Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Şivaism >Articole >
ASHTANGA YOGA în viziunea shivaismului din Kashmir (II)

YOGA cu opt ramificaţii

de profesor yoga Dan Bozaru


Citiţi aici prima parte a acestui articol:
ASHTANGA YOGA în viziunea shivaismului din Kashmir (I)

Cele opt etape în procesul devenirii spirituale sunt:

1. Yama (cele cinci reguli de ordin moral)
2. Niyama (cele cinci reguli de ordin etic)
3. Asana (posturile fizice ale trupului)
4. Pranayama (controlul suflurilor subtile prin ritmarea respiraţiei)
5. Pratyahara („retragerea” simţurilor de la percepţia obiectelor înconjurătoare)
6. Dharana (foclizarea fermă a atenţiei într-un singur punct)
7. Dyana (meditaţia)
8. Samadhi (extazul divin)

Un proces preliminar şi necesar în practica sistemului yoga este „purificarea elementelor”, prin intermediul căreia microcosmosul fiinţei umane este „omologat” cu întregul Macrocosmos, devenind astfel un „vehicul” pur şi pregătit pentru manifestarea pe deplin conştientă a Realităţii Supreme care este Sinele Etern, Atman. Această „purificare” se realizează în două moduri. Primul se referă la „Contemplarea disoluţiei elementelor”, prin care yoghinul vizualizează dizolvarea gradată a principiilor succesive din Manifestare în propria lui fiinţă până când se ajunge la uniunea beatifică a tuturor acestor energii formatoare în sălaşul suprem al transcendenţei divine (Sahashrara).

A doua metodă de meditaţie asupra procesului de dizolvare a categoriilor energetice (tattva) (care implică diversitatea tipurilor de energii senzoriale, mentale şi fizice) în Realitatea Supremă Transcendentă o reprezintă meditaţia asupra Focului Teribil al Conştiinţei lui Shiva.

Kshemaraja specifică faptul că yoghinul va trebui să vizualizeze acest Foc arzând complet orice manifestare duală. Astfel, el trebuie să-şi folosească din plin imaginaţia lui creatoare pentru a iniţia şi apoi pentru a amplifica acest proces al devenirii spirituale. Această acţiune subtilă deosebit de eficientă este menţionată în sutra 52 a faimosului tratat Vijnanabhairava: „Vizualizează cetatea propriei tale fiinţe ca fiind arsă de Focul Timpului (Kalagni), care izvorăşte din Sălaşul Sacru al Timpului; apoi, la sfârşitul acestui intens proces de purificare, se va manifesta Pacea Sublimă şi Eternă (a Sinelui Nemuritor, (Atman)).”

Flacăra timpului revelează lumina divină

Tradiţia shivaită afirmă că Focul timpului (Kalagni) îşi are originea în partea cea mai de jos a Oului Cosmic (brahmanda), sub lumile infernale. Acest Foc se află „într-o barcă care pluteşte pe apele cauzale ce susţin Oul Cosmic (brahmanda)”. Flăcările sale teribile se ridică spre lumile infernale, încălzindu-le intens şi totodată radiind energia lor sacră în întregul Macrocosmos. În redarea metaforică a ciclurilor Creaţiei, tradiţia spirituală shivaită afirmă că, la sfârşitul unui astfel de ciclu, aceste flăcări ale Focului Timpului (Kalagani) se ridică foarte sus şi distrug vechea ordine cosmică, făcând astfel loc unei noi Manifestări.

La nivel microcosmic, yoghinul reproduce acest proces proiectând mental fonemele alfabetului sanscrit pe diferitele părţi ale trupului său, într-o succesiune prestabilită, pornind de la degetul mare de la piciorul stâng spre creştetul capului (Sahashrara). Pe măsură ce procesul meditaţiei devine din ce în ce mai profund, yoghinul trebuie să vizualizeze Focul Timpului arzând în mod gradat conştiinţa sa corporală, împreună cu întregul univers al percepţiilor diferenţiate, lăsând în urma lor „cenuşa albă” a luminii divine nediferenţiate. Kshemaraja consideră acest tip de meditaţie ca fiind una dintre ramurile importante ale programului de practică individuală a yoghinului. Totodată, el specifică faptul că celelalte ramuri sunt posturile (asana), controlul şi ritmarea respiraţiei (pranayama), focalizarea atenţiei sau concentrarea (dharana), meditaţia (dhyana) şi extazul divin sau contemplaţia, (samadhi). Vom analiza pe scurt fiecare din aceste aspecte ale practicii yoghine în viziunea shivaismului din Kashmir.

Considerând că primele două etape (yama şi niyama) din Ashtanga Yoga (yoga cu opt ramificaţii) sunt deja cunoscute şi integrate de yoghin în concepţia sa şi în propriul său univers lăuntric, precum şi faptul că o a treia ramificaţie (meditaţia Focului Timpului) a fost deja prezentată anterior, vom descrie în continuare etapa (sau ramificaţia) care se referă la posturi (asana).

Unitatea conştiinţei se arată între două respiraţii

Shivaismul din Kashmir are o viziune transcendentă asupra execuţiei posturilor fizice, în sensul că acest sistem nu se referă (utilizând termenul de asana) în mod neapărat la o postură a trupului, ci ea (adică postura (asana)) reprezintă mai curând sălaşul, locul sau poziţia (asana) ultimă (a cărei origine este Conştiinţa Infinită a lui Dumnezeu Tatăl) în care yoghinul ajunge să se stabilească în mod ferm. Astfel, el trebuie să-şi focalizeze atenţia asupra perioadei care intervine după o expiraţie, dar care în acelaşi timp precede următoarea inspiraţie (cu alte cuvinte, asupra momentului dintre două respiraţii succesive).

Yoghinul urmăreşte să absoarbă în acest mod fluxul discontinuu al conştiinţei sale în unitatea indestructibilă a cunoaşterii supreme, care apare şi se manifestă ca suflul ascendent al respiraţiei (udanaprana) din canalul energetic subtil sushumna, între două respiraţii succesive. Aspectul prana-ic al acestui suflu subtil (udana) dispare pe măsură ce el (suflul) ascensionează, iar yoghinul experimentează apariţia spontană a omniscienţei conştiinţei în propria lui fiinţă. Ca urmare firească a atingerii acestui nivel de realizare, mintea se reîntoarce la natura ei originară, dizlovându-se în ea şi „înţelegând” astfel tainicul şi uluitorul aspect al omniprezenţei lui Dumnezeu Tatăl. Prin urmare, shivaismul din Kashmir asociază asana mai mult „locului” final în care trebuie să se stabilizeze conştiinţa individuală a yoghinului şi nu se referă neapărat la postura fizică a trupului său, deşi aceasta (adică postura fizică) poate totuşi să ofere un suport adecvat pentru realizarea unităţii conştiinţei.

Controlul suflului purifică mintea

În ceea ce priveşte a cincea ramură a sistemului yoga clasic în practica individuală, aceasta se referă la controlul suflului (al respiraţiei) (pranayama). În viziunea shivaismului din Kashmir, pentru a ritma suflul respiraţiei, yoghinul trebuie să-şi purifice mai întâi foarte bine canalele energetice subtile ida şi pingala, de exemplu prin intermediul tehnicii nadishodanapranayama), ceea ce va face ca mişcarea suflului în corp să fie fermă şi egal distribuită. Mai apoi, fără să urmărească să controleze în vreun fel suflul, aflându-se în armonie de stare cu mişcarea suflului, durata fiecărei inspiraţii şi a fiecărei expiraţii se modifică de aşa manieră, încât la un moment dat ele devin egale. Aceasta va coincide cu unirea lor într-un flux unic direcţionat pe sushumnanadi. Înţelepţii shivaismului din Kashmir consideră că abia acesta este momentul când se începe cu adevărat practica lui pranayama.

Având mintea purificată şi liniştită, yoghinul se reîntoarce, într-un anumit fel, la starea sa prenatală, deoarece respiraţia lui fizică este atunci complet interiorizată. Cu alte cuvinte, suflul nu mai trece prin plămâni, ci rezonează în mod direct cu sursa universală (sau focarul macrocosmic) al vitalităţii subtile. Aflându-se la un nivel foarte avansat de practică, yoghinul va experimenta atunci mişcarea foarte subtilă a suflului de la Inimă (în ipostaza ei de centru esenţial al spiritualităţii, ca sălaş al conştiinţei Sinelui Suprem Indiviudual) spre zona care este situată la 12 lăţimi de deget deasupra creştetului (dvadashanta), unde el se va dizolva în Vidul Suprem Transcendent.

Prin procesul atenţiei dobândeşti toate puterile paranormale

Astfel, eliberată de forma ei grosieră exterioară, respiraţia (suflul) se deplasează liberă de-a lungul canalului subtil central (SushumnaNadi) şi curând după aceea, ea va transcende chiar şi această mişcare subtilă pentru a se reuni în eternitate cu suprema vibraţie a conştiinţei lui Shiva. Atunci, respiraţia yoghinului devine una cu mişcarea (pulsaţia) de creaţie şi disoluţie a lumilor (spanda). Etapa următoare se referă la focalizarea fermă a atenţiei (dharana). Metoda shivaită afirmă că yoghinul trebuie să-şi fixeze atenţia asupra centrilor subtili de forţă (chakra) ce corespund manifestării energetice a celor cinci elemente (mahabhuta).

În acest mod suflul vital este direcţionat în mod succesiv către aceşti centri, pornind din Inima Conştiinţei, pentru a revigora şi stimula activitatea lor energetică subtilă. Mai întâi, suflul este direcţionat spre reşedinţa lui prithivitattva (pământul) din MuladharaChakra, care controlează dezvoltarea sistemului osos, precum şi pe cea a masei musculare a trupului; apoi el se deplasează la nivelul lui SwadhisthanaChakra (în corelaţie cu apastattva) (apa), care este responsabilă de echilibrarea fluidelor în trup; după aceea suflul se deplasează în ManipuraChakra, unde se manifestă tejastattva şi elemetul „foc”, care are ca funcţie principală digestia hranei, precum şi procesele anabolice şi catabolice din organism.

Urmează apoi deplasarea suflului la nivelurile lui AnahataChakra (în corelaţie cu vayutattva) (aerul), care controlează mişcarea „aerului” (a substanţelor gazoase) spre şi de la celulele corpului, prin intermediul circulaţiei sângelui. Atunci când yoghinul s-a desăvârşit în controlul acestor patru forţe ale elementelor pământ, apă, foc şi aer, el face ca suflul său să ascensioneze de la nivelul Inimii către creştetul capului, devenind astfel una cu Eterul Suprem, care reprezintă, de fapt, însuşi spaţiul conştiinţei supreme al lui Shiva. Această condiţie îi conferă yoghinului orice putere paranormală în Manifestare.

Eşti una cu Supremul Absolut

Meditaţia (dhyana) constituie etapa următoare, iar forma ei cea mai elevată implică liniştirea fluxului de calităţi (guna) ale lui Prakriti, creând astfel mediul propice pentru starea contemplativă de profundă absorbţie a minţii. Obiectul acestei meditaţii este purul şi supremul subiect conştient (Shiva), care este omniprezent, atotcunoscător, atotputernic şi care există prin el însuşi (cu alte cuvinte, a cărui natură proprie este cunoscută doar de el însuşi). Yoghinul atinge această supremă stare de conştiinţă prin dizolvarea până la identificarea totală în fluxul conştiinţei care străfulgeră în Lumina divină nediferenţiată, ce iluminează beatific în fiecare clipă natura lui esenţială.                

Ultima etapă a lui ashtanga yoga o reprezintă contemplaţia sau extazul divin suprem, (samadhi), care apare atunci când yoghinul realizează unitatea dintre conştiinţa lui individuală şi universul înconjurător, aspect care constituie practic conştientizarea identificării plenare a conştiinţei individuale cu Supremul Absolut (Paramashiva).

Citiţi şi:
TANTRA YOGA în tradiţia SIDDHA-şilor
Kalavidya - Cele 16 manifestări esenţiale ale Supremei Energii Divine Creatoare

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 41

yogaesoteric
februarie 2008



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga