Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Istoria unei revelaţii


„Dumnezeu era în mine, mă aştepta.”

Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de origine română, este o personalitate puţin cunoscută. Viaţa ei a fost caracterizată de o căutare neîncetată a „sensului” de a trăi, de dorinţa intensă de a afla o fericire „perfectă şi permanentă”. „Nevoia înnăscută a fericirii perfecte, nostaligia nemotivată, poetică, pe care orice suflet o cunoaşte în anumite momente, trebuie să fie dovada de netăguit a existenţei acestei fericiri perfecte. Repetând iar şi iar declanşarea bucuriei prin diferite forme, am înţeles că eu eram un sediu unde locuia bucuria. Şi că această bucurie există ca o virtualitate eternă, în fiecare dintre noi.” În lucrarea sa, „Martorul Eternităţii”, ea descrie întâlnirea cu maestrul spiritual, cel care a călăuzit-o, pe calea non-dualismului, către experienţa realizării Sinelui.

„Acest zbucium al meu devenea palpabil, tangibil. Atingeam lucrurile din jurul meu ca şi cum aş fi vrut să mă conving de realitatea lor, priveam oamenii cu certitudinea că, în curând, aveau să fie cu toţii morţi. Ştiam că eu însămi, inevitabil, voi muri. Să mor fără să fi înţeles de ce am venit pe lume, de ce am trăit, de ce am suferit şi am căutat? Sau să devin Supraom ca să văd în jurul meu numai suferinţă? Bineînţeles nu există doar suferinţă în această lume, dar bucuria nu şterge lacrimile, gemetele, urâtul.

Negreşit eram obsedată, nu mă gândeam decât la asta, zi şi noapte. Oh, aceste nopţi în care spiritul meu nu dormea niciodată complet, şi aceste zile când, amorţită de neînţelegere, trăiam în aşteptarea miracolului care ar fi putut să explice totul! Aş fi vrut să-L rog pe Dumnezeu să se milostivească de mine! Şi m-am rugat acestui Dumnezeu, în existenţa căruia nu credeam. L-am rugat să aibă milă de mine. Îmi amintesc ora, exact ora acelei supuneri. Dar nu eram – chiar implorând – complet supusă, decât doar rugăciunii, fiind mai departe hotărâtă să-I lansez provocarea de a-L aştepta mereu, până la sfârşitul vieţii mele. Sufletul meu tânjea să se poată avânta spre iubire. I-am vorbit lui Dumnezeu ca unui virtual iubit şi, într-o disperare nebună, I-am făgăduit că nu voi iubi pe nimeni, cu aceaşi intensitate, ca pe El.

Am făcut, în genunchi, acest act de smerenie. Îmi simţeam faţa inundată de lacrimi, îmi simţeam corpul, toată fiinţa încordate, şi-mi auzeam vocea consacrând „pactul” dintre Dumnezeu şi mine. Eu îi ceream, îl imploram să mi se arate, făgăduind că după aceea voi fi, pentru totdeauna în serviciul Lui. Fără să ştiu pentru ce iau această decizie, am mai promis că „după aceea” nu-i voi mai abandona pe oameni, pe aceste fiinţe pe care El le-a creat atât de departe de perfecţiunea Sa şi care se declarau totuşi a fi asemănătoare cu El. Epuizată, incapabilă să mai stau în genunchi, m-am întins pe jos. Am rămas ghemuită acolo mult timp, cu faţa scăldată în lacrimi, apoi, cu ultima rămăşiţă de putere, m-am ridicat şi m-am întins pe pat. Un moment de relaxare, cu ochii închişi. Mi-am amintit, involuntar, acel exerciţiu cu trandafirul, despre care am citit într-una din cărţile lui Rudolf Steiner. Mi-am imaginat un trandafir. Era roşu, catifelat acest trandafir şi foarte, foarte proaspăt, încât roua strălucea deasupra petalelor lui. Cu ochii închişi, priveam trandafirul. Era frumos şi pur, stătea aproape de faţa mea. I-am simţit parfumul. Acest parfum alunecă în inima mea. După aceea nu a mai fost nici un trandafir. Esenţa trandafirului a acaparat totul. Era ca şi cum esenţa parfumului de trandafir mă înlocuise în interiorul inimii mele. Apoi un gol. Un vid imens se cască în mine, ţinându-mă trează. Am căzut în acest vid, identificându-mă cu el. Şi în golul din fiinţa mea, Dumnezeu îşi găsi locul Său. Era acolo. Mă aştepta.

Momentul în care Îi facem lui Dumnezeu loc în noi, seamănă cu moartea. Mori tu însuţi, cel care a fost până în acea clipă. Eu însămi am simţit asta, dar exact acest lucru m-a eliberat de eu-l meu. Eternitatea era cea care locuia atunci în mine. O frică sacră care m-a ajutat să asist la această moarte a propiei mele fiinţe, dăruindu-mi o fericire fără limite şi dându-mi apoi şansa de a înţelege ce înseamnă să te naşti din nou. Mi-a fost imposibil să aflu cât a durat această trăirea unică: două minute? Un sfert de oră? Un ceas? Revenind la conştiinţa cotidiană, primul lucru de care mi-am dat seama a fost că-mi era greu să-mi reiau respiraţia normală. Bănuiam că, o vreme, probabil nici nu respirasem. Deci, poţi trăi fără să respiri! Deci viaţa este independentă de corp! Aceste gânduri mi s-au părut, pentru moment, de cea mai mică importanţă; mi-au traversat cugetul, fulgerător.

Ceea ce avea importanţă în momentul acela era calitatea bucuriei care mă domina. O bucurie calmă, profundă. Nu seamănă câtuşi de puţin cu o beţie; dimpotrivă, era o stare trează, de dragoste implinită. O dragoste sacră. Fiecare fibră a fiinţei mele beneficia de această revelaţie. Dar de-o importanţă supremă a fost orbitoare descoperirea că, în afară de tot ceea ce am putea gândi şi simţi, există un lucru necunoscut, ascuns în noi, depăşind orice aşteptare, orice imaginaţie. Sacralitatea acestei descoperiri era copleşitoare. Prin nici un mijloc cerebral, prin nici o forţă volitivă n-ai fi putut atinge această nouă dimensiune a conştiinţei. Depăşind în mod absolut cadrul logic al mentalului era evident că limbajul uman nu putea fi un instrument adecvat pentru exprimarea unui lucru, existând într-o dimensiune ultramentală. Mi-am dat seama, cu umilinţă, că li se reproşează pe nedrept sfinţilor, misticilor, yoghinilor că nu vorbesc despre experienţe lor extatice. Chiar dacă ar vrea, n-ar putea şi, să nu fii în stare să exprimi această fericire, această stare de graţie, devine o tortură pentru cel care, după ce a trăit extazul, în „realitatea” sa nemijlocită, se află în imposibilitatea de a împărtăşi totul celor apropiaţi care vor să înţeleagă. Nu le rămâne altceva de făcut decât să se exprime prin exemplul propriei lor vieţi. Poţi să exprimi muzica unui surd când, pentru a o înţelege, însăşi muzica este aceea pe care trebuie să o asculţi?”

„Martorul Eternităţii trezindu-se în mine, am devenit eu însămi conştientă de această Eternitate. Contopirea dintre conştiinţă şi eternitate fiind realizată, fiecare moment devenise, implicit, etern, prin faptul de a se petrece în această Eternitate. A fi nu înseamnă altceva decât asta: A fi. Eternitatea, conţinând o infinitate de modalităţi, cuprindea cu uşurinţă şi Iluzia. Paradoxul nu mai avea o valoare, fie că era vorba despre o afirmaţie sau o negaţie. Orice lucru supra-adăugat nu modifica întru nimic perfecţiunea iniţială, absolută a Eternităţii. Era tulburător, era practic, era natural, viabil, real, exaltant. Nu depindeam de nimic. Existam. Existam etern. Această deschidere care putea să se opereze în om, printr-o dilatare naturală a fiinţei sale, continua într-o altă dimensiune. Omul se lasă purtat spre ea, cu luciditate, stăpân pe sine şi apt să-şi asume responsabilitatea vieţii. Un extaz, o beatitudine inconştientă era o experienţă omenească în plus şi, oricât de extravagantă, rămâne mai mult sau mai puţin egală cu orice altă experienţă umană. Totuşi, o legătură directă cu Absolutul – stabilit fiind în Absolut – era o experienţă care te putea proiecta în afară de tot ceea ce era cunoscut, dincolo de mental sau, mai bine zis, îţi permitea să depăşeşti orice experienţă, înglobându-le pe toate.”

yogaesoteric
octombrie 2007



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga