Sterea Tache, autorul „studiilor ştiinţifice” despre MISA incluse în rechizitoriul anti-MISA. Nici de zelul cu care a executat comanda dată de sinistrul procuror Marian Delcea. Acesta i-a cerut în mod explicit preotului să depună la dosar un document prin care să arate că practicarea Karma Yoga nu poate fi asimilată cu activităţile cotidiene desfăşurate în incinta mănăstirilor ortodoxe. De ce şi-ar lua el astfel de precauţii? Tocmai pentru că ştie foarte bine că şi călugării practică ceea ce yoghinii numesc de mii de ani Karma Yoga. Şi că aceasta este legală şi nu poate fi în nici un caz considerată trafic de persoane sau exploatare.
 
Sterea Tache scrie în studiul său: "Atât organizarea şi funcţionarea mănăstirilor, cât şi activităţile de autogospodărire desfăşurate în cadrul acestora nu au nimic în comun cu practicile MISA". Ne-am fi aşteptat ca după o afirmaţie atât de categorică să urmeze şi nişte argumente sau nişte exemple care să îi demonstreze valabilitatea. Nimic din toate acestea. Acest mod suspect de a proceda ne-a determinat să studiem mai aprofundat subiectul. Am vizitat mai multe mănăstiri, am vorbit cu călugări şi călugăriţe, am studiat cărţi religioase, am citit reportaje, am vizionat documentare, am consultat Monitorul Oficial unde este publicat Statutul de funcţionare al mănăstirilor. În final am descoperit că avem de a face cu o nouă uriaşă mistificare. 
 
Într-adevăr între ashramuri şi mănăstiri există unele deosebiri, chiar foarte mari. De exemplu, pentru a intra într-o mănăstire călugării au obligaţia (prin lege)  de a-şi dona toate bunurile – pentru a intra într-un ashram yoghinii nu au această obligaţie. Călugării sunt obligaţi (prin lege) să îndeplinească fără cârtire "ascultările" (muncile) stabilite de stareţ şi tot ceea ce acesta le cere – yoghinii nu sunt supuşi acestui regim. Călugării sunt obligaţi (prin lege) să se rupă de toate legăturile cu familia şi societatea, inclusiv să renunţe la locul de muncă – yoghinii, aşa cum există numeroase exemple, îşi păstrează relaţiile cu familia, cu societatea şi continuă să lucreze (cu excepţia cazurilor în care sunt respinşi de familie sau sunt daţi afară de la locul de muncă pentru că practică Yoga). Călugării depun jurământul de a rămâne pe viaţă în mănăstire – yoghinii nu fac astfel de jurăminte, pot rămâne într-un ashram oricât timp doresc ei, la fel cum pot pleca oricând doresc. Şi exemplele pot continua. 
 
Vom vedea în continuare cum toate aceste acuzaţii - care, subliniem, NU SE PETREC  în cadrul MISA, dar ne-au fost atribuite în mod forţat - sunt de fapt practici curente şi obligatorii în toate mănăstirile ortodoxe. Ele sunt perfect legale şi chiar reglementate prin Statutul de funcţionare al mănăstirilor - "act normativ cu putere de lege, publicat în Monitorul Oficial" - după cum spune preotul Sterea Tache în rechizitoriul anti MISA.
 
Atribuite MISA însă, aceste aspecte devin brusc acuzaţii penale. Procurorii îi acuză pe Gregorian Bivolaru şi pe instructorii din cadrul MISA că yoghinii renunţă la tot ceea ce au, că yoghinii sunt obligaţi să îşi doneze bunurile, că yoghinii se rup total de familie, de viaţa socială şi renunţă la serviciu, că yoghinii sunt prizonieri în ashramuri, că yoghinii sunt înfometaţi prin regimul vegetarian şi post, că yoghinii sunt pedepsiţi drastic dacă încalcă regulile stabilite „despotic” de Gregorian Bivolaru, etc. Pentru noi ca yoghini aceste acuzaţii sunt uluitoare – noi ştim foarte bine că toate aceste lucruri nu se petrec în cadrul  MISA. Ele au fost însă atât de mult repetate în mass-media încât multă lume crede acum că sunt reale. În timp ce aceste lucruri, care se petrec în orice mănăstire ortodoxă, dar nu şi în cadrul ashramurilor MISA, au fost intens trâmbiţate pentru a asmuţi opinia publică împotriva noastră, fiind prezentate drept ilegalităţi strigătoare la cer, celelalte aspecte – comune mănăstilor şi ashramurilor, cum ar fi regimul alimentar vegetarian sau voluntariatul pentru întreţinerea comunităţii – numit de yoghini Karma Yoga şi de călugării ortodocşi muncă pentru obşte, au fost trecute total sub tăcere. 
 
Dacă pornim de la premisa că Sterea Tache are dreptate când spune: "Atât organizarea şi funcţionarea mănăstirilor, cât şi activităţile de autogospodărire desfăşurate în cadrul acestora nu au nimic în comun cu practicile MISA" atunci într-adevăr toate acuzaţiile aduse MISA ar trebui să pice. Dacă din contră, Sterea Tache se înşeală, atunci viaţa din mănăstiri şi viaţa din ashramurile MISA sunt asemănătoare, şi în acest caz toate acuzaţiile de mai sus se dovedesc a fi un alt abuz – întrucât sunt lucruri perfect legale care se petrec în mănăstiri, fiind reglementate de lege şi nicidecum crimă organizată sau muncă forţată. 
 
Ca şi ashramurile, mănăstirile creştine au apărut din necesitatea consacrării întregului timp unei practici spirituale asidue  
 
De când lumea, în cadrul unor diferite tradiţii spirituale unii adepţi au ales să trăiască în comunităţi, alături de cei care le împărtăşeau aspiraţiile. Românii, trăind într-o ţară creştină asimilează viaţa într-o comunitate spirituală cu mănăstirile ortodoxe, deşi aceasta nu este specifică doar creştinismului, existând de milenii şi în Tibet, în India, etc.
 
Prima mănăstire creştină a apărut în jurul anului 300 în Egipt în locul în care Apostolul Pavel se retrăsese ca pustnic într-o peşteră. În curând însă, la baza muntelui unde el trăia au început să se adune tot mai mulţi credincioşi dornici să îi urmeze exemplul. Fiind deja un grup, nu mai putea fi vorba ca ei să trăiască în pustnicie, astfel că a luat naştere prima comunitate monastică condusă de Sfântul Anton.
 
Părintele Dumitru Stăniloae scria în "Temeiuri dogmatice şi duhovniceşti pentru viaţa monahală de obşte": "Cam de pe la anul 306, începură anahoreţii ce trăiau în pustie împrăştiaţi, să se aşeze în jurul sălaşului Sf. Antonie şi să se supună conducerii lui duhovniceşti. Antonie a fost astfel primul care a unit pe asceţii din pustie într-un fel de viaţă socială. Această reunire era în orice caz foarte puţin strânsă şi cu totul benevolă, de un vot al ascultării încă nu era vorba; locul ei îl ţinea simpla voinţă. Aşezământul creat de Sf. Antonie trebuie numit mai degrabă o colonie de monahi.
 
Unii nu ştiau precis care este ţinta ascezei, alţii nu aveau în ei înşişi suficiente resurse de putere pentru a stărui în urmărirea acelei ţinte. Aceste neajunsuri căută Sf. Antonie să le tămăduiască prin aceea că întruni pe asceţi într-o comunitate şi-i luă sub conducerea sa. El accentua în cuvântările sale către monahi că desăvârşirea încă nu este ajunsă prin fuga de lume şi retragerea în pustie; singurătatea şi renunţarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfinţenia lăuntrică. Nici unul nu trebuie să spună că Sf. Scriptură îi este deajuns pentru învăţătură; dimpotrivă, e bine ca monahii, să cultive viaţa de comuniune şi astfel să se întărească reciproc în credinţă şi prin convorbiri, să se fortifice reciproc pentru luptă. Dar şi forma aceasta de organizare a fost de scurtă durată.
 
Cel care a dat vieţii monahale forma de organizare rămasă definitivă şi normativă pentru marea majoritate a monahilor a fost Pahomie care dezvoltă până la viaţa de obşte asocierea creată de Antonie. Viaţa mănăstirească pahomiană adaugă însă la acestea un principiu nou, care devine baza întregului: viaţa comună. Viaţa comună cuprinde trei laturi: a) serviciul divin comun, b) locuirea, somnul, mâncarea comună, într-o clădire închisă de lumea din afară; c) câştigarea în comun a mijloacelor de întreţinere prin munca comună. Acest fel de viaţă chinovială era ceva cu totul nou, nemaiauzit. Monahii lui Pahomie nu consumă bunurile aduse de ei, ci trăiesc dintr-o muncă comună bine organizată; aici nu e vorba de un simplu consum obştesc, ci de o producţie comună.
 
Pahomie introduce acest mod de muncă în grupele de monahi, care din proprie convingere şi în mod liber acceptau această viaţă în vederea desăvârşirii religioase. Economia comună impunea o apropiere a chiliilor. Pahomie le înconjură cu un zid, care ferea pe monahi de tulburarea lumii din afară, înlesnind străduinţele lor în vederea mântuirii. Monahul putea să se consacre netulburat rugăciunii, meditaţiei, înfrânărilor trupeşti şi muncii sale. Deodată cu zidul acesta se naşte propriu zis mănăstirea, claustrum, comunitatea închisă a celor ce se preocupă, feriţi de lume, în mod intens şi exclusiv de mântuirea lor. Mănăstirea realiza o autarhie completă, dată fiind şi puţinătatea trebuinţelor monahilor. Deci şi din acest punct de vedere viaţa de obşte oferea condiţia pentru o mai uşoară îndeplinire a exerciţiilor ascetice. Într-adevăr, actul de renunţare la cele materiale, săvârşit de ascet la începutul vieţii lui ascetice, se putea permanentiza numai în viaţa de obşte, care-i lua orice grijă de a-şi procura cele necesare traiului. Şi de fapt viaţa de obşte s-a dovedit în practică drept cadrul cel potrivit în care străduinţele de desăvârşire ale monahilor se pot înfăptui."
 
Am citat mai mult din acest text scris de părintele Stăniloae pentru că el corespunde raţiunii de a fi a ashramurilor din cadrul şcolii de Yoga MISA – aşa cum au fost ele descrise în raportul realizat de expertul suedez Karl Eric Nylund: "Ashram-ul este un loc în care se trăieşte simplu, pentru a putea practica mai mult timp meditaţia. Ashramul în cadrul MISA este un loc în care se trăieşte în comun, simplu, asemănător cu un internat sau cămin. Scopul pentru care se alege acest mod de convieţuire este de a se putea practica mai mult timp Yoga".
 
Intrarea în mănăstire implică donarea tuturor bunurilor materiale şi ascultare necondiţionată faţă de stareţ
 
În legea din Monitorul Oficial este prevăzut la articolul 16 că "acela care doreşte să intre în viaţa monahală este dator să înainteze Chiriarhului locului o cerere scrisă" însoţită printre altele de "declaraţia că renunţă la averea sa donând-o rudelor sau mănăstirii".
 
Următoarea etapă este descrisă în articolele 18 şi 19: "stareţul (stareţa) mănăstirii (schitului) încredinţează pe noul venit unui (unei) monah sau membru al Consiliului Duhovnicesc şi-l aşază în ascultările mănăstirii pentru începători, iar în cazul când candidatul (candidata) dovedeşte o purtare bună şi este folositor obştii mănăstireşti, după o aprobare de trei luni, stareţul (stareţa) îl (o) recomandă Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraţilor, înaintându-i cererea cu toate actele, urmând ca după aprobare, să fie rânduit pentru ispitirea canonică sau noviciat. În acest timp, fratele (sora) este considerat începător şi este povăţuit(ă) de îndrumătorul duhovnicesc şi de duhovnicul său spre toată fapta cea bună şi ferirea de tot răul şi spre a-şi cerceta conştiinţa sa: toate gândurile, cuvintele şi faptele sale descoperindu-le, nefăţarnic, părintelui (maicii) său (sale) duhovnicesc, în fiecare seară, şi nimic nefăcând după  voia sa, chiar dacă i s-ar părea că este bine. În toate trebuie să asculte de povăţuitorul său, ştiind că voia sa este tăiată. Acum, el (ea) este trecut(ă) prin diferite ascultări, pentru a i se vădi răbdarea şi înclinaţiile practice."
 
Apoi, prevede Statutul de funcţionare al mănăstirilor: "Candidatul este tuns ca rasofor, i se schimbă numele, i se dă rasă, culion, camilafcă, centură şi metanie. Acum, rasoforul (rasofora) trebuie să aibă o sporită îndrumare şi supraveghere în viaţa monahală şi anume: să împlinească pravila Bisericii şi cele şapte Laude, viaţa de obşte, smerenia, tăcerea, purtarea modestă şi cuviincioasă şi, mai ales, să aibă în tot timpul rugăciunea lui Iisus în gură şi în inimă, nevoindu-se a-şi împreuna lucrul cu rugăciunea". "Conform hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice (Can.4, Sin.IV; Can.21, Sin.VII), călugării sunt datori a rămâne în ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstirile lor de metanie sau unde au fost rânduiţi de Chiriarh, păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielilor monahale şi ascultările necondiţionate, fiindu-le interzisă mutarea cu de la sine putere dintr-o mănăstire în alta." (art.21 şi art. 28 )
 
Acelaşi lucru îl povesteşte şi maica Irina într-un articol publicat de ziarul Gândul în 15 aprilie 2006: "Până să devină călugăriţă, o maică este la început soră. Perioada asta durează trei ani. Apoi se face o slujbă în care femeia primeşte un alt nume, de sfântă, şi se "logodeşte" cu Hristos. Abia după asta se depune marele jurământ şi se intră cu adevărat în călugărie. "Juri că rămâi toată viaţa în mănăstire şi mai juri ascultare necondiţionată", explică maica Irina.
 
Iată ce scrie Sterea Tache despre secte: "Gurul sugerează ideea că are răspuns la toate -  cu o singură condiţie - supunerea necondiţionată". Atunci care este diferenţa dintre ascultarea necondiţionată a călugărului care trebuie să se supună stareţului întru totul "nimic nefăcând după  voia sa, chiar dacă i s-ar părea că este bine" şi supunerea necondiţionată de care acuză Sterea Tache MISA?  
 
Ruperea legăturilor cu familia şi societatea este o obligaţie pentru călugări
 
Într-o revistă de spiritualitate ortodoxă, Epifania, nr. 4/ 1998 citim: "În primele veacuri ale erei creştine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiul Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viaţă opus celui laic, şi mulţi adunau mărturii despre pustnici şi le descriau modul de viaţă. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bună credinţă, care, venind la ei după un sfat, au consfinţit în scris aceste cuvinte de învăţătură, precum şi faptele de evlavie ale părinţilor din vechime. Astăzi se întâmplă invers: viaţa monahală este un fenomen obişnuit, nu se consideră o mare ispravă aceea că oamenii, lepădându-se de legăturile familiale şi sociale, de plăcerile vieţii, se închid între pereţii unui oarecare aşezământ monahal, nu consideră nici un merit deosebit faptul că monahul petrece majoritatea timpului din cursul zilei la slujbele din biserică şi în rugăciune, supunându-se rânduielilor aspre din mănăstire, în privinţa mâncării şi a ascultării necondiţionate faţă de stareţ, urmând smerit chemării sale şi necunoscut de nimeni."
 
Pe lângă prevederile din Monitorul Oficial viaţa din mănăstire este reglementată şi de regulile stabilite de Sfântul Vasile cel Mare.  "Pentru Sf. Vasile, vieţuirea monahală este în primul şi în primul rând un dar dumnezeiesc făcut oamenilor care pot înţelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc către Arhetip, şi de aceea omul, independent de religia sa, are sădită în sine dorinţa de desăvârşire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiraţiile pe care le promovează, de însăşi natura sufletului omenesc, dar apare sub formă de vocaţie şi chemare la vieţuire călugărească doar la aleşii lui Dumnezeu. A fi creştin, pentru Sf. Vasile, nu înseamnă a nu avea patimi, ci înseamnă a avea putinţă să le birui, ridicând astfel vălul care desparte mintea şi sufletul nostru de Hristos – Dumnezeu. Aşadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiinţei umane şi realitatea distorsionată a patimilor constituie două din premisele vieţii monahale, definită, după cum am văzut, de Sf. Vasile, drept străduinţă pentru a dobândi nepătimirea. Astfel, retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează dispreţuirii vieţii de familie sau a unei atitudini mizantrope şi antisociale, ci este simultan expresia dorului după Dumnezeu şi a conştientizării faptului că împlinirea acestui dor nu este cu putinţă în mijlocul pricinilor de păcătuire pe care le oferă lumea." scrie ieroschimonahul Agapie Corbu, profesor la facultatea de Teologie din Arad în studiul intitulat "Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor".
 
"Mănăstirea este, aşadar, în primul şi în primul rând un loc de retragere, temeiul izolării monahilor de viaţa mirenească este atât antropologic, cât şi teologic. Tocmai pentru a-şi putea păstra condiţiile necesare contemplaţiei, Sf. Vasile le cere monahilor să evite legăturile cu mirenii" continuă Agapie Corbu. Iar regulile stabilite de Sf. Vasile arată că ieşirea din mănăstire se face doar cu permisiunea stareţului, la fel şi primirea de vizite, inclusiv din partea rudelor: „Stareţul are putere după chibzuinţa lui să îngăduie ca vreun frate să iasă din mănăstire iar celorlalţi despre care el va crede că ieşirea nu le este spre folos, are putere să le poruncească ca să rămână acasă şi să se îndeletnicească cu lucrul casnic. Să se îngăduie plecarea din mănăstire pe un timp oarecare numai acelui frate care va face călătorie fără ca să aducă vătămare sufletului său şi cu folos pentru alţii.”
 
Aceste reguli monahale străvechi sunt confirmate şi de Monitorul Oficial: "Nu este îngăduit nici unui monah sau monahii să iasă din mănăstire fără bilet de voie, eliberat de stareţ sau stareţă, cu ştampila mănăstirii şi în care să se arate motivul învoirii sau însărcinarea dată, locul unde merge şi timpul cât este învoit. Cine încalcă această dispoziţie va fi socotit vagabond." (articolul 96)
 
În ceea ce priveşte legăturile cu rudele Sf. Vasile cel Mare a stabilit: „Părinţii după trup ori fraţii unuia dintre fraţi dacă vieţuiesc întru Domnul să se bucure de sprijinul din partea tuturor celor ce sunt în mănăstire ca şi cum  le-ar fi tuturor părinţi şi rudenii. Iar dacă sunt legaţi încă de viaţa lumească apoi n-au nimic de obşte cu noi, care nedesfătându-ne cu plăceri tindem să sporim în tot ce este cu bună cucernicie şi ne aproprie pe noi către faţa Domnului. Căci pe lângă faptul că nu le aducem nici un folos încă şi viaţa noastră ne-o tulburăm şi o umplem cu neplăceri şi astfel pe noi înşine ne conducem  spre păcat. Dimpotrivă, pe cei ce urăsc legile Domnului şi strică buna cucernicie, când vin la mănăstire să-i cerceteze pe ai lor, nu se cade de a-i primi ca pe unii ce nu iubesc pe Domnul” şi „De rude, de prieteni şi părinţi tot pe atât trebuie să-ţi depărtezi inima pe cât de departe sunt vii de cei morţi”.
 
Iată ce scrie Sterea Tache despre secte – între care include, fără a putea demonstra pe ce bază, şi MISA: "Această aservire presupune distrugerea persoanei din punct de vedere psihic, prin anularea legăturilor cu familia şi cu societate (cf. Jean Vernette - Sectes, quoi dire, quoi faire? Salvator 1994, pag 13-14)". Am văzut mai sus cum călugărul datorează ascultare necondiţionată, şi vedem acum cum el trăieşte în mănăstire cu totul separat de tot ceea ce a însemnat viaţa lui de dinainte de a intra în mănăstire: părinţii, prietenii, soţul/soţia, copii, serviciul, hainele mirene, tunsoarea, până şi numele îi este schimbat pentru a marca începutul unei noi vieţi. De ce în cadrul Bisericii, anularea legăturilor cu familia şi societatea  - fapte incontestabile sunt considerate ceva bun, legal şi necesar şi atunci când sunt asociate cu MISA ar deveni brusc o infracţiune?
 
Pedepsele pentru nerespectarea regulilor de convieţuire monahală
 
Stareţa de la Mănăstirea Suzana, de pe valea Teleajenului povesteşte: „Fetele vin la mănăstire de unde nici nu gândeşti. Din toată ţara. Vin de la Sighetul Marmaţiei, din Moldova... Dar nu rămân toate aici, unele nu se pot obişnui cu viaţa de mănăstire. Mai întâi trebuie învăţate să ţină rânduielile. Mănăstirea are şi ea un regulament, o organizare, nu face fiecare după cum îl taie capul."
 
"Slujba se termină, călugăriţele ies brusc din "transă". În câteva clipe fiecare sare la "ascultarea" sa. Ascultarea este sarcina trasată anume de maica stareţă. Poate să fie bucătăria, măturatul, spălatul, săpatul sau omorâtul păianjenilor. În total sunt 45 de ascultări, câte una pentru fiecare călugăriţă din mănăstire. Datorită lor Clocociovul a ajuns un fel de stup de albine. Aproape că se munceşte la foc continuu. Ultima dată, maicile singure au dat viaţă lăcaşului. Era prin 1976 şi Clocociovul ajunsese o ruină. Preoţii o declaraseră improprie pentru serviciul divin. "Când am ajuns aici am găsit prăpăd: din unele anexe nu mai erau decât scândurile, înăuntru rămăseseră numai trei rânduri de carpă, drum nu exista, ţi se făcea frică în sălbăticia aia. Era aşa de mare sărăcie, că am venit cu plăpumi şi cearceafuri de acasă şi mi-am donat economiile să cumpărăm materiale. Părintele ne-a îmbărbătat să fim fără frică de hoţi, că unde e sărăcie n-are cine ce fura", povesteşte maica Paraschiva. Pe vremea aceea era un pic trecută de 30 de ani. Încăpăţânate, călugăriţele nu s-au lăsat până n-au făcut zidurile ca noi. Maica stareţă avea ochi de inginer, maica Paraschiva avea mână de constructor, altele aveau muşchi de cărat roabe cu mortar şi lopeţi cu nisip. De betonieră încă nu se auzise. Singurii muncitori de pe şantier erau şapte-opt măicuţe. Mănăstirea n-avea bani de angajat zilieri. Femeile n-aveau voie în salopete, lucrau pe arşiţă în straiele lungi, negre, şi, ca să nu leşine de căldură, îşi puneau o căciuliţă mai subţire. Se mai agăţa roba de vreo sârmă, se mai împiedicau în poale, mai cădea câte una de pe schele... "Îmi amintesc că mi-am spart capul când am făcut gardul de fier. Ca să nu alunec de pe turlă, mă încingeam cu o centură pe sub veşmânt, cum vedeam că fac muncitorii. Mă legam de mijloc şi de-un picior", zice maica Paraschiva. Era şefa de şantier." (Gândul)
 
Centrul vieţii mănăstireşti este deci supunerea totală, necondiţionată faţă de stareţ care are datoria, conform Monitorului Oficial, "a rândui fiecăruia ascultarea cuvenită, potrivit cu trebuinţele mănăstirii şi cu  puterile fiecăruia. Cine nu ascultă şi nu se supune dispoziţiilor lui, cade sub osânda canoanelor monastice". ( articolul 38)
 
Ascultările sunt sarcini sau activităţi stabilite de stareţ pe care călugării sunt datori să le îndeplinească fără a crâcni chiar dacă sunt lucruri care nu le fac plăcere. Ele nu sunt stabilite de stareţ după criterii subiective sau pentru interese personale, ci au rolul de a-l ajuta pe cel în cauză să conştientizeze anumite aspecte şi să îşi depăşească anumite limitări:  „Fiecare este dator să se îndeletnicească cu acele meşteşuguri pentru care el este rânduit, iar nu cu celelalte care îi sunt pe plac, pentru că cel care s-a lepădat de sine, care s-a dezbrăcat de pornirile sale, acela face nu ceea ce doreşte, ci ceea ce e învăţat de alţii să facă” spune Sfântul Vasile. "După cum Dumnezeu, care este tatăl tuturor şi astfel binevoieşte a se numi, cere de la slujitorii săi cea mai desăvârşită supunere, tot aşa şi părintele duhovnicesc al oamenilor, potrivindu-şi rânduielile cu poruncile lui Dumnezeu cere ascultare fără cârtire. Cei care păşesc să înveţe evlavia şi sfinţenia o dată ce se încredinţează că pot câştiga o asemenea cunoştinţă de la învăţător, vor răsplăti cu toată supunerea şi cu cea mai desăvârşită ascultare în toate şi nici nu vor căuta să ştie pentru ce li s-a dat porunca ci vor îndeplini însăşi fapta poruncită; şi dacă vor dori să cunoască vreo chestiune despre mântuire, care se îngăduie celor neştiutori ei pot să întrebe cu multă modestie şi cu un cuvenit respect şi atunci vor primi lămurire”.  „Adevărata şi desăvârşita ascultare faţă de stareţ o arată cei supuşi că ei nu numai că se stăpânesc după sfatul stareţului de la cele nepotrivite, dar fără voia lui nici chiar cele vrednice de laudă nu le fac”(Sfântul Vasile).
 
Dumitru Stăniloae aduce şi el câteva informaţii în plus despre acest mod de viaţă:   "Astfel, Fericitul Ieronim, la întrebarea cuiva dacă e bine să trăiască singur, sau cu alţii în mănăstire, răspunde: "Mie îmi place să fii în comunitatea sfinţilor, să nu te înveţi singur şi să nu intri fără conducător pe calea pe care n-ai intrat niciodată, ca să nu te abaţi îndată în altă parte şi să te expui greşelii; ca să nu faci mai mult sau mai puţin decât e de trebuinţă; ca să nu oboseşti alergând sau să întârzii şi să adormi. În singurătate repede se furişează mândria. Şi dacă cel ce petrece în ea posteşte puţin şi nu vede om îşi dă oarecare importanţă. Uitând de sine, de ce şi pentru ce vine, rătăceşte cu inima înlăuntru şi cu limba afară. Judecă, împotriva voinţei Apostolului pe servii străini. Unde vrea pofta îşi întinde mâna; doarme cât vrea, nu se teme de nimeni, face ce voieşte, pe toţi îi socoteşte inferiori."
 
Pentru a preîntâmpina astfel de situaţii cei care nu se supun stareţului şi nu respectă regulile de convieţuire sunt pedepsiţi prin "epitemii": post, rugăciune, izolare sau chiar prin excluderea din comunitate în funcţie de gravitatea faptei. Conform Monitorului Oficial stareţul are şi îndatorirea de a sancţiona încălcările regulilor: "Pentru orice abatere a vreunui monah de la canoanele monastice, stareţul, mai întâi, după învăţătura Sfintei Evanghelii, îl va sfătui părinteşte şi-l va povăţui la îndreptare." (articolul 38). "Dacă (cel vinovat) nu a urmat îndreptarea dorită, spune articolul 123, cazul se supune de stareţ(ă) Consiliului Duhovnicesc care poate aplica următoarele canonisiri:
a) Punerea la metanii în biserică, în timpul serviciului divin;
b) Oprirea porţiei de mâncare, afară de apă şi pâine, pe una sau mai multe zile
; (aceasta este alta dintre acuzaţiile fantasmagorice aduse lui Gregorian Bivolaru în rechizitoriu, n.n.)
c)  Oprirea subvenţiei de bani pentru îmbrăcăminte şi lăsarea ei în economia casei;
d) Rânduiala la ascultări inferioare până la o lună, etc.".
"Aceste pedepse nu sunt apelabile"
.
 
Alte exemple de situaţii în care se aplică pedepse sunt stabilite prin Regulile Sfântului Vasile cel Mare:
„Dacă cineva, fiind sănătos, nu se va strădui în rugăciuni sau în învăţarea psalmilor nesocotind pricinile din păcate"
„Dacă va ieşi cineva din mănăstire fără binecuvântarea stareţului şi fără ca să fie slobozit de el cu rugăciune”
„Dacă îşi va schimba vreunul dintre fraţi locul lui în care doarme de obicei, fără ştiinţa acelora care au însărcinare să supravegheze”
„Dacă cineva va scoate ceva din mănăstire, ori va primi ceva fără voia stareţului”
„Dacă cineva fără ştirea stareţului scrie cuiva ori primeşte scrisoare de la cineva”
 
Regimul vegetarian este o regulă în mănăstiri
 
În ceea priveşte hrana în mănăstire, ne-a atras atenţia următorul aspect. Monitorul Oficial prevede: "Masa să fie de obşte, pentru toţi, fără deosebire, şi nimeni nu are voie să facă mâncare în afară de bucătăria obştii. În mod cu totul excepţional, în unele mânăstiri, la propunerea stareţului şi a Consiliului Duhovnicesc şi cu acordul Soborului, având şi aprobarea Chiriarhului locului, se poate consuma şi carne." (articolul 93). Vedem deci că în mănăstiri se ţine un regim alimentar vegetarian, iar consumul de carne este fapt cu totul excepţional care are nevoie de un lanţ întreg de aprobări. Acelaşi lucru este prevăzut şi de regulile Sfântului Vasile cel Mare: „Hrana monahilor trebuie să fie de sec şi în primul rând din roadele pământului. Pentru masă este stabilită o oră anume când se adună toţi. Cel care întârzie la masă din insuficientă străduinţă, nepăsare sau lene rămâne fără mâncare până a doua zi.  Înainte şi după masă se realizează rugăciuni. Călugării nu se hrănesc spre desfătarea trupului, ci atât cât este nevoia lor firească."
 
Povestiri  adevărate din viaţa monahală
 
Într-un articol din Gândul (10 mai 2006) stareţa de la mănăstirea Pasărea povesteşte cum a ajuns ea la mănăstire şi cum au reacţionat părinţii ei: "Singura ei dorinţă era să-l slujească pe Dumnezeu. A lăsat o scrisoare şi a plecat. A doua zi s-a pomenit în poarta mănăstirii cu tatăl ei şi cu o patrulă de miliţie. Veniseră s-o ia înapoi acasă. A stat ascunsă zile întregi ca să n-o găsească. "Mersul la mănăstire este o chemare de la Dumnezeu", îşi începe povestea Maica Stareţă. "Am venit aici dintr-o vocaţie. Şi nici nu se poate altfel. Am fost un copil foarte zburdalnic. Mă suiam prin toţi copacii şi probabil că nimeni nu şi-ar fi imaginat că o să ajung tocmai eu la mănăstire. Oamenii de afară cred că dacă te călugăreşti, viaţa ta o să fie un chin, dar de ce ai face asta, mai ales când eşti tânăr şi simţi că zbori, aşa cum simţeam eu?"
 
"Nu e uşor să te rupi cu totul de lume. Cartea pustniciei se scrie cu mai multe rânduri de litere - unele trecute în ascuns şi ţinute pentru totdeauna sub tăcere. Nimeni nu are voie să vorbească sau să se laude şi cu atât mai puţin să iasă de sub ascultarea duhovnicului pentru că mergând de capul tău, rătăceşti şi, negreşit, te vor pândi din toate părţile ispite cumplite. Părinţii de la Turnu se feresc să vorbească despre aceste întâmplări. Slăbiciunea omului e mare şi ispitele de mai multe feluri. Nimeni, nici cel mai bătrân monah, nu scapă de această ispitire. Părintele Dionisie povesteşte cum luni la rând şi-a propus să doarmă doar două ore pe noapte, până ce a căzut secerat din picioare şi a fost dus cu salvarea la spital. Fratele Leonard a fugit de acasă şi, fără să spună nimănui că vrea să se călugărească, i-a lăsat pe părinţi să creadă că a murit. Oamenii chiar i-au făcut parastase şi tot ce se cuvine unui mort, iar când au aflat unde se găseşte fiul lor, au venit într-un suflet la Turnu deşi îi auzea cum plâng şi îi cer cu disperare să-l vadă, fratele Leonard nu le-a deschis nici măcar uşa." (Formula As)
 
"Sora Ileana spune că vocaţia monastirească este similară cu clipa în care te îndrăgosteşti. Cele 10 măicuţe de la Mănăstirea Aninoasa îşi duc viaţa tihnită de zi cu zi, ca într-o mare şi fericită familie. Una spală, una pliveşte straturile de flori, alta taie lemne, alta are grijă de albine sau mulge vacile etc. Ghidul nostru în mănăstire, sora Ileana Leotescu, e de 5 ani aici. A absolvit Facultatea de Litere şi este una dintre fiinţele cele mai inteligente şi mai senine pe care le-am întâlnit. A plecat să se călugărească, în ciuda sfaturilor tatălui său. Chiar şi atitudinea tatălui ei s-a schimbat total, ne-a mai povestit sora Ileana. A început să postească şi nu i-a mai reproşat niciodată acesteia decizia pe care a luat-o." (Observator Argeşean)
 
Părintele Papioc, vorbeşte în termeni creştini despre ceea ce yoghinii numesc abandonarea voinţei individuale în faţa voinţei lui Dumnezeu: "Dumnezeu a creat voinţa liberă ca să ne tăiem voinţa liberă. La mănăstire te poţi pierde ca să te poţi găsi, te desfiinţezi ca om şi te înfiinţezi ca înger. Asta e cel mai greu lucru, asta înseamnă să fii nebun pentru Hristos! Şi mai e un lucru: lui Dumnezeu Îi place mult înfrângerea aceasta. Orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune. Prezenţa continuă, nu nevoinţa, nu să te chinuieşti! Asta mă deosebea de părintele Cleopa: el recomanda nevoinţa, cu rugăciuni şi lacrimi, eu înclinam spre trezire continuă. Dacă ai simţirea aceea, nu pierzi momentele; Doamne, un moment pierdut... vine şi-al doilea, şi aşa mereu, poţi să pierzi ziua! - care înseamnă enorm de mult. Gândiţi-vă că veţi muri chiar azi! Eu am fost în viaţa mea la căpătâiul multor muribunzi şi vă spun: toţi voiau să mai trăiască încă o zi. E mult o zi, într-o zi poţi ajunge la măsura dumnezeiască." (Formula As)
 
Stareţa de la mănăstirea Izvorul Mureşului, maica Miriam povesteşte cum a ajuns ea la mănăstire: "Şi-apoi, într-o zi, a fugit. Avea 19 ani când s-a hotărât să meargă la mănăstire. Ca să nu dea de bănuit, a plecat de-acasă gătită ca de petrecere, cu fustă scurtă şi tocuri cui. Îndemnată de duhovnicul ei, singurul care îi ştia hotărârea, a plecat direct la Miercurea Ciuc, la Preasfinţitul episcop Ioan, care tocmai se pregătea să ridice prima mănăstire de maici ortodoxe din Harghita-Covasna". "(Formula As)
 
Maica Paraschiva povesteşte: "Aveam 14 ani când am fugit de acasă să intru în mănăstire. Nu mă mâna nici o supărare, doar o mare dragoste pentru Dumnezeu. Pe drum m-au prins cei din familie şi m-au forţat să mă întorc. După o vreme au auzit ei de altă fată care se îmbolnăvise fiindcă ai ei n-au vrut să o dea la mănăstire şi, fiindu-le teamă să nu o păţesc şi eu, m-au lăsat să mă călugăresc". (Gândul)
 
"Părintele Avram Vasile de la Mănăstirea Vărzăreşti,  are cam 50 de ani. Povestea vieţii lui seamănă cu o minune: "Sunt din judeţul Brăila şi, la începutul vieţii mele adulte, am fost tractorist. Apoi am lucrat la Mina Tarniţa, din Suceava, dar după Revoluţie m-am decis să mă privatizez. M-am întors acasă, am construit câteva gatere şi mori de măcinat şi aşa am ajuns patron. Dar nu m-a ajutat sănătatea. Am avut vreo opt internări în spital şi din toate am scăpat cu viaţă, dar la ultima mi s-a arătat Maica Domnului în vis şi mi-a spus că numai călugărindu-mă mă voi mântui. Chiar a doua zi, mi-am chemat soţia şi copiii şi le-am spus că îmi dau averile unei mănăstiri şi plec în viaţa sfântă. La început nu au fost de acord, dar până la urmă au acceptat şi eu mi-am îndeplinit hotărârea: am donat tot ce-aveam Mănăstirii Mitoc şi m-am călugărit, iar după un timp am ajuns aici, la Vărzăreşti, unde Dumnezeu mi-a dat semne că sunt pe calea cea bună, ajutându-mă să vindec prin rugăciune oameni bolnavi". (Formula As)
 
"Maicile de la Cârţişoara sunt foarte tinere, aproape copile. Îşi feresc ochii de noi, cei străini. Multe maici de-aici au părăsit lumea plecând “de la bine”, nicidecum din cauza dezamăgirilor vieţii ori a lipsurilor materiale, aşa cum se-ntâmplă, uneori, prin alte mănăstiri. Unele au plecat din funcţii de conducere pe care le aveau în spitale, fabrici sau chiar în justiţie. Au simţit, deodată, chemarea. N-au mai avut încotro. Tot aşa şi Valentina. A venit într-o zi la Cârţişoara şi n-a mai putut să se întoarcă acasă. Pur şi simplu. I s-a schimbat viaţa. A venit şi n-a mai plecat niciodată, rămânând între maicile pe care le considera sfinte, nişte adevărate mucenite. “Doamne, cât au suferit!”, spune. “Ele nu vor să zică totul, n-o să spună niciodată. Să vă uitaţi la ele! Cele mai multe-s intrate în mănăstire de la 13-15 ani. N-au nici o legatură cu lumea din afară, unele nici nu-şi mai amintesc de casa părintească, de camera copilăriei. Spuneţi-i, maică stareţă, ce ne-aţi spus şi nouă la chilie. Spuneţi-i! Spuneţi-i ce înseamnă chemarea asta...” Stareţa Siluana tace. Un chip fără vârstă, doi ochi negri, coborâţi în pământ. Şi palmele acelea pe care se mai păstrează încă urme de vopseluri. Voi afla că a plecat din lume de la vârsta de 13 ani. Că a plecat pur şi simplu de-acasă, spre Mănăstirea Dintr-un Lemn, hotărâtă să moară măicuţă. Mergea pe drum, fără să se uite în jur, şi se gândea întruna că, gata, ea n-o să se mai întoarcă. Degeaba au venit s-o implore părinţii, care o iubeau nespus. Încerca să le spună plângând că “nu poate”, că “nu are aer”, că “se sufocă” oriunde altundeva." (Formula As)
 
"Cine gustă din singurătatea pustnicească nu se mai satură în veci. E ca mierea - dulce şi săţioasă. Mereu tânjeşti după ea. Tânjeşti asemenea lui Paisie, care petrecând toate cele 40 de zile din Postul Crăciunului în cea mai îndepărtată grotă a Coziei, mărturisea cu voce aproape şoptită ce minunate trăiri a avut. Nici el nu-şi imagina că frunzele pot încălzi ca o blană de miel, că după şapte zile de post negru, toate încep a prinde gustul curat şi păstos al sevei de mesteacan - şi bobul de grâu, şi apa şi aerul. E ca o întoarcere la origini, la stări elementare - fără calendar şi ore îndesate de-a valma în zile. Fără lenevii, urgenţe sau alte spaime. Doar în linişte şi contemplaţie descoperi simplitatea lui Dumnezeu, măreţia calendarului floral şi precizia timpului, măsurat doar de orologiul soarelui. Doar în linişte şi contemplaţie înţelegi limbajul pădurii şi graiul păsărilor, care în fiecare dimineaţă se grăbesc să-ţi arunce în zidul chiliei cu pietricele, anunţându-te astfel că e timpul să te scoli şi să dai bineţe Domnului. După 40 de zile de post, părintele Paisie arăta slab ca o stafie. Abia se mai ţinea pe picioare, dar zâmbea fericit, ca de pe altă lume. Nu s-a putut da singur jos din peşteră. Trei călugări s-au opintit din greu să-l coboare pe frânghii şi apoi să-l poarte pe umeri până în mănăstire. Din clipa aceea, nu a mai vorbit cu nimeni. El, care era un orator fără pereche, a refuzat să mai predice în faţa mulţimii de credincioşi, veniţi special să-l asculte. Părintele era schimbat cu totul. Părintele Paisie se întorsese din scurta sa pustnicie cu o misiune sfântă şi un adevăr numai de el ştiut. “Dacă vrei ca lumea să vină peste tine, fă-te ascet” spunea el."   (Formula As)
 
Relatările acestor călugări sunt impresionante. Am regăsit în ele aceeaşi forţă tainică a vieţii şi a experienţei trăite, nu citite, pe care am mai simţit-o doar în relatările colegilor noştri yoghini din cadrul MISA. Doar cei care se mulţumesc să teoretizeze despre Dumnezeu de la înălţimea unei funcţii, fie ea şi bisericeşti sunt văduviţi de bogăţia unei asemenea trăiri. Noi cei care năzuim să îl trăim pe Dumnezeu în fiecare clipă, cu fiecare respiraţie, cu fiecare acţiune dezinteresată – Karma Yoga - cu fiecare gând, aşa cum năzuiesc şi călugării din mănăstirile ortodoxe, noi căutăm să unim, nu să separăm, nu să dezbinăm. "Esenţa unei religii nu constă în rituri şi nici în ceremonii, scria părintele Dechanet, omul le-a inventat şi le va mai inventa încă. Ea nu se află nici în bisericile sau templele pe care omul le-a construit şi pe care le va mai construi încă; ea nu rezidă, de asemenea, nici în cărţile sfinte, ieşite tot din mâinile oamenilor. Aceste cărţi, scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu pot fi distruse în întregime, căci inspiraţia de unde au izvorât le va face să apară din nou. Esenţa religiei constă în cunoaşterea lui Dumnezeu. Yoga nu este o alternativă la religia creştină ci, dimpotrivă, oferă o multitudine de tehnici practice pentru atingerea aceluiaşi ţel comun: cunoaşterea lui Dumnezeu. Odată cunoscut Dumnezeu, oamenii pot construi restul."
 
Bibliografie:
 
1. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române - Aşezămintele monahale, Monitorul Oficial nr. 47 / 25.02.1949
2. Sfântul Teofan Zăvorâtul - Rânduielile vieţii monahale după Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Benedict, Editura Sofia, Bucureşti, 2005
3. Dumitru Stăniloaie - Temeiuri dogmatice şi duhovniceşti pentru viaţa monahală de obşte, Studii Teologice, vol. IV, 1952
4. Sf. Ioan Scărarul – Scara raiului, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei Învierea, Timişoara, 1997
5. Ieroschimonah Agapie Corbu - Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor,  http://www.geocities.com/levitki/ekklesia14/sfvasile.htm
6. Gheron Iosif – Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantina, Bucureşti, 1996
7. Părintele Efrem Athonitul -  Despre credinţă şi mântuire,  Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
8. Formula As – Colecţia de articole despre mănăstirile româneşti de la secţiunea Spiritualitate
9. Alina Bădălan, Stupul cu măicuţe de la Clocociov – Gândul, 15.04.2006
 
Vă recomandăm să citiţi şi:
 

 
yogaesoteric
17 septembrie 2007


Articole publicate recent

> 20 NoiembrieOficial american: În scurt timp SUA se va desface

> 20 NoiembrieUn fost șef de la Google dezvăluie ce se află în spatele rețelelor sociale

> 20 NoiembrieCauze ale rămânerii în urmă

> 20 NoiembrieMilitarii din SUA, la toaletele femeilor

> 19 NoiembriePatru căi în aparență amiabile de scindare a Europei. România, invitată politicos în viteza a doua a UE

> 19 NoiembrieViktor Orban - Bruxelles-ul aplică planul lui Soros privind migrația și vrea să aducă 1 milion de migranți în Europa în fiecare an

> 19 NoiembrieS-a creat «Vantablack», cel mai închis la culoare material inventat vreodată, din nanotuburi de carbon

> 17 NoiembrieConfort şi libertate

> 17 NoiembrieCum s-au folosit date personale extrase de la populaţie prin FB şi Google pentru manipulare în alegerile prezidenţiale din SUA

> 17 NoiembrieSe restartează America?

> 17 NoiembrieDemitizarea lui Berbeceanu

> 16 NoiembrieEuro de la un sistem convergent la unul divergent

> 16 NoiembrieTu ce vei face când angajatorul îţi va cere să dai imediat jos crucea de la gât?

> 15 NoiembrieDezvăluirile uimitoare ale unui fost ofiţer SRI

> 15 NoiembrieThe Guardian: Fost director CIA ar fi conspirat cu agenţi străini pentru a falsifica dovezi despre conexiunile lui Trump cu Rusia

> 14 NoiembrieSerie de Cursuri Publice Keshe – Înțelegerea Științei Plasmei

> 14 NoiembrieMiracol – Un japonez a supraviețuit atât bombardamentului de la Hiroshima, cât și celui de la Nagasaki. A trăit peste 90 de ani!

> 14 NoiembrieDeutsche Welle: «Prosperitatea ca iluzie bine întreţinută: în România, sărăcia a devenit ceva invizibil, un fapt ascuns şi neglijat cu premeditare!»

> 14 NoiembrieDe ce îl iubesc conservatorii pe Putin

> 13 Noiembrie Fii mulţumit cu ceea ce ai!

> 13 NoiembrieEste necesară o detoxifiere culturală

> 13 NoiembrieAşa se prepară un denunţător – Interceptări cu «manelistul DNA» Ciprian Man

> 13 NoiembrieNeoatlantismul dintre mări

> 13 NoiembrieTrump: Presa falsă deformează democrația în țara noastră

> 12 NoiembrieAvertismente cu tâlc – Putin: Nicio ţară de pe Pământ nu va supravieţui unui război nuclear

> 12 NoiembriePentru a sensibiliza cât mai puternic opinia publică, femeile s-au dezbrăcat și au protestat

> 12 NoiembrieUn angajat McDonald’s a fost concediat după ce a postat pe internet poze cu resturile «dezgustătoare» dintr-o mașină de înghețată

> 11 NoiembrieFlorin Morariu, eroul de la Londra: «Sunt un simplu om care crede în Dumnezeu. Și cred că Dumnezeu m-a ajutat»

> 11 NoiembrieCocktail geopolitic abraziv. Qatar: bombe, un Prinţ Întunecat, gaz şi nelipsiţii hackeri ruşi

> 11 NoiembrieCehia i-a cerut României să lupte împreună împotriva brandurilor ce oferă calitate inferioară în Europa de Est

> 10 NoiembrieGhid nou de adresare, fără «Doamnelor şi domnilor»

> 10 NoiembrieCine conduce România?

> 10 NoiembrieChinezii au creat trotuare special demarcate pentru utilizatorii de telefoane mobile. Cât de gravă este dependența de astfel de dispozitive în China?

> 9 NoiembrieO fantomă bântuie prin România – Stafia antipatriotismului deşănţat şi a trădării naţionale

> 9 NoiembrieOmenirea, pe cale de dispariţie

> 9 NoiembrieO ţeapă americană

> 8 NoiembrieSupervulcanul Yellowstone poate erupe oricând!

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga