Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Şivaism >Articole >
SPANDAKARIKA: Aforismele despre Suprema Rezonanţă Divină

de profesor yoga Dan Bozaru

Acest articol este continuarea articolului SPANDA, suprema rezonanţă divină.

În prezent, părerea unanim acceptată este aceea că „Aforismele despre Suprema Rezonanţă Divină” (Spandakarika) sunt opera marelui înţelept şi eliberat Vasugupta. Cele 51 de aforisme conţinute în acest text fundamental prezintă, în opinia lui Kshemaraja, esenţa învăţăturilor din Shiva Sutra (text pe care, de altfel, Kshemaraja îl consideră „un compendiu” (adică o expunere sintetică, prescurtată) a shivaismului nondualist). Referindu-se la învăţăturile care sunt prezentate în Spandakarika, Kshemaraja afirmă că ele reprezintă însuşi secretul fundamental al shivagama-ei, adică al doctrinei acestui sistem spiritual. Marele înţelept precizează că Shiva însuşi i-a oferit marea graţie lui Vasugupta, revelându-i textul Shiva Sutra-elor, pentru ca tradiţia suprema şi totodată foarte secretă a shivaismului nondualist să nu se piardă complet într-o lume orientată către concepţia dualistă. Ulterior, Somananda caracterizează şi el (în lucrarea sa principală, Shivadrishti) şcoala shivaismului nondualist ca fiind o „doctrină secretă” ce se află în pericolul de a fi pierdută în hăţişul complicat al epocii actuale (Kali Yuga).
 
În sinteză, „Aforismele despre Suprema Rezonanţă Divină” prezintă noţiunea de spanda ca o formulare doctrinară sau ca o expresie supremă a caracterului dinamic al Conştiinţei Absolute a lui Dumnezeu (Paramashiva), cât şi manifestările ei multiple la orice nivel al existenţei şi al experienţei individuale.

Comentariile textului fundamental Spandakarika au fost numeroase, dar dintre toate se impun cele doua scrise de însuşi Kshemaraja, comentariul lui Kallata (vritti), cel al lui Bhagavatotpala (intitulat Spandapradipika) şi comentariul in extenso al lui Rajanaka Rama (vivritti). Comentariile ultimilor doi autori nu au fost traduse încă într-o limbă europeană. În opinia specialiştilor, cele mai profunde observaţii şi explicaţii ale textului Spandakarika sunt conţinute în cele două comentarii ale lui Kshemaraja. Într-adevăr, se pare că (după o anumită datare biografică) prima lucrare scrisă a lui Kshemaraja a fost un comentariu la primul aforism din Spandakarika, comentariu pe care le l-a numit „Esenţa Vibraţiei (sau Rezonanţei) Supreme Divine” (Spandasamdoha). Ulterior, la rugăminţile repetate ale fiului său, Kshemaraja a scris un comentariu al întregii lucrări, analizând cu atenţie toate cele 51 de aforisme. El a numit acest al doilea comentariu: „Precizări asupra Rezonanţei Supreme Divine” (Spandanirnya), a cărei traducere foarte bună în limba engleză (însoţită de explicaţiile şi expunerile necesare) a fost realizată de Jaideva Singh, sub îndrumarea directă şi competentă a ultimului exponent al şcolii shivaismului nondualist din Kashmir, care a fost Sri Lakshman Joo Brahmacharin.

Dumnezeu – unicul actor pe scena Creaţiei

La modul esenţial vorbind, în comentariile sale, Kshemaraja precizează un element fundamental al spiritualităţii shivaismului nondualist: acesta se referă la caracterul dinamic (spanda) al Conştiinţei Absolute ca fiind în totalitate liberă şi necondiţionată, putând să-şi asume orice formă doreşte în cadrul Creaţiei spaţio-temporale, atunci când ea (Conştiinţa Absolută) se orientează către domeniul obiectiv al Manifestării. „Mişcarea” (sau, mai bine zis, „genul de mişcare”) Conştiinţei Absolute a lui Dumnezeu reprezintă de fapt o  mişcare pur creatoare, care face astfel tranziţia de la starea nemanifestată a Fiinţei Supreme (Dumnezeu) la starea obiectivată a Devenirii sau „Transformării” Fiinţei Supreme.

Din această perspectivă, putem spune că Fiinţa Supremă (Divinul, Shiva) se află într-o perpetuă Devenire, deoarece ea adoptă în mod constant o expresie finită în timp şi spaţiu. Astfel, esenţa pură şi infinit luminoasă a Fiinţei Supreme (care este Dumnezeu Tatăl) apare ca o manifestare a Devenirii Sale în exterior, constituind deci o perpetuă sursă mereu reînnoitoare a propriei ei apariţii obiective. Făcând o simplă comparaţie (care, desigur, prezintă limitările inerente situaţiei), este ca şi cum un actor intră pe scenă în culise (unde nu se manifestă încă), interpretează singur toate rolurile piesei de teatru, se observă şi se admiră singur în acelaşi timp, inventează noi situaţii, noi conjuncturi şi noi caractere (pe care tot el le susţine, modificând mereu decorul,costumele etc.). El este deci în acelaşi timp dirijorul, orchestra şi auditoriul, fără ca prin aceasta să-şi schimbe natura esenţială.

Din această perspectivă, mai ales, putem spune că Fiinţa Supremă şi Devenirea sau Obiectivarea ei reprezintă faţetele „interioară” (ascunsă, ocultată) şi respectiv, „exterioară” (adică exprimată în nume şi forme) ale Conştiinţei Divine Universale, care manifestă astfel spontan Putere Ei infinită. Putem intui cu uşurinţă faptul că faţeta interioară sau aspectul ocultat al Conştiinţei Divine Supreme o reprezintă purul subiect conştient (Eu-l Suprem), care este lipsit de orice conţinut obiectiv şi care se află, de asemenea, cu mult dincolo de noţiunile de spaţiu şi de timp. De altfel, sutra 16 din Spandakarika afirmă în acest sens: „Acea stare interioară indescriptibilă reprezintă sălaşul omniscienţei şi al oricărui atribut al Divinităţii. Ea nu are sfârşit şi continuă să existe în eternitate, deoarece nimic altceva nu poate fi perceput (în afara ei)”.

Pe de altă parte, aspectul sau faţeta exterioară a Conştiinţei Divine Supreme reprezintă însăşi diversitatea şi transformarea continuă a lumii manifestate, adică a obiectivităţii. Aici este însă necesar să facem observaţia că, în timp ce aspectul exterior al Conştiinţei Divine apare ca  fiind o realitate distinctă de aspectul interior al ei, aspectul ocultat (interior) conţine însă totalitatea „exteriorului”, care apare astfel în interiorul „interiorului”, fără ca prin aceasta să modifice, să împartă sau să transforme natura esenţială a Conştiinţei Absolute al lui Dumnezeu.

Această condiţie paradoxală a fost exprimată în mod genial de simplu de marele înţelept şi eliberat Abhinavagupta în lucrarea sa fundamentală (Tantraloka): „Atunci când se manifestă, Conştiinţa Supremă apare atât ca subiect (interior), cât şi ca obiect (exterior). Ea străluceşte astfel într-un mod sublim (în ea însăşi), însă lasă impresia că luminează o altă realitate decât cea unică pe care o reprezintă.”

Aceste observaţii subliniază în primul rând libertatea creatoare absolută (svatantrya) a Conştiinţei Divine, care astfel devine oarecum identică cu puterea iluziei (maya). Când puterea divină infinită care se manifestă şi creează obiectivitatea este recunoscută într-un act fulgerător de priză de conştiinţă sintetică şi unitară ca fiind expresia spontană de manifestare a Absolutului Divin, atunci ea este experimentată într-un mod inefabil ca pură vibraţie infinită (spanda) a libertăţii ei necondiţionate.

Maya – vălul care face din unitate diversitate

Trebuie să menţionăm aici că, în timp ce „câmpul” de operare a libertăţii absolute (svatantrya) a Divinului reprezintă nesfârşita conştiinţă omniprezentă, puterea iluziei sau maya reprezintă lumea existenţei efemere şi a transmigraţiei. Diferenţa între aceste două perspective (savtantrya şi maya) constă doar în gradul de viziune spirituală pe care îl avem cu privire la natura esenţială a Realităţii Supreme (Dumnezeu Tatăl). Datorită teribilei puteri (sau energii) a ocultării, obiectul manifestat apare ca fiind proiectat în afara subiectului etern chiar dacă el rămâne totuşi mereu în acesta (în purul şi supremul subiect conştient). Din această cauză, înţelepţii shivaismului nondualist din Kashmir au afirmat că apariţia diversităţii este definită cel mai bine ca „proiecţia naturii unui anumit lucru, fenomen etc. în Sine, proiecţie care este realizată tot de Sine.”

Concluzia pe care o putem exprima acum este aceea că, din moment ce există „în mod aparent” două condiţii ale Conştiinţei Divine Absolute (cea nemanifestată, transcendentă şi cea „exterioară”, obiectivată, manifestată), putem vorbi despre o „mişcare” a Conştiinţei, care nu reprezintă altceva decât esenţa pură a percepţiei. Aşadar, întreaga Creaţie ne apare ca necesitatea sau, mai bine zis, voinţa unui act de percepţie divin, universal, deoarece percepţia reprezintă conexiunea intimă între forma exterioară manifestată a unui obiect şi natura lui esenţială care îl defineşte în realitate. Prin urmare, mişcarea conştiinţei de la interior către exterior este echivalentă cu mişcarea conştiinţei de la condiţia unitară a naturii lăuntrice şi intrinseci a tuturor lucrurilor, către diversitatea formelor lor exterioare.

Acest gen de „activitate” a Conştiinţei Divine este cea asociată vibraţiei infinite şi ea este singura care poate justifica în acest fel apariţia şi manifestarea diversităţii nesfârşite a numelor şi  formelor în Creaţie. Deşi nu greşim dacă afirmăm că, dintr-o anumită perspectivă, Absolutul Divin se află într-o continuă stare de transformare sau, cu alte cuvinte, este o continuă, infinită şi preapură vibraţie creatoare (spanda), dintr-un alt punct de vedere putem spune că, de fapt, în Absolutul Divin (care este Realitatea Supremă sau Dumnezeu Tatăl) nu are loc nici un fel de mişcare şi cu atât mai puţin o transformare.

Cu alte cuvinte, mişcarea şi repaosul desăvârşit se suprapun perfect la nivelul Realităţii Supreme. Acest paradox (ca de altfel toate celelalte paradoxuri cu care ne confruntăm la acest nivel suprem) poate fi explicat doar prin libertatea absolută (svatantrya) a Conştiinţei lui Dumnezeu Tatăl (Shiva) care poate să făptuiască chiar şi ceea ce raţiunii îi apare ca fiind imposibil, determinând de pildă în cazul de faţă condiţia Absolutului de a fi simultan perfect nemişcat şi totuşi, plin de o activitate intensă.

În mod firesc, ştim că mişcarea implică o deplasare între două puncte separate, care determină existenţa a cel puţin două entităţi distincte între care poate să aibă loc respectiva mişcare. Totuşi, deoarece toate lucrurile sunt în ultimă instanţă aceeaşi conştiinţă supremă, nu există practic două realităţi distincte între care să aibă loc o mişcare, cel puţin în modul convenţional pe care i-l atribuim noi. Această stare foarte subtilă de lucruri este explicată de Abhinavagupta în sensul că spanda (care reprezintă de fapt pulsaţia creatoare a Conştiinţei Divine) este definită ca o „mişcare subtilă”. El afirmă: „dacă această mişcare ar angaja o anumită deplasare către o altă entitate, ea nu ar mai fi „subtilă”, (ci doar o mişcare grosieră); dar dacă ea nu procedează în acest mod, atunci putem spune că nu exista de loc mişcare.”

Procesul cosmic constă într-o serie ciclică de creaţii şi distrugeri care se succed una alteia. Deşi schimbarea apare tocmai datorită manifestării acestui proces ciclic de creaţie – distrugere şi deşi schimbarea reprezintă într-un anumit sens însăşi fundamentul timpului, pulsaţia Conştiinţei Absolute se află totuşi în afara acţiunii temporale. Supremul Stăpân Divin (Shiva) este implicat în eternitate şi în mod simultan în toate fazele actului creator dar, cu toate acestea, el săvârşeşte aceste faze una după cealaltă, în mod succesiv. Ambele modalităţi de acţiune reprezintă însă apanajul puterii infinite a lui Dumnezeu, care este pulsaţia lui divin creatoare sau spanda.

Articol preluat din YOGA MAGAZIN nr. 35

yogaesoteric
decembrie 2007

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga