Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sărbătoarea Paştelui – tradiţii şi obiceiuri

De la Pesach şi Zeiţa fecundităţii la sărbătoarea Învierii
 
de Mihaela Gheorghiu
 
De ce diferă data Paştelui ortodox şi catolic? Care este legătura dintre Paştele creştin şi cel evreiesc? De unde a apărut tradiţia iepuraşului de Paşti şi ce legătură are el cu ouăle roşii? Care este legătura dintre Paşte şi Echinocţiu? Găsiţi răspunsuri la toate aceste întrebări şi multe altele în acest articol amplu şi riguros documentat.

Pentru creştini, Paştele este sărbătoarea Învierii lui Isus. Neîntâmplător, data Paştelui este calculată ţinând cont de Echinocţiul de primăvară, moment care reprezintă începutul unui nou ciclu solar. Echinocţiul (din latinescul „æquinoctium”, æquus=egal, nox=noapte) este un fenomen astronomic şi astrologic care apare de două ori pe an şi marchează momentul în care Soarele se află exact deasupra Ecuatorului. De Echinocţiu, ziua şi noaptea sunt egale. În emisfera nordică, Echinocţiul de primăvară are loc în jurul datei de 20-21 martie şi marchează începutul anului astrologic, respectiv intrarea Soarelui în zodia Berbecului.

Există şi astăzi multe popoare care serbează în jurul acestei date sau în funcţie de aceasta începutul noului an. În Iran, spre exemplu, de Echinocţiu se sărbătoreşte Norouz (noua zi), iar în calendarul ebraic prima Lună Nouă de după Echinocţiu este considerată prima zi a anului. Dealtfel, evreii numesc prima lună a anului Nisan, termen care înseamnă Răsărit sau începerea ascensiunii Soarelui.

Misterioasele construcţii din vechime precum Sfinxul, Stonehenge, templele maiaşe sunt astfel orientate încât să indice locul din care Soarele răsare în momentul Echinocţiului de primăvara.

Şi astăzi sărbătoarea Paştelui este desemnată cu două categorii de nume, foarte diferite între ele. În timp ce în majoritatea limbilor creştine sărbătoarea învierii lui Iisus se numeşte Paşte (română), Pâques (franceză), Pasqua (italiană), Pascua (spaniolă), în ţările anglo-germanice sunt utilizaţi termeni ce provin din cu totul altă rădăcină: Easter (engleză) sau Ostern (germană).

Numele anglo-germanic al Paştelui vine de la zeiţa renaşterii şi fecundităţii

În tradiţia anglo-saxonă din vechea Europă, în perioada de după Echinocţiu, care echivalează cu sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie, erau organizate sărbătorile dedicate zeiţei Ostara sau Eostre. În lucrarea „Vita Karoli Magni” (Viaţa lui Carol cel Mare) scrisă în secolul al VIII-lea de istoricul şi călugărul Einhard găsim următoarea precizare: „Carol cel Mare obişnuia să numească lunile anului în propriul său fel (el vorbea o limbă germanică, n.n.), iar pentru a se referi la luna aprilie utiliza termenul Ostarmanoth (luna lui Ostar)”. Un alt erudit şi călugăr creştin, Berne, scria într-o lucrare din secolul al VIII-lea „De temporum ratione”: „Eosturmonath (aprilie), care este acum considerată luna Paştelui, a fost numită aşa după zeiţa Eostre, căreia îi era dedicată”.

În anul 1835, Jacob Grimm (unul dintre fraţii Grimm, mult mai cunoscuţi publicului larg pentru cărţile lor de poveşti, decât pentru faptul că au fost autorii primului dicţionar etimologic german) publica lucrarea „Deutsche Mythologie” (Mitologia germană), o colecţie de mituri şi povestiri populare, care includea şi comentarii despre zeiţa Ostara sau Eostre. El arată că adorarea acestei zeiţe era atât de bine înrădăcinată în rândul populaţiei germanice, încât creştinismul a trebuit să păstreze aceste sărbători şi să le dea o semnificaţie proprie. „La vechii germani, scrie Jacob Grimm, exista un festival de primăvară numit Ostertaga sau Aostortaga. Etimologic Eostre/Ostara provine din rădăcină germanică AEW care semnifică lumină şi stă la baza cuvântului austron, prin care era desemnat răsăritul Soarelui. Şi în limba germană modernă prefixul OST se referă la Orient, la Est (osten înseamnă în limba germană oriental). Rădăcina semitică ISTRT se referea şi ea la răsărit.” De remarcat că numele unei ţări germanice, Austria (Osterreich) semnifică etimologic regatul (reich) lui Oster sau regatul de la Est. Din aceeaşi rădăcină provin şi numele unor ape curgătoare cum ar fi Istru sau Nistru.

În greacă şi latină cuvintele oistros, respectiv oestrus aveau acelaşi sens cu cuvântul estru, desemnând perioada ciclului femelelor de mamifere, în care mucoasa uterului (numit în limba greacă hysteros) permitea fixarea oului fecundat, dar şi perioada de împerechere a animalelor (numită şi în română estru sau rut) care are loc chiar în acest moment al anului. Neîntâmplător în multe limbi cuvântul estrogen desemnează hormonul feminin care determină apariţia estrului. Legată de aceste cicluri de împerechere ale animalelor este şi istoria iepurelui de Paşte, care conform poveştilor populare vine prin grădini şi depune ouă în cuiburi făcute din iarbă. Iepurele este vestit pentru fertilitatea sa. Cu referire la comportamentul său din această perioadă a anului în Anglia există expresia „nebun ca un iepure de martie”.

Eostre sau Ostara era deci zeiţa primăverii, a împerecherii animalelor şi a înmulţirii plantelor, a fertilităţii dar şi a răsăritului, a noului început şi a creşterii. În timpul acestor sărbători i se aduceau ca ofrande seminţe şi ouă (care conţin ambele germenele noii vieţi) şi i se cerea ajutorul şi binecuvântarea pentru a avea culturi fertile. Ea era adorată în vechime sub diferite nume, nu doar de anglo-saxoni ci şi de babilonieni sub numele de Isthar, de fenicieni sub numele de Astoreth (zeiţa Lunii şi a fertilităţii) şi de greci sub numele de Astarte sau Eos (zeiţa răsăritului, echivalată ca Aurora la romani).

O altă tradiţie legată de acest moment era ca după ce însămânţau sau plantau împreună noile culturi femeia şi bărbatul să facă dragoste în acel loc, pentru ca fertilitatea lor să ajute plantele să crească mai repede şi mai frumoase. Tot în acelaşi scop oamenii din vechime obişnuiau să meargă pe câmpurile proaspăt semănate şi să sară cât puteau ei de sus, considerându-se că acest lucru făcea plantele să se înalţe mai repede (pentru cei care cunosc principiul rezonanţei şi existenţa anumitor sufluri subtile aceste acţiuni ale lor se dovedesc a fi pline de bun simţ şi înţelepciune).

Paştele în tradiţia ebraică

În timp ce numele anglo-saxon al Paştelui provine de la zeiţa Ostara, celălalt nume, cel utilizat şi în limba română provine, conform cercetărilor Vaticanului, din cuvântul ebraic Pesach. Acesta desemnează Paştele evreiesc sau Sărbătoarea Azimelor care celebrează fuga evreilor din Egipt. Conform Vechiului Testament, poporul evreu se afla de mai multă vreme în Egipt, în sclavie. Moise s-a dus la faraon şi l-a rugat să îi lase pe evrei să plece din Egipt, pentru că altfel Dumnezeul lor îi va pedepsi pe egipteni. Faraonul nu a vrut şi atunci Dumnezeu a trimis asupra egiptenilor zece pepdepse: prefacerea apelor în sânge, invazia broaştelor, invazia păduchilor, invazia muştelor, ciuma vitelor, vărsatul negru, piatra şi focul, invazia lăcustelor, întunericul de trei zile şi moartea întâilor-născuţi.

Cuvântul Pesach are semnificaţia de trecere a acestor pedepse pe lângă casele evreilor sau de protecţie. În limba ebraică Pesach mai înseamnă şi „limba care vorbeşte, de la „pe”=gură şi „sach”=a spune. De aceea este considerat un simbol al redobândirii dreptului la liberă exprimare după robia din Egipt. O altă interpretare a originii cuvântului Paşte, foarte răspândită în trecut printre catolici este aceea conform căreia Paşte provine din grecescul „paschein”=a suferi, de unde şi cuvântul pasiune sau patimă.

În textele ebraice tradiţionale, cum ar fi Tora, este relatat cum înainte de a trimite ultima pedeapsă asupra egiptenilor, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „de acum înainte, luna aceasta va fi cea dintâi lună a anului. În ziua a zecea fiecare familie să ia un miel şi să-l ţină până în ziua a paisprezecea, iar la apusul soarelui să-l înjunghie; cu sângele scurs să se ungă stâlpii şi uşa casei pentru ca eu să văd care sunt case de evrei şi să le ocrotesc; mielul să fie mâncat de toată familia, carnea să fie prăjită în foc şi nu fiartă; să mâncaţi mielul cu pâine nedospită şi cu verdeţuri amare; să nu aruncaţi resturile, ci să le ardeţi în foc; timp de şapte zile să nu aveţi aluat dospit în casă, în prima zi şi în ultima să vă rugaţi şi să-mi multumiţi pentru că v-am scos din Egipt, iar în celelalte zile din cele şapte să nu lucraţi nicio muncă, ci doar să pregătiţi mâncare şi să ospătaţi pe toţi cei ce intră la voi în casă.”

După ce toţi întâii-născuţi ai egiptenilor, de la copii până la animale au murit, faraonul i-a lăsat pe evrei să plece şi aceştia au fost conduşi de Moise prin deşert până în Israel. Legenda spune că, plecând în grabă, ei nu au avut timp să aştepte ca aluatul să dospească, aşa că au fost nevoiţi să-şi facă pâine din aluat nedospit, numită azimă. Această pâine joacă un rol central în ritualurile evreieşti de Pesach.

Ritualul evreiesc de Paşti a inspirat o serie de obiceiuri populare

Primele două seri din cele opt de Pesach sunt cele mai importante şi se sărbătoresc printr-un ritual numit Seder. Înainte de începerea sărbătorii se face curat în toată casa, într-un mod foarte minuţios, astfel încât să nu rămână nici cele mai mici urme de mizerie. Sunt căutate şi scuturate, spre exemplu, până şi buzunarele hainelor din şifonier pentru a arunca firimiturile sau alte resturi rămase prin ele. De asemenea, se aruncă, se dau sau se vând toate mâncărurile şi produsele alimentare din aluat nedospit sau care sunt obţinute din cereale, precum şi din legume care cresc pe vrej de genul fasolei sau mazărei.

La masa festivă din prima seară de Seder se mănâncă utilizând farfurii şi tăcâmuri care se folosesc doar în două ocazii, de Hanuha şi de Pesach. Masa constă din cinci feluri de bucate special preparate: un fel de budincă de mere, scorţişoară, vin şi nuci despre care se spune că simbolizează mortarul folosit de evrei la fabricarea cărămizilor pentru faraon, pătrunjel sau ţelină în apă cu sare despre care se spune că simbolizează lacrimile evreilor sclavi, un gălbenuş de ou fiert sau prăjit tăiat pe jumătate ca simbol al răsăritului Soarelui, o bucată de carne de miel cu tot cu os care simbolizează mielul sacrificat, sos de hrean şi ierburi amare care simbolizează amarul vieţii în sclavie. Pe masă se găsesc tot cinci căni de vin roşu, iar pe un şervet special ţesut în casă şi nefolosit până atunci se aşează pâinea din aluat nedospit. În ultima zi de Pesach, se aprinde câte o lumânare pentru fiecare mort din familie sau se merge la cimitir înainte de răsăritul Soarelui, se face un foc, se aprind lumânări la morminte şi se împart pâinici sau colăcei din aluat nedospit, mere, nuci şi dulciuri, exact aşa cum procedează şi creştinii de Paştele blajinilor.

Pe lângă evidentele corespondenţe esoterice cu anumite aspecte de ordin subtil ale numărului şi elementelor ce alcătuiesc această masă, remarcăm şi numeroase similitudini cu obiceiurile populare ce însoţesc Paştele creştin, cum ar fi cel de a mânca miel şi ouă sau cel de face curăţenie înainte de Paşti.

Paştele în creştinismul timpuriu

Cina cea de Taină, crucificarea şi învierea lui Isus au avut loc la Ierusalim în timpul Paştelui evreiesc, Pesach. Acesta este motivul pentru care atât numele, cât şi data Paştelui creştin au fost stabilite pornind de la tradiţia ebraică. Conform acesteia anul începe cu prima Lună Nouă de după Echinocţiul de primăvară. În vechime, Sanhedrinul, autoritatea rabinică supremă din vechiul Israel stabilea care este prima Lună nouă din an, pe baza mărturiei a două persoane de încredere, care declarau că au văzut pe cer prima porţiune vizibilă a Lunii (numită molad). În funcţie de acest moment erau apoi stabilite toate celelalte sărbători. În a cincisprezecea zi a primei luni a anului, deci la prima Lună plină, începe sărbătoarea Pesach care durează şapte zile şi opt nopţi (în tradiţia ebraică se consideră că ziua începe la apusul Soarelui).

Primii creştini au celebrat Paştele odată cu evreii. În Joia Mare, Mântuitorul era alături de apostoli la masa tradiţională de Pesach pe care se aflau pâinea nedospită şi vinul roşu, alături de toate celelalte cinci feluri tradiţionale de mâncare. Prin revelarea tainei Împărtăşaniei, Isus a reinvestit acest moment cu o nouă semnificaţie spirituală, astfel încât o vreme creştinii nu au mai sacrificat miei de paşte. Ulterior obiceiul a fost reluat.

În lucrarea „Liturgica generală” preotul profesor Ene Branişte arată că „la primii creştini numele de Paşti era utilizat pentru a desemna de fapt sărbătorirea Cinei cea de Taină. Ea consta dintr-o masă rituală, care imita Cina la care au participat apostolii şi Hristos, şi era însoţită de Sfânta Împărtăşanie. La primii creştini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paşti în sensul propriu al cuvântului. Şi precum la evrei aceasta numire s-a aplicat mai târziu la întreaga Sărbătoare a azimilor, care ţinea şapte zile (14 Nisan seara - 21 Nisan seara), tot aşa şi la creştini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morţii şi a Învierii Domnului.”

În primii ani ai creştinismului, Paştele consta de fapt din celebrarea Cinei cea de Taină. Ulterior acesteia i s-au mai adăugat două sărbători numite de primii creştini Paştile Crucii (comemorarea Patimilor lui Hristos) şi Paştile Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului). Pentru că masa ce evoca Cina cea de Taină se tranforma din ce în ce mai mult într-o petrecere, care întrerupea postul, aceasta a fost cu timpul înlăturată, iar numele de Paşti a continuat să desemneze doar Paştile Învierii.

De ce diferă data Paştelui?

Au existat încă de la început controverse privind data la care trebuie prăznuit Paştele. Creştinii din Orient, grupaţi în jurul Bisericii din Alexandria (Egipt) spuneau că urmează tradiţia aşa cum fusese ea transmisă de apostolii Ioan şi Filip şi serbau Paştele odată cu cel evreiesc, adică Paştele Crucii la 14 Nisan şi Paştele Învierii la 16 Nisan. Ei mai erau numiţi Quartodecimani (de la quartodecima=a paisprezecea). Creştinii din Occident, grupaţi în jurul Bisericii de la Roma spuneau că urmează tradiţia transmisă de apostolii Petru şi Pavel şi serbau Paştele Crucii în prima vineri de după 14 Nisan (prima lună plină de după Echinocţiu) şi Paştile Învierii în prima duminică după 14 Nisan.

Prima încercare de reconciliere a celor două biserici cu privire la data Paştelui a avut loc în cadrul Conciliului ecumenic ţinut la Niceea în anul 325 sub conducerea împăratului Constantin cel Mare. La Niceea s-a stabilit ca Paştele să cadă întotdeauna duminica, şi anume în duminica imediat următoare Lunii pline de după Echinocţiul de primăvară. Tot Conciliul de la Niceea a stabilit ca în cazul în care 14 Nisan (prima Lună plină de după Echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştele să fie serbat în duminica următoare pentru a nu se celebra odată cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia. De altfel există chiar un canon apostolic prin care se interzice celebrarea Paştelui creştin odată cu cel ebraic: „Dacă un episcop, preot sau diacon ar serba Sfintele Paşti mai înainte de Echinocţiul de primăvară cu iudeii să se caterisească“.

La început, sarcina de a calcula data Paştelui i-a revenit Bisericii din Alexandria, renumită pentru cunoştinţele sale astrologice şi astronomice. Biserica din Roma a continuat însă o lungă perioadă de timp să calculeze Paştele după o metodă proprie care considera că Echinocţiul de primăvară este în 25 martie. De-abia în anul 784 s-a realizat la propriu reconcilierea stabilită de Conciliul de la Niceea. Ea a durat însă doar până în 1582, când ţările catolice au adoptat calendarul gregorian, în timp ce ţările ortodoxe au continuat să utilizeze calendarul iulian. Calendarul iulian, alcătuit în anul 44 înainte de Hristos de Iulius Cezar după calculele astrologului Sosigene era defazat faţă de calendarul astronomic cu 10 zile. În anul 1582 Papa Grigore al XIII-lea a decretat, la sfatul astronomului şi astrologului Aloysius Lilius, să se realizeze corecţia necesară, astfel că datei de 5 octombrie i-a urmat direct 15 octombrie, în loc de 6 octombrie. Tot atunci s-a stabilit ca Echinocţiul de primăvară să fie întotdeauna în data de 21 martie.

Ţările ortodoxe au refuzat iniţial să adopte acest calendar, considerându-l un mijloc de propagandă catolică, însă cu timpul diferenţele între anul astronomic şi anul iulian s-au mărit, astfel încât la începutul secolului al XX-lea au fost nevoite să facă şi ele trecerea. Biserica ortodoxă a hotărât însă ca Paştele să se calculeze tot după calendarul iulian, numit popular şi calendar de stil vechi. Acesta este motivul pentru care şi astăzi Paştele cade în date diferite pentru catolici şi pentru ortodocşi.

În prezent, curentul ecumenist, care pune tot mai mult stăpânire pe Biserică, face presiuni prin intermediul Consiliului Mondial al Bisericilor pentru ca Paştele să fie sărbătorit la aceeaşi dată de catolici şi de ortodocşi. În acest sens, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a propus ca Paştele să nu mai fie calculat în funcţie de Echinocţiu şi mişcarea Lunii, ci să aibe o dată fixă, 15 aprilie. Aplicarea noului sistem trebuia să înceapă cu 15 aprilie 2001, însă a eşuat, urmând ca acest subiect să fie rediscutat.

Vă recomandăm să citiţi şi:
Paştele – Sărbătoarea Învierii, a miracolului, a luminii şi iubirii divine

Bibliografie:
1. Hefele, Leclercq: Histoire des Conciles, t. I, 1, Paris, 1907
2. A. Fliche - V. Martin, Histoire de l’Église, Ill, Paris, 1947, p. 88-90.
3. K. Bihlmeyer/H. Tuechle, Storia della Chiesa, 1, Brescia, 1955, p. 350-355.
4. E. Braniste, «Problema unificãrii calendarului liturgic în Bisericile Ortodoxe», in Ortodoxia no 2, 1955, p. 181-216.
7. O. de Urbina, Nicée et Constantinople, Paris, 1961, p. 50-95.



yogaesoteric
9 aprilie 2015
 
 





Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga