Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Întoarcerea în India
 
profesor yoga Gregorian Bivolaru
 
Citiţi primele două parţi ale articolului:
 
Ghizii spirituali ai lumii l-au însărcinat pe Apollonius cu o misiune. Trebuia mai întâi să îngroape anumite talismane sau magneţi în locuri care, într-o epocă viitoare, vor avea o semnificaţie istorică. Să fie oare acestea fragmente ale miraculoasei CHINTAMANI din Turnul SHAMBALA-ei? Filosoful trebuia apoi să salveze Roma de tiranie şi să umanizeze un regim fondat pe sclavagism.

După călătoria cu o corabie, Apollonius a ajuns la gurile Eufratului, urcând la Babilon şi întorcându-se la Ninive, iar apoi luând drumul Ioniei. Toate oracolele, atât cel de la Colofon, cât şi cel de la Didyma şi cel de la Pergam, au declarat că Apollonius este un vindecător şi un îndrumător spiritual care trebuie ascultat şi urmat. La Efes a săvârşit miracole. A prezis mai întâi ciuma şi apoi a salvat oraşul de molimă, cerându-le locuitorilor, spre uimirea lor, să ucidă cu pietre un bătrân cu înfăţişare de cerşetor. Acesta s-a dovedit îndată a fi de fapt o făptură hidoasă, un demon cumplit. Locuitorii au înălţat apoi acolo statuia Zeului Păzitor, adică a lui Heracles.

Peste tot pe unde trecea, tyanianul restaura templele şi învăţătura sacră, învăţa mulţimile şi instruia sacerdoţii, care adesea aveau mare nevoie de aceasta.

Mergând în Troia, l-a invocat pe Ahile, care i-a apărut într-o divină viziune şi i-a răspuns la cinci întrebări legate de cucerirea Troiei. I-a mai dezvăluit unde se afla statuia eroului Palamedes, despre care Hiarchas îi vorbise lui Apollonius.

La Corint, înţeleptul a făcut o predicţie legată de istm care s-a realizat mai târziu, peste şapte ani: „Această limbă de pământ va fi despicată, sau poate mai degrabă nu va fi“. Astfel, Nero, deşi a întreprins străpungerea istmului, a abandonat apoi la scurtă vreme lucrările din cauza diferenţei de nivel dintre cele două mări care scăldau ţărmurile istmului, confirmând previziunea lui Apollonius.

La Corint, înţeleptul şi-a găsit un elev, Menippos, pe care l-a smuls farmecelor unui duh rău, care-l storcea de vlagă şi care luase înfăţişarea înşelătoare a unei frumoase curtezane. Acolo a săvârşit un nou miracol: chiar în sala unde se celebra căsătoria, Apollonius a făcut, prin puterea divină pe care o avea, ca toate bogăţiile pe care demonul le materializase ca să-l ademenească pe Menippos, să piară în văzduh: pahare de aur, podoabe de argint, bucătari, slujitori şi toate celelalte. Duhul a fost silit să mărturisească cine este şi a fost alungat, iar tânărul l-a urmat pe Apollonius până la Alexandria.

Au ajuns în sfârşit la Smyrna unde, conform indicaţiilor primite în viziunea pe care a avut-o cu Ahile, Apollonius a descoperit o statuie având trăsăturile eroului Palamedes. Damis atestă că filosoful nu a avut nicio problemă să descopere statuia exact în locul indicat de către eroul din războiul troian.
 
Continuându-şi periplurile, Apollonius s-a dus în Creta şi în cele din urmă la Roma, unde împăratul Nero, care s-a dezonorat în toate privinţele, a început prigoana filosofilor. Fiind încă pe drum, Apollonius întâlneşte un filosof fugar, Filolaos, care îi povesteşte ce se petrece la Roma. Sub înrâurirea fricosului Filolaos, învăţăceii tyanianului sunt supuşi în acest fel unei grele încercări. Cei care nu erau destul de curajoşi s-au făcut nevăzuţi, sub tot felul de pretexte: că nu mai au merinde, că le e dor de ţară, că s-au îmbolnăvit etc., astfel că, deşi la un moment dat erau 34, se împuţinează la 8. La poarta Romei, paza îi lasă să treacă fără să-i întrebe nimic. Apollonius intră în Roma, unde provocatorii lui Nero sunt peste tot, trăgând de limbă oamenii şi întrebându-i ce părere au despre arta împăratului (care se credea nebuneşte un mare poet, muzician şi tragedian), pentru ca apoi aceia care comentau nefavorabil să fie arestaţi.
Bunăvoinţa consulului Telesinus, care este impresionat de anvergura spirituală a lui Apollonius, îl pune pe acesta în afara pericolului şi îi dă libertatea de a vizita sanctuarele şi de a îndruma preoţii. Mai apoi însă, Demetrius, un filosof cinic, bun prieten cu Apollonius, vine şi el la Roma şi începe cu îndrăzneală să ţină discursuri violente, în care îl acoperă cu ocări pe Nero. Acestea sunt aduse la cunoştinţa prefectului pretorului, Tigellinus.

Demetrius este izgonit, iar Apollonius, bănuit a fi la originea evenimentelor, este pus sub supraveghere strictă. În cele din urmă, lui Apollonius i se înscenează acuzaţia de impietate faţă de Nero şi este citat la tribunalul lui Tigellinus. În sala de tribunal, acuzatorul agita sulul de pergament pe care era scrisă acuzaţia pe deasupra capului înţeleptului, spunându-i ameninţător că acesta este ca pe o sabie ascuţită, care-i va pricinui pieirea. Dar când Tigellinus a desfăcut sulul de pergament, care fusese scris chiar sub ochii lui, pentru a citi în public acuzaţia, pergamentul era alb. Înmărmurit, Tigellinus, înţelegând că avea de-a face cu o putere supranaturală, l-a dus pe Apollonius în faţa unui tribunal secret, fără martori, unde l-a întrebat despre o prevestire pe care o făcuse înainte ca să aibă loc celebrul eveniment în care paharul lui Nero a fost lovit de trăznet, fără ca acesta să fie rănit. Apollonius spusese atunci că „se va petrece şi nu se va petrece ceva însemnat“, ceea ce l-a făcut pe Tigellinus să creadă că înţeleptul era şi profet, căci faptele decurseseră în conformitate cu previziunea.

Întrebat de ce nu se teme de Nero, Apollonius a răspuns cu umor că acelaşi zeu care l-a făcut de temut pe Nero, pe el l-a făcut să nu se teamă de împărat. Ca răspuns la întrebarea: „Ce gândeşti, Apollonius, despre Nero?“ filosoful grec a răspuns: „Voi credeţi că Nero trebuie preţuit deoarece cântă, eu însă cred că trebuie preţuit mai mult când tace.“

Tigellinus a amuţit pur şi simplu o vreme, după care i-a spus că-l va lăsa liber, dar cu condiţia să aducă oameni care să depună chezăşie pentru el că nu va mai tulbura apele. Referindu-se la puterea sa de a se face nevăzut pe care o dobândise prin iniţierea acordată în Tărâmul Înţelepţilor, Apollonius a răspuns că trupul lui nu poate fi închis, aşa că nimeni nu ar risca să se pună chezaş pentru el. Temându-se să se lupte cu un „zeu“ în viaţă, Tigellinus l-a lăsat să plece liber.

Înainte de a părăsi Roma – al cărei spectacol îl dezgusta pe înţelept şi pe însoţitorii săi – Apollonius a făcut o minune, înviind o tânără fată care îşi dăduse duhul tocmai în timpul nunţii. El s-a apropiat şi a atins fata, a rostit câteva cuvinte tainice, iar aceasta s-a trezit încet, ca dintr-un somn, şi s-a reîntors sănătoasă la casa părinţilor, spre bucuria tuturor. Ca un adevărat pitagorician, înţeleptul nu a primit niciun fel de răsplată.
 
Apollonius este acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie
 
Apollonius s-a îndreptat apoi spre Grecia şi spre Spania, „la coloanele lui Heracles“. Conform doctrinei pitagoreice, Apollonius nu refuza o anumită implicare în viaţa politică, căci regimul odios al lui Nero provoca revoltă în provincii. L-a sfătuit pe guvernatorul din Baetica, ce era îngrijorat de situaţia politică din Imperiu şi i-a cerut sfatul, să se asocieze cu Vindex, guvernatorul din Galia şi să răstoarne regimul tiranic al lui Nero. De îndată ce conflictul cu Nero începe, Apollonius pleacă spre Grecia. Acolo primeşte iniţierea în misterele eleusine, ce îi fusese refuzată cu patru ani înainte de un preot orgolios, care-l calificase drept magician. De data acesta, a fost iniţiat chiar de către acel hierofant al cărui nume îl prezisese cu exactitate în urmă cu patru ani.

Apollonius pleacă apoi spre Egipt, la Alexandria, unde salvează un nevinovat de la execuţie.

Şi acolo joacă rolul de consilier politic înţelept. După domnia efemeră a celor trei împăraţi care i-au urmat lui Nero, generalul Vespasian, comandant al legiunilor din Orient, a fost proclamat împărat de trupele lui. Vespasian vine la Alexandria să-l consulte pe Apollonius, chiar la templul în care acesta a ales să locuiască.

Înţeleptul îi recomandă împăratului doi consilieri buni: Eufrates şi Dion. Primul dintre ei, însă, în loc să fie recunoscător, era măcinat de invidie să vadă că împăratul era tot timpul cu Apollonius şi că îl asculta pe filosof ca un discipol. Sub domnia lui Vespasian, înţelepciunea lui Apollonius a fost atât de apreciată, încât a fost numit consilier al împăratului, post pe care şi l-a asumat până când acesta a luat decizia nefericită de a aservi din nou Grecia, fapt care l-a întristat şi l-a îndepărtat pe înţelept.

Părăsind Alexandria, Apollonius şi-a ales zece însoţitori, dintre care unul era fidelul Damis, pentru a urca pe valea Nilului. El urmărea să ajungă în ţara gymnosofiştilor, care trăiau goi, ca nişte adevăraţi iubitori de înţelepciune ce practicau doctrina austeră a cinismului filosofic. Un trimis al sfetnicului Eufrates îi aţâţase însă împotriva lui, vorbindu-l de rău pe Apollonius, calomniindu-l că se socotea mai presus decât brahmanii din India, că desconsidera Soarele, Cerul şi Pământul şi multe alte minciuni. După ce au refuzat iniţial să îl vadă pe înţelept, gymnosofiştii au sfârşit prin a accepta întâlnirea cu el. În disputa cu ei, tyanianul nu pierde prilejul de a-i apăra cu vigoare pe înţelepţii Tărâmului Divin înaintea şefului gymnosofiştilor, Thespesion. Astfel, cu toţii au realizat că neînţelegerea dintre ei a fost provocată de minciunile şi uneltirea lui Eufrates. A urmat o dispută filosofică reală, în care gymnosofiştii au încercat să pună în evidenţă simplitatea moravurilor şi a vieţii lor, în contrast cu miracolele brahmanilor care le-au fost aduse la cunoştinţă. După ce şi-au „rupt lăncile“ în disputa cu Apollonius şi au recunoscut că acesta le este cel puţin egal, s-au despărţit prieteneşte, chiar dacă unul din adepţii lor, Nilus, i-a părăsit pentru a-l urma pe Apollonius.

Înţeleptul revine apoi la Tars, unde poate să constate că moravurile au devenit mai bune decât în perioada trecerii sale din prima tinereţe. A vindecat un om tânăr şi câinele care îl muşcase pe acesta: amândoi erau turbaţi. A săvârşit şi acolo miracole.

La Roma, Titus i-a succedat la tron tatălui său, Vespasian. Cerându-i-se sfatul, filosoful l-a îndrumat pe noul împărat, printre multe altele, să guverneze cu moderaţie. Titus i-a răspuns cu recunoştinţă: „În numele meu şi al ţării mele, îţi mulţumesc şi îţi voi păstra sfaturile în minte“. Împăratul Titus nu a domnit însă decât doi ani.

A urmat la tron fratele lui, Domiţian, care era prea crud şi orgolios pentru a-l asculta pe înţeleptul Apollonius. Aparenţa orientală pe care a adoptat-o filosoful, barba şi părul lui lung îl exasperau pe formalistul şi tiranicul Domiţian, care l-a depăşit pe Nero prin cruzimea sa. În urma actelor sale criminale, Senatul a fost decimat. La rândul lor, filosofii au fost crunt persecutaţi.

Cu înţelepciunea şi bunul simţ al bătrâneţii, Apollonius i-a strâns în jurul lui pe cei mai tineri din Senat şi a atras de partea sa guvernatorii provinciilor. El se afla în relaţii bune cu Orfitus, Rufus şi Nerva, care plănuiau să-l răstoarne pe tiranul Domiţian, fără să aibă însă curajul de a întreprinde ceva concret. Bănuindu-i de uneltire, acesta i-a exilat pe doi dintre ei pe câte o insulă, iar celui de-al treilea i-a impus să nu părăsească oraşul în care-şi avea reşedinţa.

Apollonius a făcut chiar atunci o nouă afirmaţie premonitorie, rostind cu tâlc în public, în faţa statuii de bronz a lui Domiţian de la Smyrna: „Smintitule, ce greşit gândeşti despre Moire (cele trei ursitoare, care stabileau destinul omului) şi Destin! Chiar dacă l-ai ucide pe omul menit să domnească după tine, acesta ar reînvia!“ Aceste cuvinte profetice au ajuns la urechile lui Domiţian de îndată, prin mijlocirea lui Eufrates. Îngrozit şi neştiind la care dintre cei trei bărbaţi de mai sus, pe care-i suspecta de complot, se referă prevestirea, Domiţian plănuia să îi asasineze pe toţi trei. El i-a scris de îndată şi guvernatorului Asiei, poruncind ca Apollonius să fie prins şi să fie adus sub escortă la Roma. Printr-o inspiraţie divină, înţeleptul fusese însă prevenit şi s-a îndreptat de bunăvoie, plin de curaj, spre Roma, trecând prin Ahaia, Corint şi Sicilia.

La Dicearchia (astăzi Pozzuoli), l-a întâlnit pe vechiul său prieten Demetrius, el însuşi exilat ca filosof. Acesta a încercat să-i schimbe intenţia, considerând că Apollonius se aruncă în gura lupului. Prin răspunsul său de o înălţime cu totul filosofică, tyanianul reînsufleţeşte curajul pierdut al adeptului său Damis, care, deşi speriat, decide în mod liber să îl urmeze, totuşi, pe înţelept. După sosirea la Roma a filosofului, delatorii îl previn imediat pe Elian, prefect al pretorului, de prezenţa lui Apollonius. Acesta este imediat înhăţat şi condus înaintea prefectului care, după ce îl repede de ochii lumii, le cere tuturor să plece ca să-l poată interoga singur. Acesta este de fapt un subterfugiu pentru a putea să se întreţină amical cu înţeleptul Apollonius, pe care îl cunoscuse la Alexandria atunci când Vespasian venise să-i ceară sfatul filosofului. Apollonius îi prezisese atunci lui Elian că va ajunge prefect, astfel că acesta îl stima din tot sufletul pe înţelept, pentru că prezicerea lui se împlinise. În acest fel, Elian i-a dezvăluit filosofului planurile mârşave ale lui Domiţian, dându-i totodată cele mai bune sfaturi pentru a se apăra în faţa lui.

Apoi Apollonius, în vârstă de 85 de ani, este închis prin decizie imperială pe o perioadă de cinci zile. În închisoare, îi consolează pe prizonieri prin filosofia şi vorba sa plină de iubire.

Tot acolo, îi demonstrează în secret lui Damis, care se lamenta disperat că îl vede astfel maltratat şi într-un mare pericol, că nu a pierdut nimic din puterea sa taumaturgică. În celula sa, pentru a-l consola pe Damis, el şi-a desfăcut lanţurile de faţă cu acest învăţăcel fidel, recurgând la puterile paranormale pe care le dobândise şi de care, ca un înţelept, nu făcea niciodată paradă. După ce l-a încredinţat în acest fel pe Damis că îi stă în orice clipă în putere să se elibereze, Apollonius s-a încătuşat din nou, folosind aceleaşi puteri supraumane şi aşteptând să vină vremea judecăţii.

Acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie, el este dus în faţa împăratului, care îi pune între patru ochi o serie de întrebări, încercând să-l determine să-şi recunoască vina şi să-i incrimineze astfel pe duşmanii săi Nerva, Rufus şi Orfitus. Înţeleptul i-a răspuns cu demnitate la toate întrebările, fără a se lăsa manipulat. Mânios că nu obţine nimic prin presiune, Domiţian a poruncit să i se taie lui Apollonius barba şi părul. Acestea aveau lungimea pe care le-o putuse da natura de-a lungul întregii vieţi. Apoi, filosoful a fost aruncat din nou în temniţă, cu lanţuri la mâini, până la judecata publică, ce urma să aibă loc peste câteva zile.

La procesul public, Domiţian şi judecătorii au încercat să-l menajeze pe înţelept, retrăgând unele din acuzaţiile aduse împotriva lui, cu condiţia ca el să se recunoască vinovat.

În faţa împăratului roman, Apollonius dă însă răspunsuri demne, ferme şi înţelepte, care-l înfricoşează pe tiran. Acesta îl anunţă în final că este achitat de acuzaţiile aduse. Atunci, Apollonius cere cuvântul şi îi spune de faţă cu toată lumea: „Îngăduie-mi, te rog, să vorbesc, iar dacă nu vrei, trimite pe cineva să-mi încătuşeze trupul. Te anunţ însă că nu ai să poţi face acest lucru şi cu sufletul meu. Chiar mai mult decât atât, îţi spun răspicat că nici măcar trupul n-ai să mi-l poţi încătuşa şi că nici nu mă vei putea ucide, pentru că sunt nemuritor.“ Cu aceste cuvinte, Apollonius s-a făcut nevăzut şi a dispărut cu desăvârşire din faţa ochilor asistenţei înmărmurite, care a fost martora acestei minuni. Domiţian a rămas mut de groază şi nu a mai fost capabil să judece următorul caz.

Înainte de judecată, Apollonius îl trimisese pe Damis la Demetrius, aflat la Pozzuoli şi îl rugase să-i transmită acestuia că şi el li se va alătura în scurt timp. Cei doi tocmai se lamentau că Apollonius nu mai apare, când au devenit martorii unei noi minuni: apariţia miraculoasă în faţa ochilor lor a înţeleptului, pe care l-au îmbrăţişat cu drag.

Apollonius şi Damis s-au întors apoi în Grecia, unde după ce se aflase de arestarea sa, nimănui nu-i mai venea să creadă că înţeleptul era prezent în carne şi oase.
 
Dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana
 
Bătrânul înţelept şi-a continuat netulburat perpetuul periplu pe la temple. Vizitează templul lui Trofonios, fiul lui Apollo, de la peştera Lebadeea (astăzi, Livadia, în Beoţia), unde dorea să coboare în grotă pentru a consulta oracolul. Preoţii nu au vrut să-i îngăduie, spunând mulţimii care-l însoţea că Apollonius este un magician, iar în faţa lui pretextând că este o zi nefastă. Filosoful a ţinut, netulburat, tinerilor care-l însoţeau, o cuvântare despre ritul cu totul special al acestui oracol, care dădea răspunsul chiar prin fiinţa celui care-l consulta. La lăsarea serii, s-a înapoiat la templu şi a smuls barele de la poarta intrării în peşteră, coborând în grotă înveşmântat cu mantia de sărbătoare. Zeul a încuviinţat pe deplin acţiunea lui Apollonius, căci li s-a arătat în vis preoţilor, mustrându-i pentru atitudinea lor şi poruncindu-le să meargă să-l întâmpine pe înţelept în dreptul aşezării Aulis, unde se afla una dintre ieşirile din peşteră. Apollonius a apărut exact acolo după şapte zile, purtând cu el un sul de pergament pe care se aflau înscrise răspunsurile la întrebarea pe care şi-o pusese la intrare: „Trofonius, ce filosofie consideri tu că este cea mai împlinită şi mai pură?“ Iar pergamentul fusese inscripţionat, în mod miraculos, cu învăţăturile lui Pitagora, pe care oracolul le încuviinţa. Tradiţia spune că această carte s-ar fi păstrat la Antium, în Italia, după ce i-a fost dăruită împăratului Hadrian. Apollonius a cunoscut atunci apogeul gloriei lumeşti, toţi tinerii greci aspirând să fie iniţiaţi în doctrina practică pitagoreică, în vreme ce retorica era abandonată ca fiind ştiinţa seacă a limbuţiei.

Următoarea perioadă a petrecut-o la Efes, unde a predat filosofia, urmat peste tot de ceata sa de învăţăcei. Acolo, în anul 96, într-o după-amiază, atunci când le vorbea mulţimilor din Efes, centenarul Apollonius s-a întrerupt în mijlocul discursului său şi, deodată, a strigat: „Tiranul va fi asasinat chiar azi. Chiar acum, pe Atena, nu este decât o clipă până la asasinarea tiranului, cea care va urma tăcerii mele!“ Apoi, el a explicat mulţimii care rămăsese stupefiată că Domiţian tocmai fusese asasinat. În acea epocă, veştile de la Roma ajungeau la Efes în câteva zile. Abia când curierul a sosit aducând vestea despre asasinarea lui Domiţian la Roma, lumea a înţeles cu adevărat ceea ce le prezisese Apollonius. S-a confirmat că evenimentul se produsese exact în momentul în care înţeleptul îşi ţinea discursul.

Treizeci de zile mai târziu, Nerva i-a urmat lui Domiţian la cârma Imperiului Roman şi el i-a cerut imediat tyanianului să-i fie sfetnic. Pe loc, înţeleptul s-a simţit inspirat să-i trimită drept răspuns următoarele cuvinte, care au fost considerate ciudate la început, dar care prevedeau scurta domnie a acestui împărat şi sfârşitul trupesc foarte apropiat al lui Apollonius: „Vom fi împreună, împărate, pentru multă vreme, atunci când niciunul dintre noi nu va domni asupra altor oameni şi totodată nimeni nu va domni asupra noastră, cu excepţia Celui Preaînalt.“

Apoi, precum multe alte fiinţe nobile care vor să-i scutească pe apropiaţi de spectacolul părăsirii definitive a acestei lumi, Apollonius l-a trimis pe Damis la Roma pentru a duce un mesaj de taină pentru Nerva şi cu această ocazie a profitat totodată de posibilitatea de a dispărea. Înainte de plecarea lui Damis, Apollonius i-a vorbit într-un fel prevestitor, care l-a mişcat profund pe acesta, chiar dacă nu a intuit ce urma să se petreacă: „Damis, chiar de vei filosofa de unul singur, păstrează mereu amintirea chipului meu în faţa ochilor tăi!“

Nimeni nu a ştiut unde a dispărut atunci Apollonius din Tyana. În orice caz, tot ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că Damis nu l-a regăsit la întoarcerea sa. Au circulat la scurt timp după aceea o seamă de legende; dar este un fapt binecunoscut că nimeni nu i-a găsit vreodată nici trupul şi nici mormântul. A fost oare Apollonius din Tyana capabil să-şi prelungească chiar foarte mult viaţa dincolo de cei 100 de ani pe care se ştie cu siguranţă că-i atinsese? S-a întors, el oare, în tărâmul transhimalayan misterios al înţelepţilor SHAMBALA-ei? Ulterior au existat mai multe mărturii în conformitate cu care Apollonius din Tyana a dispărut pentru totdeauna din lumea materială şi apoi s-a reîntors în tărâmul misterios al SHAMBALEI, unde se pare că trăieşte chiar şi acum, alături de alţi mari înţelepţi care sălăşluiesc în acel Tărâm Divin. Printre ei îi amintim pe contele de Saint Germain, Mahatmakut Humi, Mahatma Morya, Nicolas Flamel şi soţia sa Perenelle.

Este de asemeni sigur faptul că după dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana, părerea cea mai răspândită printre cei care au trăit în timpul lui era aceea că înţeleptul era nemuritor. Dintre toţi adepţii înţeleptului, doar un novice venit recent la Tyana credea că nici măcar sufletul nu este nemuritor. El se plângea la o întrunire a învăţăceilor că se ruga deja de zece luni de zile ca Apollonius să-i apară şi să-i dezvăluie adevărul despre natura sufletului, dar cu toate acestea, Apollonius nu-i dădea niciun semn. Cinci zile mai târziu, incredulul elev a adormit brusc în toiul unei alte reuniuni a învăţăceilor după care, deodată, a tresărit emoţionat din somn, strigând: „Să ştii că acum te cred pe deplin!“ Cei de faţă l-au întrebat ce se petrece, iar el le-a spus: „Cum, nu vedeţi că înţeleptul Apollonius se află chiar acum printre noi? El mă mustră că încă mă îndoiesc de nemurirea sufletului, ascultă totodată atent discuţia pe care tocmai o purtăm şi ne rosteşte versuri atât de frumoase! Iată ce recită:

Nemuritor e sufletul, dar el nu este-al tău, ci al Divinului.
Atunci când trupul piere, sufletul, întocmai ca un cal scăpat din frâu,
Se-nalţă, sare înainte şi se-amestecă în aerul uşor,
Se leapădă de vraja chinului şi a robiei grele îndurate.
Dar ce folos ai tu ştiind aceasta?
Vei crede, când nu vei mai fi în trup.
Iar câtă vreme eşti printre cei vii, de ce să te frămânţi cu-această taină?“

În felul acesta, acţionând din lumea cea tainică ce există dincolo de moarte, marele înţelept din Tyana – Apollonius – a urmărit să facă pentru noi, oamenii, încă un miracol.

Aceasta este viaţa exemplară a extraordinarului taumaturg Apollonius din Tyana, lumină vie a înţelepciunii nepieritoare într-o lume aflată în plină transformare. Se cunoaşte cu oarecare aproximaţie data dispariţiei sale terestre, căci Nerva a fost împărat între anii 96 şi 98 d.Cr.

În conformitate cu viziunea mai multor înţelepţi şi iniţiaţi, Apollonius din Tyana a atins starea de nemurire iniţiatică. Această etapă implică trecerea la o condiţie care este în totalitate supraomenească, iar adeptul care o atinge părăseşte în mod definitiv sfera aparenţelor sensibile. Astfel de mari iniţiaţi dispar la un moment dat cu trup cu tot din lumea fizică, pentru că ei ating o stare de eliberare deplină de limitele spaţiului şi ale timpului şi se duc într-un tărâm misterios, cum ar fi de exemplu: Tărâmul SHAMBALA-ei, Muntele ori Insula Nemuritorilor tradiţiei chinezeşti sau Tărâmul Sfântului Ioan.

I se atribuie lui Apollonius diferite opere, astăzi pierdute, printre care amintim: Apologia (proiect de apărare în faţa lui Domiţian), un tratat de astrologie (în patru volume), Despre sacrificii (citat de către Eusebiu din Cezareea), Imn pentru Memorie, Doctrina lui Pitagora, Testament, Scrisori, Nuctemeron.

Dincolo de aparenţe, acest mare taumaturg nu este un simplu făcător de minuni; el merită cu prisosinţă să fie înscris pe lista acelor rare fiinţe umane care constituie verigile marii Tradiţii Universale.
 
 
 
 
 
yogaesoteric
noiembrie 2008
 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga