Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Din învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov

de Melania Radu

Pacea interioară la care Sfântul Serafim a ajuns era ca un focar ce răspândea în jur bucurie şi lumină. Mai mult decât nişte învăţături teoretice, Sfântul Serafim din Sarov a lăsat moştenire un model de viaţă în sfinţenie, iubire şi dăruire.

“Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: «şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus» (Filip. 4,7)

Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dă-i de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obişnuim să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lăcaş al lui Dumnezeu însuşi.

Nimic nu este mai preţios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvântaţi cu harul lui Dumnezeu trăiau mult. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: «tulburatu-m-am şi n-am grăit» (Ps. 76, 4) Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii.”


Tristeţea este unul dintre cele mai mari pericole pentru pacea sufletului

Pentru a păstra pacea sufletească “trebuie evitată acedia (tristeţea)”.  Trebuie să ieşim din această stare cât mai repede cu putinţă şi să ne străduim să fim mereu veseli şi bine dispuşi.

“Atenţie la duhul întristării, căci acesta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.

Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de fraţi şi dă naştere la repulsie faţă de orice conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află în el însuşi. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul căruia omul îşi află în curând mângâiere sufletească este smerenia inimii, aşa cum ne învaţă sfântul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert, lucru de mână după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi răbdare; căci el se naşte din laşitate, trândăvie şi grăire în deşert.

Oricine a învins patimile a învins şi deprimarea. Veselia nu e păcat. Ea alungă plictiseala; şi din plictiseală vine întristarea (acedia) şi nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face răul este păcat. Dar a spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui Dumnezeu şi nu într-o stare de întristare, nu este deloc un păcat.

Dacă respingem gândurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. În timpul acestor atacuri, trebuie să te îndrepţi cu rugăciunea către Domnul Dumnezeu, aşa încât scânteia patimilor celor rele să fie alungată de la bun început. Atunci flacăra patimilor nu va mai creşte.”

 
Cuvântul lui Dumnezeu, hrană pentru suflet

„Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testament şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectură vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare. Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă naştere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.  
Mai presus de toate, aceasta trebuie făcută pentru a dobândi pacea sufletului: «Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi nu se smintesc.» (Ps.118,165). Este foarte util să citeşti întreaga Biblie într-un mod inteligent. Căci numai prin acest exerciţiu singur, pe lângă alte bune lucrări, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va înmulţi darul său de înţelegere.


Rugăciunea

Rugăciunea, atenţia îndreptată mereu către divin şi abandonul în faţa voinţei divine sunt modalităţi pe care le avem oricând la îndemână pentru a ne apropia de Dumnezeu.

“Cei ce cu adevărat s-au hotărât să slujească Domnului Dumnezeu trebuie să se străduiască a-şi aminti mereu de Dumnezeu şi să rostească rugăciunea către Iisus Hristos.

În biserică, atunci când te rogi, e de folos să stai cu ochii închişi, cu o atenţie concentrată şi să deschizi ochii doar când te moleşeşti sau când somnul îţi dă târcoale şi te face să moţăi. Atunci ochii trebuie aţintiţi către o icoană şi către lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai că nu trebuie să o refuzăm, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdăm orice necaz fără să ne tulburăm şi să cârtim.”


Tăcerea

Nu-i plăcea să vorbească despre viaţa sa interioară şi nici pe alţii nu i-a sfătuit să facă aceasta. „Nu trebuie decât în caz de necesitate să-ţi deschizi inima oamenilor. Poţi afla unul la o mie care-ţi va păstra tainele. Prin orice mijloace să încerci a tăinui înăuntrul tău bogăţia darurilor, altminteri o vei pierde şi n-o vei mai afla.

Este deplorabil faptul că prin această nechibzuinţă şi vorbărie, focul acela pe care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimii poate fi stins. Nimic nu stinge atât de repede focul insuflat în inima unui monah de către Duhul Sfânt, după sfinţirea sufletului său, decât legăturile cu oamenii, precum şi multa vorbărie şi grăire în deşert.”


Să fim prieteni cu trupul nostru

“Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Trebuie să mergem pe calea de mijloc. Trebuie să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti şi să avem răbdare faţă de defectele noastre, aşa cum avem faţă de defectele altora. Dar nu trebuie să trândăvim, ci trebuie să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre.

În fiecare zi să dormi negreşit noaptea patru ore - de la zece seara până la două noaptea. Dacă te simţi slăbit, poţi să dormi şi în timpul zilei. Păstrează această regulă permanent până la sfârşitul vieţii tale, fiindcă este absolut necesară pentru odihna capului tău. Eu însumi din tinereţe am păstrat-o cu rigurozitate. Cere-i mereu bunului Dumnezeu odihna în timpul nopţii şi astfel nu vei deveni neputincios, ci sănătos şi vesel.

Nu oricine îşi poate impune sieşi o regulă severă de asceză în toate, sau să se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decât să-i dezvăluie slăbiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupească, sufletul slăbeşte şi el. În special, vinerea şi miercurea, şi mai ales în timpul celor patru posturi, trebuie luată o masă o dată pe zi, iar îngerul Domnului se va apropia de tine. La prânz mănâncă suficient, la cină fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenţă şi de boală trebuie întărit printr-un somn moderat, hrană şi băutură moderate indiferent de perioada de timp.

Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Şi de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi extenuat de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal. Dar boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor. Înlătură păcatul şi boala va pleca.

Omul, trup şi suflet, este chemat să urmeze o cale dublă: calea acţiunii şi calea contemplării. Calea acţiunii cuprinde: postul, controlul perfect al simţurilor, rugăciunea. Calea contemplării constă în înălţarea sufletului către Dumnezeu şi contemplarea lumilor divine. Cel care năzuieşte la viaţa contemplativă trebuie să înceapă prin viaţa activă. Viaţa activă serveşte la a ne purifica de tendinţele negative.”


Ajutând oamenii le transmitea şi învăţături spirituale preţioase

„Apropiindu-ne de oameni trebuie să fim curaţi în cuvinte şi în duh, egali faţă de toţi, să nu linguşim pe nimeni, altminteri viaţa noastră va fi inutilă.”

El ghiceşte, ziceau ţăranii. Unul dintre ei a alergat într-o dimineaţă să-i ceară ajutorul într-o chestiune vitală pentru el: i se furase calul şi fără cal el nu putea nici să lucreze nici să-şi hrănească familia. „Părintele Serafim, povesteşte un martor ocular, i-a zis: du-te în satul X (un sat vecin). Înainte de a intra în sat, ia-o la dreapta. Mergi prin dos, patru curţi de gospodari. Vei vedea apoi o poartă dublă. Împinge-o, dezleagă-ţi calul şi du-l acasă fără să zici cuiva ceva.” Ceea ce ţăranul a şi făcut, învăţând cu această ocazie despre importanţa tăcerii, a iertării şi a abţinerii de la a-i judeca pe ceilalţi.

Un general renumit pentru orgoliul său a fost auzit plângând în chilia sfântului ca un copil mic. „Am străbătut toată Europa cu armatele ruseşti, explica el, dar n-am întâlnit niciodată un om asemănător. Întreaga mea viaţă, mi-a explicat-o până în cele mai mici amănunte, pe care nimeni nu le cunoştea.” La plecare, Serafim i-a spus: „Cred în Învierea morţilor şi-n viaţa veacului ce va să vie.”

Un viitor vicar într-o mănăstire a fost sfătuit de Sfântul Serafim:  „Fii o mamă pentru călugării tăi, mai curând decât un tată. Orice superior trebuie să fie şi să rămână pentru fiii lui spirituali ca o mamă înţelegătoare. O mamă iubitoare nu trăieşte pentru ea, ci pentru copiii ei. Ea înţelege limitările celor infirmi, cu dragoste îi curăţă pe cei ce sunt murdari, îi îmbracă în haine curate, îi încalţă, îi încălzeşte, îi mângâie. Astfel, fiecare superior trebuie să trăiască pentru fiii săi. El trebuie să fie indulgent faţă de slăbiciunile lor, să-i ridice cu blândeţe pe cei care cad, să-i cureţe cu linişte pe cei ce sunt murdari de vreun viciu oarecare, dându-le practici suplimentare de rugăciune şi de post.”

Avea un respect profund pentru familie şi o mare iubire pentru copii. Unui om care venise să se plângă de mama lui care era beţivă, i-a pus repede mâna la gură ca să nu-l lase să vorbească, sugerând astfel că viciile părinţilor nu-i scutesc pe copii de respectul faţă de aceştia.

Dacă la adulţi convenţiile sociale atrofiază intuiţia spirituală, copiii simt fără greutate atmosfera paradisiacă de care un om al lui Dumnezeu este înconjurat. Într-o zi, ca întotdeauna după liturghie, pelerinii veniţi la sihăstrie pentru a-l vedea pe stareţ, au năvălit spre chilia lui. Dar uşa era încuiată.
„- Dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să-l căutaţi în pădure, spuse un călugăr. Răspunde numai dacă-l strigă copiii.
- Părinte Serafim! Părinte Serafim!
Auzind vocile noastre de copii, Părintele Serafim nu mai putea să se ascundă. Capul lui bătrân apăru deasupra ierbii. Cu degetul la gură ne ruga să nu spunem celor mari că el se află aici.
- Odorul meu! Comoara mea! murmura bătrânul strângând pe fiecare dintre noi la pieptul lui slab.
- Părintele Serafim numai se preface că e bătrân, de fapt el e un copil ca şi noi!”


Când Sfântul Serafim din Sarov a fost întrebat ce anume le lipseşte creştinilor din vremea lui pentru ca aceştia să aibă aceleaşi rezultate în sfinţenie, precum cele atât de abundente din trecut, el a răspuns: „Nu lipseşte decât o singură condiţie:  hotărârea.”

Citiţi şi:
Iubirea Divină - Paramahamsa Yogananda
Starea de fraternitate spirituală în lumina legii oculte a rezonanţei

yogaesoteric
iulie 2008






Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga