Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Legea fundamentală a cauzei şi efectului, în lumina înţelepciunii budiste
 
 
de Dan Răzvan

Lanţul condiţionărilor, conform învăţăturilor budiste, ne menţine în roata renaşterilor succesive


Conceptul metafizic budist PATICCA-SAMUPPĀDA afirmă că nimic nu există în mod separat, şi că orice lucru, fiinţă, fenomen sau aspect se poate manifesta doar în conexiune cu totul. O ilustrare a acestui concept este metaforica Pânză a lui Indra, o pânză de păianjen de dimensiuni infinite ce are în fiecare nod mici bile de argint, fiecare bilă reflectându-le pe toate celelalte.

Procesul legii cauzalităţii (paticca-samuppāda) descrie modul în care suferinţa apare în viaţa oamenilor şi cum poate fi ea eradicată. Legea condiţionărilor sau cauzalităţii este considerată adesea ca fiind „inima” sau esenţa tuturor învaţăturilor budiste, a unei percepţii pure a realitaţii sau a unei înţelegeri superioare care dă naştere unei vieţi pline de înţelepciune şi libertate.

Principiul de bază al legii cauzalităţii sau condiţionărilor este foarte simplu. Buddha a descris acest principiu spunând:
Când aceasta este, aceea ia fiinţă;
Cu apariţia acesteia, aceea apare deasemenea;
Când aceasta este absentă, aceea nu ia fiinţă;
Cu dispariţia acesteia, aceea dispare deasemenea
.”
Majjhima 79

Această simplă formulă poate fi aplicată tuturor lucrurilor şi fenomenelor şi pune în evidenţă o geneză a universului bazată pe legea cauzei şi a efectului.
 
Conform legii budiste a cauzei şi efectului, ciclul existenţelor repetate (naştere-moarte-renaştere) este perpetuat de un şir de 12 elemente interconectate ce sunt în acelaşi timp atât efecte, cât şi cauze. Cele doisprezece elemente sau „verigi” ale lanţului condiţionărilor sunt:
1. Ignoranţa (avidyã)
2. Tendinţa către activitate (samskãra)
3. Conştiinţa (vijñãna)
4. Numele şi forma (nãmarüpa)
5. Cele şase porţi ale simţurilor (sadãyatana)
6. Contactul (sparsa)
7. Senzaţia (vedanã)
8. Dorinţa (trsna)
9. Ataşamentul (upãdãnaskandha)
10. Existenţa (bhava)
11. Naşterea (jãti)
12. Bătrâneţea şi moartea (jarãmarana)

Ignoranţa (avidyã)

Ignoranţa, în scrierile budiste, este folosită într-un mod diferit de cel în care este folosită în cultura occidentală. Nu este o insultă sau absenţă a cunoaşterii – nu înseamnă că suntem proşti. Ignoranţa poate fi adânc înrădăcinată în conştiinţă. Poate fi invizibilă pentru noi şi, în acelaşi timp, să îşi exercite influenţa în tot ceea ce noi gândim, percepem şi acţionăm. Ignoranţa este adesea descrisă ca un fel de orbire faţă de motivaţia ce ne împinge în fiecare moment să trecem de la o acţiune la alta în viaţă. Alteori este descrisă ca fiind cauza perceperii lucrurilor nesatisfăcătoare ca fiind satisfăcătoare, sau a lucrurilor impermanente ca fiind permanente. Din ignoranţă, un lucru urât sau rău poate fi considerat, doar pentru că suntem ataşaţi de el, frumos sau bun. Ignoranţa mai poate fi definită şi prin credinţa în ideea de „eu” ca entitate individuală, nemuritoare şi separată de restul universului, ceea ce în realitate nu există, sau prin a nu vedea lucrurile aşa cum sunt ele de fapt ci văzând viaţa, văzându-ne pe noi inşine, văzându-i pe ceilalţi printr-un filtru de credinţe, opinii, atracţii, respingeri, proiecţii, colaje, ataşamente etc. Ignoranţa determină modul în care gândim, vorbim sau acţiunile în care ne angajăm.

Tendinţa către activitate (samskãra)

Ignoranţa este condiţia cauzală sau fondul, cauza rădăcină care permite apariţia intenţiilor şi a impulsurilor în urma cărora realizăm anumite activităţi, care generează karma. Diferitele activităţi sau acţiuni ale eului iluzoriu care ne întreţin această percepţie amăgitoare a egoului ne pot provoca sentimente de atracţie, respingere sau indiferenţă. Aceste emoţii (atracţie, aversiune sau indiferenţă) dau naştere diferitelor noastre acţiuni, care pot fi virtuoase sau josnice, acţiuni care, ca efect, ne vor conduce în viitor către încarnări superioare sau inferioare. Orice acţiune repetată devine o obisnuinţă, ca şi percepţia noastră eronată asupra egoului nostru, înrădăcinată prin obişnuinţă. În general vorbind noi suntem rezultatul obişnuinţelor, tendinţelor noastre, care au ajuns să fie adânc înrădăcinate în structura personalităţii noastre.

Conştiinţa (vijñãna)

Obişnuinţele condiţionează apariţia conştiinţei. Conştiinţa este folosită aici cu sensul de totalitatea senzaţiilor ce pătrund prin porţile simţurilor. Aşadar există o „conştiinţă” (sau conştientizare) a văzului, auzului, mirosului, gustului, simţului tactil şi a gândirii (mintea fiind considerată şi ea un organ de simţ). În orice moment, unul dintre aceste simţuri domină starea noastră de conştiinţă. Conştiinţa este, de asemenea, interactivă, ea nu este doar conturată de tendinţe şi obişnuinţe; conştiinţa dă formă la tot ceea ce ne înconjoară. Odată ce obişnuinţele au fost impregnate în conştiinţă, ea este cea care proiecteză următoarea încarnare. Conştiinţa este cea care ne dă sentimentul de “eu” în raport cu “ceilalţi”, sentimentul de individualitate.

Numele şi forma (nãmarüpa)

Conştiinţa dă naştere numelui şi formei; nãmarüpa mai poate fi tradus şi prin minte şi corp, dar această variantă este prea simplistă. Rüpa, sau corpul, descrie nu numai corpul nostru fizic, ci toate celelalte corpuri şi forme ale materiei. Nãma, sau mintea, descrie senzaţiile, percepţiile, intenţiile, contactul, şi genul de atenţie pe care o avem faţă de ceea ce apare în câmpul conştiinţei noastre. Deci nãma cuprinde toate mişcările minţii în toate componentele sale, în relaţie cu materia. Pentru orice formă care ajunge în câmpul conştiinţei prin intermediul celor şase porţi ale simţurilor mintea creează “nume”, adică concepte şi atitudini. Noi avem acest gen de relaţie cu orice formă materială, inclusiv cu corpul nostru fizic, care este conceput de ceea ce se petrece în minte, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Mintea şi corpul, numele şi forma, acest nãmarüpa, este în continuă schimbare, în continuă mişcare, niciodată acelaşi. Conştiinţa, corpul şi mintea sunt tot timpul interdependente, conştiinţa determinând modul în care mintea şi corpul funcţionează. Dacă starea noastră de conştiinţă este una de mânie, deprimare, fericire – sau oricare alta – ea asigură condiţiile necesare pentru ca mintea şi corpul să se manifeste într-un anumit mod specific acelei stări de conştiinţă.

Toate fenomenele ce au fost prezenate până acum ca având loc în aceste „verigi” ale lanţului condiţionărilor (ignoranţa, tendinţa către activitate, conştiinţa, numele şi forma) sunt de fapt cei mai importanţi paşi în generarea karmei.

Cele şase porţi ale simţurilor (sadãyatana)

Numele şi forma dau naştere celor şase simţuri, prin acestea referindu-ne la capacitatea de a mirosi, gusta, vedea, atinge, auzi şi de a gândi şi nu la organele fizice care sunt doar un suport al acestor capacităţi ale noastre. Una dintre înţelegerile profunde pe care le dobândim pe calea spirituală este aceea că mintea face parte, de fapt, din sfera simţurilor. Gândurile, imaginile şi percepţiile ce apar pe ecranul nostru mental nu sunt chiar atât de diferite de sunetele sau de senzaţiile corporale ce apar în sfera simţurilor. Simţurile sunt baza experimentală a tuturor experienţelor noastre. În această direcţie, simbolistica folosită este foarte grăitoare: o casă cu şase ferestre. Structura casei şi ferestrele sunt inseparabile şi fac parte dintr-o singură entitate unitară şi interdependentă care limitează, creează parţializări ale vederii noastre asupra realităţii ultime şi delimitează spaţiul “interior” de cel „exterior”.

Contactul (sparsa)

Datorită porţilor simţurilor apare contactul. Contactul implică trei elemente: obiectul simţurilor, poarta simţurilor - prin care acesta este perceput şi conştiinţa – dacă sună soneria, apare o senzaţie auditivă, dacă se găteşte în bucătărie, apare o senzaţie olfactivă. Apariţia oricărei senzaţii înseamnă punerea laolaltă a acestor trei elemente: obiectul simţurilor, poarta simţurilor prin care acesta este perceput şi conştiinţa – cele trei elemente împreună sunt desemnate aici ca şi „contact”. Buddha a afirmat că odată cu contactul apare lumea şi că odată cu încetarea contactului lumea încetează şi ea să mai existe. Aceste cuvinte ale lui Buddha ne conduc la ideea că noi ne creăm universul existenţei noastre, prin focalizarea atenţiei asupra informaţiior ce ne parvin de la simţuri, într-un mod selectiv. Fiecare moment de contact implică izolarea unei impresii, din vastul ocean de impresii prezent în jurul nostru în fiecare moment. „Contactul” este ceea ce se petrece atunci când ceva se detaşează de fundal şi ne apare în prim plan. Când acordăm atenţie unui obiect sau fenomen, apare o întâlnire între obiectul simţurilor, poarta simţurilor prin care acesta este perceput şi conştiinţă. Aceasta este contactul.

Senzaţia (vedanã)

Contactul este punctul de plecare de la care apare senzaţia. Aici nu ne referim la emoţiile complexe cum ar fi ura, gelozia, frica sau fericirea, ci chiar la nivelul fundamental al senzaţiilor, care este baza nu numai a tuturor emoţiilor şi sentimentelor, dar şi a tuturor stărilor mentale şi a răspunsurilor noastre. Ne referim aici la senzaţiile plăcute care apar în conexiune cu informaţia ce pătrunde pe oricare dintre cele şase porţi ale simţurilor; la senzaţiile neplăcute, sau la acelea care nu sunt nici plăcute, nici neplăcute. Asta nu înseamnă că sunt „neutre” asemenea vidului. Senzaţii apar cu siguranţă şi în acest caz, dar ele nu provoacă o impresie suficient de mare pentru a evoca în noi o emoţie de atracţie sau respingere ca răspuns.

Este important să conştientizăm că verigile: cele şase porţi ale simţurilor, contactul şi senzaţiile sunt catalizatorii a ceea ce se petrece cu noi în următorul moment. Porţile simţurilor, contactul şi senzaţiile sunt premergătoare modului în care noi reacţionăm sau răspundem şi modului în care începem să ne ţesem povestea personală din evenimente sau impresii pe care cu toţii le experimentăm în orice moment. Aşadar este foarte important să acordăm o mare atenţie acestor verigi.

Dorinţa (trsna)

Senzaţia este condiţia apariţiei dorinţei. Dorinţa (trsna) mai poată fi tradusă şi ca „sete de nestăvilit” sau ca un gen de „apetit” ce nu poate fi satisfăcut. Dorinţa ne face să căutam şi să susţinem contactele plăcute cu obiectele simţurilor şi să le evităm pe cele neplăcute sau să le facem să înceteze. Ne referim la dorinţa de a avea, de a acumula, dorinţa de a fi, de a deveni cineva sau ceva şi la dorinţa de a scăpa de ceva sau de a pune capăt la ceva.

Senzaţiile sau impresiile plăcute sunt tot timpul vânate de tendinţa ascunsă de a ne satisface această “sete de nestăvilit”; senzaţiile neplăcute sunt îndepărtate datorită trezirii unui sentiment de aversiune. Când o senzaţie sau o impresie nu este nici plăcută nici neplăcută este de regulă respinsă din conştiinţa noastră, amăgindu-ne că ea nu contează. Pentru conştiinţa eului nostru iluzoriu este foarte greu să se identifice cu o impresie care nu este nici plăcută, nici neplăcută.

Punctul în care dorinţa apare, ca răspuns la senzaţiile plăcute sau neplăcute, este punctul în care reacţiile noastre devin foarte complexe şi lumea noastră se transformă într-o luptă. Când ne dorim ceva noi, într-un fel, atribuim o anumită autoritate obiectului dorinţei noastre, ce poate fi un obiect, o persoană sau o situaţie, şi în acelaşi timp ne privăm pe noi de acea autoritate. Ca rezultat, starea noastră de bine, de mulţumire sau de libertate, ajunge să fie dependentă de reuşita sau nereuşita satisfacerii dorinţelor. Cu toţii cunoaştem acel apetit de nestăvilit – nu este niciodată suficient; mai este nevoie doar de un singur lucru; o singură experienţă, un singur obiect, o singură emoţie, o singură stare mentală şi apoi vom fi fericiţi, satisfăcuţi. Ceea ce nu întotdeauna vedem când ne aflăm cufundaţi în ignoranţă este faptul că modul în care această promisiune este proiectată, exteriorizată, sau obiectivată, este ceva care întotdeauna ne lasă cu un sentiment de frustrare. Avem de-a face aici cu o “sete” fundamentală, şi ne organizăm lumea în funcţie de această “sete” proiectând puterea de a creea plăcere sau repulsie asupra lucrurilor exterioare. Dar ceea ce este important este să reţinem că dorinţa este o experienţă de moment, trecătoare.

Ataşamentul (upãdãnaskandha)

Dorinţa şi ataşamentul sunt foarte apropiate. Dorinţa se transformă în ataşament prin adoptarea unor idei preconcepute faţă de lucrurile şi fenomenele ce ne înconjoară; lucrurile devin bune sau rele; devin merituoase sau nemerituoase; devin valoroase sau nevaloroase. Lumea este împărţită în prieteni şi în duşmani, în oponenţi şi aliaţi, în concordanţă cu lucrurile de care noi ne agăţăm. Această tendinţă de a dezvolta idei preconcepute despre ceea ce ne înconjoară întăreşte sistemul de valori pe care îl proiectăm asupra lucrurilor şi fenomenelor, ne împietreşte sistemul de convingeri şi credinţe şi tendinţa de a lupta pentru o anumită imagine a eului nostru iluzoriu. “Sunt aşa”. “Am nevoie de aceasta”. “Trebuie să scap de aceasta”, şi aşa mai departe. Frecvent, multe lucruri în această lume sunt evaluate în conformitate cu potenţialul lor de a ne satisface dorinţele. Consecinţa acestui fapt este că devenim foarte ocupaţi. Gândiţi-vă la situaţiile în care vă doriţi ceva foarte mult, câtă activitate începe să fie generată, vă gândiţi, plănuiţi, trageţi sfori, încercaţi să găsiţi cea mai directă cale de a ajunge de unde sunteţi, acolo unde vă doriţi sau la ceea ce vă doriţi.

Tradiţional, ataşamentul este împărţit în patru părţi, reprezentând căi diferite ce conduc fiinţa umană către suferinţă. Ataşamentul faţă de simţuri, ataşamentul faţă de teorii, opinii, puncte de vedere, credinţe şi filosofii ce treptat devin parte din noi, ataşamentul faţă de anumite reguli, de exemplu credinţa că dacă facem aceasta, obţinem aceea, sau când spunem “aceasta este calea mea, aceasta mă va conduce de aici până acolo”. Ultima formă de ataşament despre care a vorbit Buddha este ataşamentul faţă de noţiunea de “Eu sunt” – ataşamentul de a fi cineva, şi ataşamentul de a nu fi cineva, ataşamentul faţă de sentimentul individualităţii, de eu, separat de restul creaţiei. Acest sentiment al individualităţii egotice este poate cea mai amăgitoare forţă din viaţa noastră.

Existenţa (bhava)

Ataşamentul este urmat în lanţul condiţionărilor de existenţă – întregul proces de poziţionare a fiinţei limitate într-un anumit gen de experienţă. De fiecare dată cand vorbim în termeni ce fac referinţă la eul nostru, starea noastră de individualitate, “Eu sunt”, “Eu sunt nervos”, “Eu sunt iubitor”, “Eu sunt lacom”, “Eu ştiu”, “Eu sunt genul acesta de persoană”, şi aşa mai departe, este generat un întreg complex comportamental, ce serveşte dorinţa şi ataşamentul. Vedem ceva asupra căruia am proiectat idea “aceasta mă va face foarte fericit dacă o să o am,” şi ne organizăm atenţia, comportamentul şi acţiunile astfel încât să obţinem acel lucru sau experienţă. Acesta este procesul existenţei, să devenim cineva sau ceva, altceva decat ceea ce suntem în realitate.

Naşterea (jãti)

Depinzând de existenţă, apare naşterea. Naşterea înseamnă apariţia unei identităţi, ce se sprijină pe un anumit gen de experienţe sau set de circumstanţe ce activează diversele faţete ale individualităţii fiinţei umane, cel care face, cel care gândeşte, cel care vede, cel care cunoaşte, cel care experimentează – aceasta este naşterea. Naşterea are consecinţe: unul se bucură, altul suferă, dar, în cele din urmă, naşterea este baza tuturor suferinţelor. Nimic altceva decât simplul fapt de a te naşte este cauza lamentărilor, durerii, tristeţii, regretului, disperării, bătrâneţii şi a morţii.

Bătrâneţea şi moartea (jarãmarana)

Naşterea este urmată de moarte în care găsim sentimentul pierderii, schimbării, renunţării la acel gen de existenţă, individualitate. “Eram fericit”, “aveam succes”, “eram mulţumit”, şi aşa mai departe. Sentimentul pierderii acelei experienţe, sentimentul de a fi deposedaţi sau separaţi de acea identitate, este momentul morţii. Asociat cu acest sentiment este durerea şi tristeţea, disperarea pierderii noastre.

Buddha a spus că atunci când oricare din verigile acestui lanţ este ruptă, roata existenţelor se opreşte şi, odata cu aceasta, suferinţa încetează şi ea.

Prin introspecţie, Buddha a înţeles că veriga crucială este senzaţia (vedanã). Buddha a spus că pe baza senzaţiilor apar atracţia şi repulsia, senzaţiile generează dorinţa care duce inevitabil la suferinţă. Pentru a îndepărta cauza suferinţei, dorinţa, nu trebuie să permitem senzaţiilor să genereze atracţie sau repulsie. Practica meditaţiei asupra acestei joncţiuni face ca ignoranţa să se transforme gradat în înţelepciune. Observându-ne trăirile interioare şi modul în care ele sunt generate prin intermediul senzaţiilor, putem înţelege empiric adevărul apariţiei şi dispariţiei lor, impermanenţa lor.

Meditând asupra intuiţiilor ce ne apar, observându-ne cu detaşare trăirile interioare, ajungem să depăşim iluzia amăgitoare a “percepţiei permanenţei” prin dobândirea “înţelepciunii impermanenţei” faţă de senzaţiile sau trăirile noastre interioare. Cu “întelepciunea impermanenţei”, tiparul obişnuit al minţii se schimbă. Pe măsură ce înţelepciunea devine mai puternică, puterea dorinţei devine mai slabă, iar procesul de perpetuare al suferinţei, ce are la bază ignoranţa, se transformă într-un proces de stopare a suferinţei, având ca bază înţelepciunea. Pe masură ce acest proces continuă, se ajunge la stoparea completă a dorinţei, sau a sentimentelor de atracţie şi repulsie. Acest stadiu este dincolo de minte şi materie, acolo unde atât senzaţiile cât şi percepţiile încetează. Îl putem experimenta pentru câteva secunde, minute, ore sau câteva zile, în funcţie de capacităţile fiecăruia. Practicând meditaţia ajungem să ne stabilim ferm în starea de stopare a percepţiilor (nirodha-samapatti). La revenirea din această stare vom experimenta din nou diferite senzaţii şi percepţii, dar acum întregul tipar al minţii este schimbat, continuând practica se ajunge gradat la un stadiu în care nu vom mai trăi sentimente de atracţie sau repulsie în nici o stare de conştiinţă, datorită eradicării complete a impurităţilor adânc înrădăcinate în conştiinţă. În felul acesta. prin ruperea unei verigi, a şaptea - senzaţia - întregul proces este stopat, iar ciclul încarnărilor repetate poate fi oprit.

Din punct de vedere al legii budiste a cauzei şi efectului, pentru a progresa pe calea către eliberarea spirituală trebuie să acordăm atenţia necesară senzaţiilor ce apar în urma contactului simţurilor, pentru că, începând de aici, roata suferinţelor poate fi oprită.

Mulţi dintre contemporanii lui Buddha susţineau ideea că dorinţa conduce la suferinţă şi că, pentru a pune capăt suferinţei trebuie să ne abţinem de la obiectul dorinţei. Dar Buddha a abordat problema într-un mod diferit. Prin puterea introspecţiei el a realizat că între obiectele exterioare şi reflexul mental al dorinţei este o verigă de legătură: senzaţia sau trăirea interioară legată de obiectul simţurilor. De câte ori întâlnim un obiect prin cele şase simţuri (mintea fiind considerată şi ea un organ de simţ) apare o senzaţie, iar pe baza acelei senzaţii, apare dorinţa. Dacă senzaţia este plăcută dorim să o prelungim, dacă este neplăcută, dorim să scăpăm de ea.

Aşadar, cauza imediată a apariţiei dorinţei şi a suferinţei nu este ceva în afara noastră, ci senzaţiile şi sentimentele ce apar în interiorul nostru. Pentru a ne elibera de dorinţe şi suferinţă trebuie să ajungem să înţelegem această realitate a trăirilor noastre interioare. Dobândind “înţelepciunea impermanenţei” învăţăm să tăiem nodurile suferinţei şi să experimentăm adevărul ultim. Sentimentele noastre, trăirile noastre interioare sunt deci cauza robiei în care ne aflăm, atunci când nu sunt trăite cu detaşare, dar şi mijlocul prin care putem atinge iluminarea atunci când, înţelegând legea budistă a condiţionărilor, sunt observate cu detaşare, conştienţi fiind de impermanenţa lor.


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga