Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Istoria crimelor papalităţii (2)

de Tony Bushby
articol preluat din ediţia în limba română a Nexus Magazine, nr. 10, februarie-mai 2007


Instituţia papală deţine o colecţie de neegalat de acte de corupţie şi criminalitate, acumulate de-a lungul secolelor, iar adevărata istorie a papilor este plină de scandaluri, cruzime, depravare, domnie a terorii, războaie şi corupţie morală. [Nota redacţiei yogaesoteric. Toate acestea nu au nimic în comun cu adevăratul creştinism sau învăţăturile lui Iisus Cristos şi ridică mari semne de întrebare privind autoritatea spirituală a liderilor Bisericii Catolice de-a lungul timpului.]

Citiţi aici prima parte a acestui articol:
Istoria crimelor papalităţii (1)

Vasele de război ale papalităţii şi schismele papale

În timpul Sf. Petru Damian găsim o referinţă despre existenţa unei marine papale formată din marinari-războinici creştini. A fost iniţial întemeiată în anul 881 de către Papa Ioan al VIII-lea (papă între anii 872-882; d. 882), dar detalii publice ale dimensiunilor sau misiunilor acesteia nu există (Enciclopedia Britanică, vol.6, 1973, p. 572). Totuşi, dintr-o referinţă unică ulterioară, înregistrată în 1043, despre „flota luptătoare a Papei” (Enciclopedia lui Diderot, 1759), aflăm că aceasta era încă operaţională la momentul respectiv.

Această înregistrare extraordinară a fost găsită în documente care au aparţinut odată puternicei familii Crescenti, care a jucat un rol important în războaiele papalităţii de la mijlocul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea . Marina Papei era încă funcţională în secolul al XVI-lea, la 700 de ani după întemeiere, deoarece Papa Grigorie al XIII-lea (n. 1502; Papă între 1572-1585) l-a însărcinat pe Giorgio Vasari (1511-1574) cu pictarea unui tablou al flotei în timp ce aceasta era acostată în portul Messina din Sicilia.

Adevărata valoare a acestor însemnări referitoare la forţa militară a papalităţii anulează actuala prezentare a creştinismului, făcută de către Biserică, ce susţine că acesta a adus lumii numai „farmec şi lumină”.

Scuzâdu-se pentru secolele de pandemoniu cauzate de papi şi muşamalizând acţiunile lor, Vaticanul a recunoscut că pe vremea papei Alexandru al II-lea (1065-1073) „biserica a fost scindată de schismele anti-papale, simonie şi incontinenţă clericală”. (Enciclopedia Catolică, i, p. 541).

Apariţia mai multor papi care operau simultan în conflict unii cu ceilalţi este un episod puţin cunoscut al istoriei creştine şi oferă dovezi clare ale existenţei unor oponenţi puternici, ce plănuiau să dobândească controlul unic al statului papal. „De-a lungul istoriei sale biserica a fost de multe ori deranjată de pretendenţii la scaunul papal… rivalitatea creată a fost întotdeauna un motiv de scandal, uneori de violenţă şi de vărsare de sânge (Dicţionarul Catolic, Virtue & Co, Londra, 1954, p.35).

În vremurile moderne, biserica i-a catalogat pe anti-papi ca „diavoli pe scaunul Sfântului Petru”, pretinzând că erau numiţi în mod ilegal (Dicţionarul Catolic, idem). Această distincţie însă este pur arbitrară pentru că fiecare papă multiplu era ales în mod canonic la adunările bisericeşti.

Iată o confesiune extraordinară din partea Bisericii:

„În momente diferite ale istoriei bisericii, pretendenţi ilegali ai tronului papal s-au ridicat şi au exercitat frecvent funcţii pontificale, sfidând adevăratul ocupant al Scaunului. După spusele cardinalului Hergenrother (d. 1890), ultimul anti-papă a fost Felix al V-lea (1439-1449). Aceeaşi autoritate enumeră 29 în următoarea ordine… (numindu-i).” (Enciclopedia Catolică, i, p. 582).

Fiecare ierarhie papală opozantă era susţinută de facţiuni militare formidabile, iar subiectul luptelor dintre papi este unul mult prea vast pentru a putea fi rezumat aici. Luptele lor pentru putere erau dirijate de o amărăciune teribilă iar cuvântul „schismă” nu este suficient de puternic pentru a descrie profunzimea furiei dezlănţuite de-a lungul secolelor în interiorul religiei creştine. Istoricii catolici recunosc că „poate chiar şi acum nu este absolut sigur care din cele două ramuri papale erau papii şi care erau anti-papii sau care anti-papă era cu adevărat anti-papă.” (Enciclopedia catolică, ed. Pecci, iii, 107; de asemenea, Dicţionarul Catolic, idem).

Aceasta este gândirea clericală raţională dar există mult mai mult dincolo de această parte stranie şi aceasta se poate găsi în cartea intitulată „Secretele părinţilor creştini”, scrisă în 1685 de episcopul roman Joseph W. Sergerus (d.c. 1701). El oferă dovezi provenite din arhivele ce i-au fost puse la dispoziţie de către Biserică, ce demonstrează că în anumite perioade ale istoriei papale au existat patru papi care ocupau scaunul (-ele) papal(-e), fiecare în clădiri, oraşe sau ţări diferite, operând independent cu proprii cardinali şi propriul personal şi susţinând propriile consilii canonice.

Scriitorul îi enumeră, iar un exemplu din cele 12 seturi cvadruple de papi este acela al Papei autoproclamat Benedict al XIV-lea (1425) care, ani de-a rândul, a fost rivalul papilor Benedict al XIII-lea (1427) şi Martin al V-lea (1431). În vremuri mai recente, istoricii bisericii au folosit referinţe ingenioase pentru a vorbi despre al patrulea membru al unui set cvadruplu ca despre „opusul anti-papilor” (Papii: O istorie biografică concisă), şi au declarat că „acesta nu este locul discuţiilor (în cărţile de referinţă ale Bisericii) despre meritele sau motivele pretendenţilor multipli” (Enciclopedia Catolică, ed. Pecci, iii, p. 107-108; Dicţionarul Catolic)

Un ornament dintr-o copie Cisterciană a Decretum Gratiani, arătând puterea regilor ca fiind subordonată Bisericii. Aici regele este arătat ca primind autoritatea sa de a conduce de la Biserică.  Decretum Gratiani este o colecţie de texte patristice, hotărâri papale şi decrete conciliare care au devenit, începând cu secolul XII, textele standard din canon.

Introducerea cuvântului „anti-papă” a fost o mişcare retrospectivă a bisericii pentru a elimina realitatea simultaneităţii papilor şi pentru a oferi astfel o succesiune ministerială continuă a papilor de la Sf. Petru până la actualul Benedict al XVI-lea. Totuşi, cercetarea propriilor însemnări ale Bisericii relevă faptul că afirmarea unei continuităţi papale neîntrerupte este falsă. Episcopul Bartolomeu Platina (1421-1481), un istoric creştin şi primul prefect (1475-1481) al bibliotecii Vaticanului a recunoscut că descendenţa directă „a fost întreruptă în perioade repetate după Nicolae I (papă între 858-867); un interval de 8 ani, 7 luni şi 9 zile, etc.”

Aceste pauze sunt pios numite „vacanţe” şi sunt înregistrate de episcopul Platina ca însumând „127 de ani, cinci luni şi nouă zile” (Vitae Pontificum [Vieţile sfinţilor], episcopul Platina, publicat pentru prima dată în 1479; de asemenea în Enciclopedia Catolică, xii, p. 767-768). Totuşi Platina nu a reuşit să înregistreze „vacanţele” care s-au petrecut de-a lungul celor aproape nouă secole ce l-au precedat pe Nicolae I, pentru că „din păcate, puţine din înregistrările (aparţinând Bisericii) anterioare anului 1198 au fost făcute publice” (Enciclopedia Biblică, Adam & Charles Black, Londra, 1899). Iniţiaţii din cler cunosc scrieri ce au drept scop înregistrarea descendenţei papilor falşi declarând:

„Cât despre aşa-zisele cataloage ale succesiunii episcopilor din diferite sinoduri de pe vremea apostolilor, expuse de unii scriitori eclesiastici, ele sunt pline de falsificări şi invenţii ulterioare. Astfel au venit episcopii diocezani, ai căror oficii sunt considerate ca fiind corupte şi necinstite… şi pilde ale vanităţii laice.” (Standardele autentice şi recunoscute ale Bisericii din Roma, J. Hannah, DD, 1844, p. 414).

Acest mozaic al Papei Inocenţiu al III-lea, ce îl arată în jurul perioadei în care a devenit papă, la vârsta de 37 de ani (c. 1198), provine din vechea bazilică a Sf. Petru. Inocenţiu al III-lea a guvernat „una din cele mai ruşinoase episoade ale istoriei creştine” (Papalitatea, idem, p. 67). Datorită vehemenţei sale în confruntarea cu „ameninţarea eretică” (Enciclopedia Catolică, viii, p.16), numele său a devenit ulterior sinonim cuvântului cruzime (Enciclopedia lui Didero).

Totuşi, învăţatul filantrop în domeniul Bibliei, Desiderius Erasmus (c. 1466-1536) a avut dreptate atunci când a afirmat că „succesiunea este imaginară” (Erasmus, Adnotări din Noul Testament, fol. Basle, 1542) pentru că pur şi simplu portretizarea actuală este contrară faptelor istorice înregistrate.

La aproape 50 de ani după domnia Papei Alexandru al II-lea (d. 1073), o facţiune influentă şi opusă l-a ales pe Lamberto de Bologna ca Papa Honorius al II-lea (1124-1130) iar biserica a menţinut doi papi rivali, ambii fiind înverşunaţi luptători, având vieţi sângeroase, depravate şi un stil de viaţă luxos. Nu există dubii că Honorius era hotărât să cumpere sau să îşi facă loc forţat pe scaunul papal şi chiar a reuşit, păstrându-şi poziţia pe întreg parcursul vieţii sale.

După moartea sa, alţi doi papi, Anacletus al II-lea (1130-1138) şi Inocenţiu al II-lea (1130-1143) au fost aleşi şi hirotonisiţi în aceeaşi zi de facţiuni clericale opuse. Înainte de a fi ales, Pietro Pierleoni (ca anti-papă Anacletus al II-lea) era liderul militar al unei armate rivale, iar familia acestuia s-a luptat de-a lungul a 50 de ani (în total) pentru controlul asupra Scaunului Papal – o confruntare numită subtil de biserica de astăzi „Războiul celor 50 de ani”. Dacă îi putem crede pe duşmanii acestuia, el a dezonorat oficiul papal prin imoralitatea grosolană şi lăcomia pentru bani. Când Pierleoni a murit în 1138, facţiune sa l-a ales pe Victor al IV-lea pe scaunul papal (Enciclopedia Catolică, i, p. 447).

Biserica a rămas într-un conflict înverşunat, fiind încă divizată sub controlul a doi papi, dintre care niciunul nu poseda o Biblie şi fiecare opera independent (Confesiunile unui preot catolic francez, Mathers, New York, 1837).

Proporţiile păcatelor papale sunt oferite de cuvintele bisericii prin ediţia Enciclopediei Catolice a lui Pecci (1897):

„La momentul înălţării lui Grigorie al VII-lea pe tronul papal (1073-1085), lumea creştină trăia în condiţii deplorabile. Pe parcursul perioadei devastatoare de tranziţie care a urmat imediat după dizolvarea imperiului carolingian, o perioadă teribilă de război, jafuri, violenţă şi corupţie în instituţiile superioare, o perioadă când în Europa societatea părea condamnată la distrugere şi ruină, Biserica nu a fost capabilă să scape de degradarea generală la care părea nu numai că a contribuit dar pe care probabil a şi cauzat-o. Secolul al X-lea, probabil cel mai trist din analele creştinătăţii, este caracterizat de remarca cardinalului Baronius (istoric al Vaticanului, 1538-1607): „Iisus dormea în potirul Bisericii.” (Enciclopedia Catolică, ed. Pecci, ii, p. 289, 294, passim; şi vi, p. 791-795).

Un alt eveniment straniu din analele creştinătăţii ne duce în secolul al XII-lea, când după un conclav intrigant ce a durat 10 săptămâni, Gherlando Caccianemici a fost ales papă în anul 1144 şi a adoptat numele de Lucius al II-lea. Istoricii catolici moderni îl privesc ca pe „stâlpul Bisericii Romane” (Papii: O istorie biografică concisă, idem, p. 215), dar adevărul este foarte diferit. Italienii priveau cu groază noua politică papală prin care Papa Lucius al II-lea a ordonat o cruciadă împotriva propriei „turme” din Roma.

Unsprezece luni mai târziu, acesta a condus personal trupele papale în bătălie şi a atacat oraşul. Totuşi, rezidenţii, conduşi de Giordano (Jordan) Pierleoni, s-au ridicat împotriva sa şi armata papală a fost înfrântă şi a suferit mari pierderi omeneşti. Rănit grav în luptă, Lucius al II-lea a murit datorită rănilor pe 15 februarie 1145 (Enciclopedia Papilor: Sfântul Scaun de la A la Z, Matthew Bunson, Crown, New York, 1995).

Inchiziţia şi cruciadele împotriva cultului cathar

„Gloriosul secol al XII-lea”, care s-a ridicat deasupra Erei Întunecate a credinţei, a fost inaugurat de o inchiziţie teribilă şi o cruciadă de 35 de ani împotriva membrilor cultului cathar (uneori numiţi albigenzi). „Prin acest termen (inchiziţie) se refereau în mod normal la o instituţie ecleziastică specială care combătea sau reprima erezia” (Enciclopedia Catolică, viii, p. 26) – prin „erezie” se înţelege „cei cu opinii religioase diferite de cele ale Bisericii”.

„Apariţia inchiziţiei a fost singurul moment în istoria creştină când Biserica s-a unit sub acelaşi scop şi a vorbit la unison. Inchiziţia a devenit o instituţie creştină permanentă şi, pentru a justifica principiile tribunalului, papii au introdus un instrument convingător, sub forma unei serii adiţionale de documente fictive intitulate „Decretele falsificate ale lui Graţian”. Falsurile adunate sunt unele din cele mai mari înşelătorii cunoscute vreodată.

Trăsăturile mai întunecate ale acestei perioade nu sunt subiecte de dispută între istoricii autoritari, însă trebuie privite cu foarte mare discernământ. În această perioadă a istoriei creştine, sute de mii de oameni au fost măcelăriţi de biserică şi aproape jumătate din Franţa a fost pustiită. În 1182, Papa Lucius al III-lea (1181-1185, d. 1185) a căpătat controlul oficial al Bisericii, iar în 1184, a declarat cultul cathar eretic şi a autorizat cruciada împotriva lui. O cruciadă era un război instigat de biserică pentru aşa-zise motive religioase, fiind autorizat de către papă.

Cu 86 de ani înainte, în 1096, Papa Urba al II-lea (1042-1099, papă între 1088-1099) a aprobat prima din cele opt cruciade care de-a lungul timpului s-au extins la un total de 19, şi au fost continuate de-a lungul a 475 de ani (1096-1571).

Erezia, spunea biserica, era o lovitură dată lui Dumnezeu şi era de datoria fiecărui creştin să omoare ereticii. Chiar şi mai înainte, Papa Grigorie al VII-lea (1020-1085, papă între 1073-1085)  a declarat oficial că „uciderea de eretici nu înseamnă crimă” şi a decretat că este legal pentru biserică şi pentru militanţii acesteia să omoare pe cei ce nu cred în dogma creştină. Până în secolul al XIX-lea, papii obligau monarhii creştini să declare erezia ca fiind o crimă ce se pedepseşte cu moartea de către codul civil; dar nu erezia a fost cea care a instigat cruciada împotriva cultului cathar: scopul acesteia a fost să „ofere papalităţii pământuri şi venituri adiţionale iar papii s-au angajat în comiterea de brutalităţi, ameninţări şi tot soiul de stratageme pentru a-şi atinge scopul” (The Story of Religious Controversy, Dr. Joseph McCabe, 1929, P. 40).

Catharii, un grup de oameni paşnici şi pioşi, au fost aleşi de organizaţia creştină pentru a fi distruşi. Ne este greu astăzi să realizăm tulburarea creată de creştinism şi patima campaniilor crude ale papilor împotriva catharilor şi mai târziu împotriva discipolilor lui Frederic al II-lea şi a Cavalerilor Templieri.

Papa Celestin al III-lea (1106-1198, papă între 1191-1198) a susţinut decizia anterioară a Papei Lucius al III-lea de a înlătura toţi catharii de pe faţa pământului. Pentru a realiza acest lucru, la începutul secolului al XIII-lea, Papa Inocenţiu al III-lea (Lotario de Sengni, 1161-1216), papă între 1198-1216), „unul dintre cei mai mari papi ai Evului Mediu” (Enciclopedia Catolică, viii, p. 13) a poruncit lui Dominic de Guzman (1170-1223) să formeze un grup de adepţi nemiloşi numiţi „armata catolică” (Enciclopedia Catolică, v, p. 107), şi o forţă iniţială de 200.000 de pedestraşi a fost formată cu ajutorul a 20.000 de cavaleri. Mulţimea generală i-a etichetat „drept tăietori de capete” dar Dominic i-a considerat „oastea lui Hristos” (idem) şi mai târziu a sporit numărul acestora cu încă 100.000.

Scriitorul catolic episcopul Delaney (d.c. 1227) a arătat că forţa luptătoare a bisericii s-a extins la 500.000 de soldaţi şi a luptat împotriva unui popor obişnuit şi neînarmat, care a văzut că, în practică, sistemul religios papal era frivol şi fals.

Cruciada împotriva catharilor a început în 22 iulie 1209 şi a fost o demonstraţie crudă a militanţilor bisericii.

Arnaud Amaury (d. 1225), abatele din Citeaux, comanda trupele purtând un steag pe care era o cruce verde şi o sabie, iar membrii nobilimii franceze, printre care şi ducele de Burgundia şi contele de Nevers, îl însoţeau. Adevărul este că atunci când armata era activă, era clar direcţionată şi controlată de „biserica lui Hristos”. Urmând instrucţiunile abatelui Amaury, biserica a întreprins unul dintre cele mai sângeroase masacre umane din istoria sa.

Ce a urmat a fost groaznic. Cruciada a pornit din Bezier şi unele cronici spun că locuitorii oraşului au fost masacraţi într-o săptămână. Unii consideră numărul persoanelor decedate în jurul a 40.000 de bărbaţi, femei şi copii. Se spune că pe parcursul primelor zile 6.000 sau 7.000 de oameni au fost duşi sistematic la biserica Sf. Magdalena şi măcelăriţi individual.

Este păcat că nu avem documente pe care să ne putem baza cu privire la populaţia oraşului Bezier. Se poate spune că era unul din oraşele mari, prospere şi bine populate pentru acele vremuri. Ceea ce se remarcă cu privire la masacrul din 22 iulie 1209 este natura lipsită de discernământ a acestuia. Răul avea să urmeze.

Este remarcabil că, până în vremurile recente, nu au existat comentarii despre ororile bisericii împotriva catharilor. În ultimele decenii, odată cu creşterea interesului pentru catharism, au fost făcute încercări din partea catolicilor de a minimaliza proporţiile acestor atrocităţi şi magnitudinea măcelului până la irelevanţă.

Asemenea eforturi de a suprima adevărul istoriei creştine, deşi nu în totalitate reuşite, par a fi fortificat credinţa celor care nu doresc să creadă. Modul în care scriitorii catolici prezintă acum aceste crime groaznice ale papalităţii este ruşinos.

Faptul că papii au săvârşit aceste crime în numele lui Hristos este un lucru nefericit. Dacă acceptăm scuza bisericii, cum că aceşti cruciaţi erau oameni stăpâniţi de un sentiment religios profund, care au pornit să înăbuşe o masă de oameni care nu credeau în creştinismul profesat în mod formal, atunci acceptăm o minciună. Ceea ce este dincolo de orice îndoială este că, atunci când armata catolică a fost mobilizată, era cea mai teribilă maşinărie de ucis pe care Europa a văzut-o vreodată.

Faptul că papii puteau autoriza o asemenea tragedie umană într-o aşa-zisă epocă luminată este o dovadă a orbirii care poate fi generată de „credinţa oarbă”.

După Bezier, trupele bisericeşti au mărşăluit triumfal până la Carcasonne, cea mai mare fortăreaţă a vremurilor respective. Aceasta putea fi considerată drept un premiu ce putea fi obţinut numai după luni sau ani de asediu, dar care însă a cedat după numai o lună de la jaful oraşului Bezier. (Marea erezie, Dr. Arthur Guirdham, Neville Spearman, Jersez, 1977).

Europenii s-au cutremurat atunci când au auzit că alţi 5.000 de oameni au fost masacraţi în Marmanda pe 26 septembrie 1206 şi Guillaume de Tudele înregistrează o descriere înspăimântătoare a ciopârţirii bărbaţilor, femeilor şi copiilor de către „oastea lui Hristos”. Trebuie să reflectăm cum aşa-zisa propovăduire a învăţăturilor lui Hristos a ajuns să fie baza unei agresiuni exuberante împotriva fiinţelor omeneşti. Înregistrările catharilor şi literatura acestora au fost distruse la fel de nemilos ca şi membrii cultului de către biserică iar aceste dovezi sunt oferite de Enciclopedia Catolică sub numele de capitol mascat: „Catharii”.

Nefiind în stare să dobândească victorii continue şi zdrobitoare în luptă datorită fortificaţiilor catharilor, papii au adoptat o politică oficială sistematică de distrugere a fermelor, clădirilor, viilor, lanurilor de grâne şi livezilor acestora.

Devastarea cauzată de armata catolică a fost imensă şi pierderile culturale sunt greu de înţeles. Istoricii estimează că peste 500 de sate şi oraşe au dispărut de pe faţa pământului în urma devastărilor. După trei secole şi jumătate de brutalitate şi cruzime, dispreţul din Europa s-a adâncit atunci când s-a dat ultima luptă împotriva catharilor, la castelul fortificat Montesegur, în 1244.

Mai târziu biserica a confesat naiv că motivul măcelului fără precedent şi al distrugerii catharilor a fost „bogăţia acestora… şi ofensa adusă preoţilor catolici, cauzată de ignoranţă, laicitate şi de vieţile scandaloase ale catharilor”. (Enciclopedia catolică, i, p. 268). „Inchiziţia”, spunea episcopul Bruno de Segni, un scriitor catolic al secolului al XVI-lea, „ fost inventată pentru a-i prăda pe cei înstăriţi de bogăţii. Papa şi preoţii acestuia erau ameţiţi de lascivitate; îl dispreţuiau pe Dumnezeu pentru că religia lor fusese înecată într-un potop de bogăţii.” (O istorie a papilor, McCabe, idem).

Din aceeaşi perioadă datează şi plângerea nunţiului papal Elmeric, care spunea că interesul papalităţii de a persecuta s-a diminuat pentru că „nu mai existau eretici înstăriţi”.

Există cumva o paralelă la aceste motivaţii în istoria religiilor? Se crede că jignim atunci când refuzăm să vorbim cu evlavie despre conducerea divină a „Sfintei Biserici Romane”. Scriitorii creştini, ce manifestă o indiferenţă obişnuită faţă de adevăr, ar dori ca noi să uităm aceste întâmplări şi să acceptăm născocirea că „Sfinţii Părinţi” erau oameni de o pioasă integritate. Însă răul avea să urmeze.

(va urma)

Nota autorului:

Unele date legate de papi şi de evenimente din istoria papalităţii sunt estimative; chiar şi Biserica admite asta. În plus, estimarea datelor a fost complicată şi de schimbările aduse calendarului iulian în 1582 de papa Grigorie al XIII-lea (papă între 1572-1585).

Despre autor:

Australianul Tony Bushby şi-a petrecut 20 de ani cercetând, scriind şi publicând propriile reviste, în principal pentru Australia şi Noua Zeelandă.

Având credinţe spirituale puternice şi fiind profund interesat de subiectele metafizice, Tony a stabilit relaţii de lungă durată cu multe asociaţii şi societăţi din toată lumea care l-au ajutat în cercetările sale, punându-şi arhivele la dispoziţia sa. El este autorul cărţilor The Bible Fraud (2001; recenzată în NEXUS 8/06 cu extrase în NEXUS 9/01-03), The Secret in the Bible (2003; recenzată în 11/02, cu un extras, Ancient Cities under the Sands of Giza, în 11/03) şi The Crucifixion of Truth (2005; recenzată în 12/02). Copii ale acestor cărţi sunt disponibile prin intermediul sediilor NEXUS şi a site-ului Joshua Books la adresa http: //joshuabooks.com.

Deoarece Tony Bushby îşi protejează cu fermitate viaţa privată, orice corespondenţă pentru el va trebui adresată către NEXUS Magazine, PO Box 30, Mapleton Qld 4560, Australia, fax + 61 (7) 5442 9381.

Citiţi şi:


Articole publicate recent

> 16 IulieIată cât lemn românesc ajunge în curtea austriecilor de la Holzindustrie Schweighofer: 70 de camioane, 420.000 de tone pe an!!!

> 16 IuliePentru români obielele cătanei John nu miros mai frumos decât cele ale cătanei Ivan

> 15 IulieImpresii semnificative

> 15 IulieFranța decide că vârsta minimă legală pentru consimțământ sexual este de 15 ani

> 14 IulieÎnfige câteva cuișoare într-o lămâie! Efectul este unul nebănuit

> 13 IulieÎncepe războiul religios în Franța? 100 de francezi au încercat să oprească rugăciunile făcute de musulmani pe stradă…

> 12 IulieEurabia şi trădarea Israelului

> 12 IulieDe vorbă cu micii producători de energie solară: Marius Teodorescu produce mai multă energie decât poate consuma

> 12 IulieAcuză șoc la adresa României: «măcelarul numărul doi de evrei al lumii, după Germania lui Hitler»

> 11 IulieDe la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (III)

> 11 IulieUn sistem de recunoaștere facială va exista în curând pe Aeroportul Otopeni

> 11 IulieJudecătoarea Florica Roman: Există un sistem care îți «poate născoci ceva»; sistemul judiciar din România este în agonie, plin de metastaze

> 10 IulieUnchiul Sam nu poate subjuga conștiința românească!

> 8 IulieSerele verticale din Singapore. Metoda ingenioasă prin care un fermier produce o tonă de legume pe zi pe o suprafață de doar… 60 de metri pătrați

> 8 IulieCum a ajuns meteorologia o unealtă politică în România

> 8 IulieApel către TFL-ști: «Pentru câteva minute încercați să gândiți cu propriul creier, faceți acest exercițiu, nu doare și nici nu costă bani!»

> 7 IulieRomânia urmează să primească 73.000 de imigranți. Este ce spune un europarlamentar român

> 7 IulieONG-urile colectează material genetic de la populația rusă. Motivul?

> 6 IulieTeribilul avertisment făcut de Charles De Gaulle acum 55 de ani

> 5 IulieDe la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (II)

> 4 IulieGrupul israelian Elbit, amendat în SUA pentru plăți nejustificate de 14 milioane dolari legate de proiectul Casa Radio

> 4 IulieFemeile și gelozia, de râsul lumii…

> 3 IulieItalia – Totalitarism UE: Președintele s-a opus numirii unui ministru de Finanțe anti-german şi anti-euro

> 3 IulieCel mai mare furnizor de vaccinuri din România a dat în judecată o școală generală din Iași

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga