Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Astrologie >Articole >
Astronomia sumeriană – istoria prezentului

de Violeta Bucur

Motto: ,,Cei ce nu ştiu să înveţe lecţii vechi de trei mii de ani, trăiesc de pe o zi pe alta” -  Goethe

Grecia este prezentată în şcoli ca fiind leagănul civilizaţiei occidentale, considerată la apogeul său cultural în perioada antică. Este greu de conceput că, în realitate, acest apogeu a fost doar o perioadă de regres ştiinţific, care vehicula reminiscenţele unei civilizaţii anterioare cu mult superioară.

În astronomie este cunoscut din acea perioadă sistemul lui Ptolemeu (secolul II î.C.): planeta noastră situată în centrul universului este plată, cu Soarele, Luna şi alte cinci planete gravitând în jurul ei. Cât despre stele, ele sunt fixate pe bolta cerească. Această reprezentare a sistemului nostru solar a predominat 1.300 de ani, până la Revoluţia Coperniciană care stabilea că Terra şi ansamblul de planete se învârt, în realitate, în jurul Soarelui.

Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât astronomia este mai precisă

În secolul al III-lea î.C., Hiparh şi Aristarh din Samos considerau că Soarele face parte din sistemul planetar. Hipparh prezenta totodată succesiunea echinocţiilor, ceea ce necesita utilizarea astronomiei sferice şi observarea Soarelui într-o constelaţie zodiacală dată. Or, această deplasare dintr-o casă zodiacală în alta necesita 2160 de ani. Hiparh nu a trăit atât de mult timp pentru a realiza acest gen de observaţie astronomică. De unde proveneau deci aceste cunoştinţe?

În secolul al V-lea î.C., Eudoxus din Cnidus a conceput un cerc în care erau reprezentate toate constelaţiile zodiacale. Aceste cunoştinţe erau însă anterioare epocii respective. Ar trebui de fapt să ne întoarcem în timp 1000 de ani î.C., la civilizaţia caldeeană, pentru a găsi sursa acestor date astronomice. Descoperirea tranzitelor exacte ale Lunii, reprezentarea zodiacului, a sistemului nostru planetar heliocentric, predicţia eclipselor, diferenţierea dintre stelele fixe, planetele rătăcitoare, cometele, meteoriţii, calcularea efemeridelor (tabele care prezic traseul planetelor) au fost atribuite caldeenilor. Efemeridele se calculau la acea vreme după două metode, dintre care una era străveche. Or cea care era mai veche, din urmă cu 3500 de ani î.C., s-a dovedit a fi şi cea mai precisă.

Astronomia sumeriană avea o teorie matematică strictă, însoţită de un manual de utilizare în care se indicau metoda şi regulile după care se calculau pas cu pas efemeridele. Fundamentul empiric şi teoretic al acestor tabele foarte precise depăşeşte puterea noastră de înţelegere. În ciuda cunoaşterii pe care o deţinem la ora actuală, ne este imposibil să concepem fundamentul acestor formule de calcul atât de elaborate. Sumerienii cunoşteau fenomenul retrograd (traseu aparent anarhic al planetelor care pot fi văzute de pe Terra) lucru pe care noi îl cunoaştem de puţin timp. În urmă cu aproximativ 4.000 de ani î.C., civilizaţia sumeriană deţinea cunoştinţe astronomice şi matematice superioare tuturor civilizaţiilor care au urmat. Calendarul modern a fost conceput având la bază calendarul sumerian Nippur care data de 4.400 ani î.C.

În 1925, comunitatea astronomică mondială s-a înţeles asupra divizării cerului în trei regiuni şi regruparea stelelor în 88 de constelaţii. S-a constatat că sumerienii procedaseră în aceeaşi manieră. Reprezentarea actuală, aceea cu douăsprezece constelaţii zodiacale corespunde exact Căii lui Anu, sumeriene, în care stelele au fost grupate în douăsprezece case. Reprezentarea şi denumirea semnelor zodiacale, practic, au rămas neschimbate de 6.000 de ani. În emisfera sudică, sumerienii au identificat şi clasat constelaţii care nu există încă în zilele noastre. Profesorul Langdon a demonstrat că sumerienii cunoşteau succesiunea şi schimbarea caselor zodiacale la fiecare 2160 de ani, precum şi că Marele An durează 25.920 de ani (ciclu complet pe care îl realizează Terra pentru ca polul său nord să fie orientat din nou către aceeaşi stea polară). Acest Mare An cunoscut în ziua de azi ca an platonician era cunoscut de către Platon, lucru de neînţeles din perspectiva astronomiei greceşti din acele vremuri. Lucrurile se clarifică dacă ne întoarcem în timp cu încă 4.000 de ani...

Muzeul din Berlin deţine o tăbliţă sumeriană în care lista constelaţiilor începe cu constelaţia Leului, adică cu 11.000 de ani î.C.
 

În afară de măiestria în aplicarea astronomiei sferice, textele sumeriene au stabilit lista a 26 de stele principale vizibile de-a lungul Tropicului Cancerului şi distanţa dintre ele. Au fost utilizate trei metode de calcul. La vremea aceea, presupusă a fi epoca primilor cultivatori ne întrebăm de unde proveneau aceste tehnici pentru calcularea spaţiului intersideral. Este oare ştiinţa actuală la înălţimea exigenţelor necesare pentru a înţelege şi integra toate datele astronomice şi matematice sumeriene? Greu de spus.

Uranus a fost descoperit în anul 1781, Neptun în 1846 şi Pluto în 1930. Locuinţa zeilor în viziunea sumeriană personifică o divinitate care îşi întinde razele către unsprezece corpuri celeste începând de la un cerc alcătuit din 24 de obiecte celeste mai mici. Sistemul nostru solar este alcătuit din zece planete (incluzând Luna) şi un soare. Astronomii zilelor noastre admit că în sistemul nostru solar sunt 24 de sateliţi (obiectele mai mici de 16 kilometri  diametru nu sunt luate în calcul). Reprezentarea sumeriană şi interpretarea pe care o facem ar fi aşadar în acord cu cunoştinţele actuale. Şi totuşi această interpretare este falsă.

Tăbliţele sumeriene susţin că sistemul nostru solar este alcătuit dintr-un Soare şi 11 planete şi nu un Soare şi 10 planete incluzând şi Luna. În plus, potrivit acestor tăbliţe ar exista şi o a douăsprezecea planetă. Două planete scapă aşadar cunoştinţelor astrologice actuale. O piatră de frontieră gravată de un rege Susa redă cele douăsprezece semne ale zodiacului şi simbolul celor 12 planete din sistemul nostru solar. Ce ne spun tăbliţele sumeriene legat de aceasta?

Cartea genezei sumeriene poate fi interpretată cu uşurinţă, înlocuind numele sumeriene cu numele planetelor din sistemul nostru solar

Iată cum este descrisă crearea sistemului nostru solar:
La început a fost Apsu (Soarele), Mummu (Mercur) şi Tiamat (planetă necunoscută de astronomii din zilele noastre). Din unirea planetei Tiamat cu Soarele, a rezultat Lahmu (Marte) şi Lahamu (Venus). Apoi s-a născut Anshar (Saturn) şi Kishar (Jupiter). Din Saturn şi Jupiter se va naşte Anu (Uranus). Anu va da naştere la rândul ei planetei Nudimmud/Ea (Neptun). Saturn va da naştere lui Gaga (Pluto). 

În profunzimile cerului s-a născut Marduk şi a fost atras în sistemul solar de către Neptun. A penetrat sistemul nostru solar în sens invers sistemului orbital. Sub efectul gravitaţional al lui Saturn şi al lui Jupiter, traiectoria sa s-a curbat spre Tiamat. Ajungând în apropierea planetei Tiamat, unul din cei patru sateliţi ai planetei Marduk a lovit Tiamat-ul (foto). În urma şocului, zece dintre sateliţii acesteia au fost distruşi.

Acest eveniment cosmic violent a dus la formarea centurii de asteroizi dintre Marte şi Jupiter dând naştere totodată la cometele din sistemul nostru solar. În urma coliziunii, ceea ce rămăsese din planeta Tiamat, alături de Kingu, singurul satelit care nu a fost pulverizat, a fost proiectat pe o altă orbită mai apropiată de soare, dând astfel naştere Terrei şi Lunii. Cât despre Pluto, care până atunci fusese un satelit al lui Saturn, a fost proiectat în afara câmpului gravitaţional pentru a ocupa locul pe care îl cunoaştem astăzi.

Această geneză prezintă clar cum s-a format centura de asteroizi, cometele şi poziţionarea pe orbită a planetelor din sistemul nostru solar aşa cum le cunoaştem azi. Hărţile sumeriene ale cerului respectă dimensiunile, ordinea şi poziţiile planetelor. Iată aşadar rezolvată enigma celor două planete necunoscute: Tiamat, care va deveni Terra şi Luna, şi Marduk. Ceea ce părea să fie mitologie în panteonul grec, roman, babilonian, egiptean, vedic, cananeean, hitit, hurit, akkadian, asirian şi chiar chinez, îşi are originile într-o autentică cronică astronomică a sistemului nostru solar. Cum se poate ca asemenea cunoştinţe să fi existat cu 6.000 de ani în urmă?  

Din perspectiva ştiinţelor astronomice şi matematice sumeriene, planeta Marduk nu pare să fi fost un mit sau un simplu simbol

Chiar dacă fiecare obiect celest este prezentat ca o divinitate, corespunde totdeauna unei realităţi astronomice precise. După părerea lui Zecharia Sitchin planeta Marduk există. Aceasta mai este denumită şi Nibiru, Planeta X, Nemesis, Hercolubus, Planeta Zeilor, Planeta Împărăţiei, Planeta Crucii, Planeta Roşie etc. A primit denumirea oficială de Eris, în urma hotărârii Uniunii Astronomice Internaţionale de la Praga, din august 2006. O rotaţie completă în jurul soarelui ar avea o durată de 3.600 ani. Acest lucru ar putea explica de ce noi nu o cunoaştem. Ne este dificil să ştim când va reveni în sistemul nostru solar.

Avem totuşi un punct de reper în timp, şi anume perioada potopului când a avut loc o creştere subită a apelor. Potopul s-ar fi declanşat ca urmare a intrării planetei Marduk în sistemul nostru solar. Calota glaciară din Antarctida ar fi alunecat brusc în mare provocând creşterea fluxului până la Polul Nord.  Dacă am considera că acest eveniment a avut loc cu 13.000 sau 14.000 de ani în urmă, se poate stabili când va avea loc viitoarea venire a planetei Marduk. De la încheierea potopului şi până acum acest lucru s-ar fi petrecut deja de trei ori în sistemul nostru solar. Ea îşi începe aşadar cea de a patra circumvoluţiune şi ar trebui să fie foarte aproape de sistemul nostru solar la momentul actual.

Ce au de spus astronomii zilelor noastre legat de această planetă?

În 1982 NASA a recunoscut posibila existenţă a acestei planete (foto). În 1983, satelitul IRAS a reperat în spaţiu un obiect ceresc necunoscut. Într-un articol publicat la Washington Post la data de 30 decembrie 1983, responsabilii de la IRAS declarau: ,,un corp ceresc, probabil la fel de mare ca şi planeta Jupiter, şi poate orientat în direcţia Terrei, pe punctul de a face parte din sistemul nostru solar, a fost descoperit în direcţia constelaţiei Orion... Nu ştim ce planetă este.”

Conform cercetărilor care au urmat, această planetă  avea o  orbită înclinată la 30 grade pe ecliptică, era situată de trei ori mai departe de Soare decât Pluto şi avea masa de patru ori mai mare decât cea a Terrei. În publicaţia Newsweek din 13 iulie 1987, un articol menţiona: ,,Săptămâna trecută, NASA a făcut o declaraţie  stranie: o a zecea planetă s-ar putea afla (sau nu) pe orbita Soarelui...”.
 
Pe 7 aprilie 2001, în publicaţia Science News, s-a declarat: „Orbita singulară a unei comete sugerează o planetă ascunsă. Alături de cele nouă planete cunoscute, un obiect de mărimea planetei Marte ar fi făcut parte din sistemul nostru solar şi încă poate să mai existe.” Un studiu al observatorului din Nice admite că această cometă ar fi în realitate o planetă încă invizibilă, la fel de mare ca şi Marte. Deci, ce s-ar mai putea crede?

Periodicitatea de 3.600 ani impregnează şi astrologia indiană

O YUGA este un ciclu de 3.600 ani şi o eră completă durează 14.400 ani, câte 4 cicluri de 3.600 ani. Domnia regilor sumerieni, înaintea potopului, era întotdeauna un multiplu al numărului 3.600. Nu există nicio excepţie în această privinţă.
În opinia lui Zecharia Sitchin, apariţia  civilizaţiilor terestre răspunde acestui ciclu. Sumer, de exemplu, este înzestrat dintr-o dată cu matematică, ştiinţe, metalurgie, arhitectură, industrie textilă, cod juridic, medicină specializată etc. Nu a fost vorba despre evoluţie, ci mai degrabă de o explozie subită, deci aşadar de intervenţia exterioară a unei rase sau civilizaţii extraterestre.

Epoca sumeriană în urmă cu 5.200 î.C. ar putea corespunde prezenţei planetei Marduk în sistemul nostru solar. Nefilimii despre care vorbesc textele sacre şi care s-au tradus prin ,,cei care coboară din cer” ar putea foarte bine proveni de pe această planetă. Cu mult mai avansaţi decât noi, ar oferi cunoştinţe noi speciei noastre, făcând posibilă realizarea de salturi gigantice pentru civilizaţia noastră de câte ori intră în contact cu ei, la fiecare 3.600 ani. Această ipoteză ridică şi alte întrebări.

Existau baze spaţiale pentru aterizare şi decolare în Mesopotamia, în urmă cu 7 200 de ani?
 
Există hărţi sumeriene de astronomie. Un disc de argilă găsit în biblioteca regală de la Ninive prezintă o curbă geometrică, vectori direcţionali, săgeţi, segmente, o elipsă cu inscripţii de o mare precizie, elemente pe care le consideram necunoscute pentru oamenii din Antichitate. Conform traducerii date discului, ar fi vorba despre o hartă astronomică care prezenta elementele topografice ale Mesopotamiei, precum şi culoarele aeriene necesare aterizării şi decolării. Centrul discului unde convergeau toate segmentele ar fi nici mai mult nici mai puţin un  loc de aterizare amenajat şi utilizat în urmă cu 7.200 de ani.

Zecharia Sitchin merge şi mai departe cu analiza afirmând că nu se poate să fi existat o bază de aterizare fără un centru de control şi balize la sol. Balizele ar fi de fapt templele sumeriene numite ,,Ziggourat” care servesc drept reper astronauţilor în momentul apropierii aeriene.
 
Prin extrapolare raportând toate aceste date la harta actuală a Mesopotamiei (Irak) locul de aterizare se află la Nippur, vechea bază de control, care se află în apropiere de Faludga la vest de Bagdad. Larsa după cum şi alte temple distruse în prezent determină axa de acces nord-vest a bazei de la Nippur. Aceste date, datorită preciziei cu care au fost făcute pot fi verificate pe teren. Cu toate acestea, Irak-ul, după o dictatură feroce susţinută de Occident şi după ce a suferit distrugeri inimaginabile, se află astăzi sub controlul militar americano-britanic. Este uluitor să vezi cum o regiune a lumii este atât de bine păzită.
 
Dacă o planetă populată care parcurge cicluri  de 3.600 de ani face parte din sistemul nostru solar, atunci când va mai reveni?
 
Cu 5.200 de ani î.C. tăbliţele o menţionau pe cerul sumerian. 3.600 de ani mai târziu, explozia civilizaţiei babiloniene în secolul al XVII-lea ar putea fi legată de revenirea acestei planete. Dacă proiectăm acest ciclu în viitor, anul 2000 ar corespunde momentului în care această planetă reintră în sistemul nostru solar.
 
Prime indicii par să arate că în sistemul nostru solar se petrec lucruri neobişnuite în prezent. La momentul actual se caută  indicii tangibile ale existenţei acestei planete. Anul 2012, deseori vehiculat,  ar putea foarte bine să fie evenimentul major de trecere al acestei planete, până acum necunoscută, pe centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter.

Citiţi şi:
Astrologia egipteană
Planetele benefice şi planetele malefice

yogaesoteric
noiembrie 2008






Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga