Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Un om consacrat întru totul lui Dumnezeu: Padre Pio (I)
Viaţa unui sfânt

de Anca Munteanu

Motto: „Padre Pio nu e doar un mare sfânt.
În el se regăsesc toate fenomenele tipice ale experienţelor YOGA, ale doctrinelor orientale,
ale lumii paranormale: bilocaţia, levitaţia, citirea gândurilor, premoniţia, clarviziunea. Prietenului său Angelo Battisti, care îl întreba în legătură cu aceste fapte, i-a spus într-o zi
 «Angioliono, eu sunt o taină chiar şi pentru mine însumi»”

Renzo Allegri – jurnalist italian, cel mai important biograf al lui Padre Pio,
autorul cărţii „Padre Pio – omul speranţei”


A făcut mai mult pentru a transforma economia sudului rural al Italiei decât toate cele 61 de guverne ale Italiei de până acum. Micul oraş în care a trăit şi a murit, San Giovanni Rotondo, a devenit cel mai vizitat loc de pelerinaj al creştinismului, după relicvele Fecioarei din Guadalupe din Mexic, atrăgând peste 7 milioane de vizitatori anual.
Persecutat de către Biserică decenii la rând, la 34 de ani de la moartea sa, în 2002, a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, în faţa celei mai mari mulţimi pe care a văzut-o vreodată Piaţa Sfântul Petru din Roma. Milioane de oameni din întreaga lume cred cu fermitate că „nu a refuzat niciodată o cerere” şi că moartea nu i-a redus puterea.


Padre Pio din Pietrelcina a fost primul preot care a purtat stigmatele – semnele răstignirii lui Cristos – întipărite pe trup. Acestea au fost doar cele mai cunoscute din seria de fenomene supranaturale care, încă de la o vârstă fragedă, i-au călăuzit întreaga existenţă: viziuni, bilocaţii, levitaţii, citirea gândurilor, premoniţii şi darul vindecării. Peste tot pe unde mergea degaja un parfum aparte, o mireasmă a sfinţeniei. A fost un om consacrat cu totul lui Dumnezeu şi „marelui plan de mântuire a omului”. Credinţa lui a adus mii de oameni pe drumul către Dumnezeu. Şi-a trăit viaţa în rugăciune şi în umilinţă. Iubirea l-a însufleţit pe Padre Pio în realizarea celor două aspiraţii majore ale vieţii sale: una verticală, spre Dumnezeu, prin înfiinţarea Grupurilor de rugăciune – unde credincioşii se întâlnesc de patru ori pe lună pentru a se ruga împreună, cealaltă orizontală, spre oameni, prin construirea unui spital modern: Casa de Alinare a Suferinţei. Astăzi în întreaga lume există peste 3.000 de Grupuri de rugăciune, iar Casa de Alinare a Suferinţei a devenit cel mai mare spital din sudul Italiei.

Renzo Allegri îl descrie astfel: „Padre Pio a fost şi rămâne omul speranţei. De-a lungul întregii sale existenţe, în mijlocul celor mai mari şi mai obscure dificultăţi, a continuat mereu să privească înainte cu optimism, încredere şi iubire. Avea iniţiative măreţe şi o credinţă care provoca miracole. Era un om care credea în progres: spitalul său în slujba bolnavilor a avut o mare importanţă, încă de la început. Viaţa lui privată n-a fost niciodată înrobită în faţa convenţiilor sau a regulilor lipsite de sens. Era de o foarte blândă afecţiune. Iubea oamenii. Plângea alături de cei disperaţi, suferea pentru ei, râdea cu cei ce erau mulţumiţi. Şi astăzi are admiratori şi credincioşi chiar şi printre protestanţi, anglicani, hinduşi sau budişti. E un om care va fi tot mai iubit de către oameni. E destul să începi să-l cunoşti pentru a fi fascinat de el.”

Cuvintele şi învăţăturile lui vorbesc de la sine: „Aminteşte-ţi că temeiul desăvârşirii este iubirea; cine trăieşte, trăieşte în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire nesfârşită.”„Singura noastră grijă să fie aceasta: «Să-L iubim pe Dumnezeu şi Lui să-i fim pe plac», să nu ne îngrijorăm de restul, ştiind că Dumnezeu va avea grijă de noi, mai mult decât putem s-o spunem sau să ne închipuim.” „Îi cer Domnului harul de a nu mă lăsa să intru în Paradis, până când ultimul dintre fii mei spirituali, ultima dintre persoanele încredinţate grijii mele sacerdotale, nu va fi intrat înaintea mea”. Prin întreaga lui viaţă, Padre Pio ne învaţă să-l iubim pe Dumnezeu.  

Copilăria lui Padre Pio

În satul Pietrelcina, din comuna Sannio, în provincia Benevento din Italia, în 25 mai 1887, într-o miercuri, în căsuţa de pe ulicioara Storto Valle s-a născut Francesco Forgione. Este cel care a devenit şi a rămas pentru totdeauna Padre Pio.

Francesco a fost un copil senin, crescut într-o familie credincioasă de la ţară. Se povesteşte despre el că era frumos, cu faţa îmbujorată şi durduliu. Părinţii, fraţii, vecinii şi rudele îl iubeau şi îl alintau. „Pe măsură ce creştea”, povestea mama sa, „nu făcea prostii, nu avea toane, ne asculta mereu pe mine şi pe tatăl său. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară mergea la biserică la Iisus şi la Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieşea niciodată cu prietenii. Uneori îi spuneam «Franci, mai ieşi şi tu la joacă». El refuza spunând «Nu vreau să merg cu ei, pentru că ei înjură»”.

„Nu m-am jucat niciodată în viaţa mea”, va spune într-o zi Padre Pio, amintindu-şi copilăria, „eram un butuc nătâng”. Rar vorbea despre sine. Ba chiar refuza să povestească despre experienţele lui spirituale. Dar, datorită întrebărilor puse de cei care i-au fost îndrumători spirituali, există şi astăzi relatările scrise ale trăirilor sale mistice. Iată ce scria părintele Agostino din San Marco, unul dintre primii săi părinţi spirituali: „Extazele şi viziunile au început de vârsta de cinci ani, când Francesco a avut gândul şi sentimentul de a se consacra pentru totdeauna Domnului, şi au durat întreaga sa viaţă. Întrebat cum de le-a ascuns atâta vreme, a răspuns nevinovat că nu le-a dezvăluit pentru că le considera lucruri obişnuite, care li se petrec tuturor fiinţelor. Într-o zi mi-a spus cu naivitate: «Dar dumneavoastră n-o vedeţi pe Sfânta Fecioară?» La răspunsul meu negativ el a adăugat: «Spuneţi asta din sfântă umilinţă».”

Francesco a început să se gândească la călugărie încă din copilărie. El a vrut să devină capucin după ce l-a cunoscut pe fratele Camillo, un tânăr călugăr-cerşetor de la mănăstirea Morcone. Aceasta a fost şi mănăstirea unde şi-a început noviciatul. În 6 ianuarie 1903 a părăsit ţinutul natal.

Chemarea lui Dumnezeu şi viziunea vocaţiei sale

Încă înainte de a intra la mănăstire, Padre Pio a simţit chemarea lui Dumnezeu, dar şi faptul că va avea de înfruntat multe greutăţi pentru a-şi duce la împlinire vocaţia. Iată viziunea avută de acesta la sfârşitul anului 1902, la doar 15 ani, în timp ce medita. O redăm aşa cum i-a descris-o chiar el după câţiva ani confesorului său:

„Francesco a văzut alături un bărbat impunător de o rară frumuseţe, strălucitor ca soarele, care luându-l de mână l-a încurajat cu o invitaţie precisă: «Vino cu mine, pentru că trebuie să lupţi, ca un mare războinic ce eşti». A fost condus pe o câmpie foarte întinsă, în mijlocul unei mulţimi de oameni împărţiţi în două tabere: de o parte oameni cu chipul minunat şi îmbrăcaţi în straie albe ca zăpada; de cealaltă parte oameni cu înfăţişare groaznică şi îmbrăcaţi în straie negre ca nişte umbre întunecate.
Tânărul, dispus între cele două şiruri de spectatori, a văzut venind spre el un om de o nemaipomenită înălţime, aproape atingând norii cu fruntea, având un chip îngrozitor.
Personajul strălucitor care-i stătea alături l-a îndemnat să lupte cu personajul monstruos. Francesco s-a rugat să fie cruţat de furia omului straniu, dar cel luminos nu a acceptat. «Zadarnică e orice împotrivire a ta, cu acesta trebuie să te iei la trântă. Fii curajos: intră încrezător în luptă, înaintează cu hotărâre, căci îţi voi sta aproape. Te voi ajuta şi nu-l voi lăsa să te doboare».”

Înfruntarea a fost acceptată şi s-a dovedit a fi crâncenă. Dar cu ajutorul personajului luminos, aflat mereu aproape, Francesco a fost mai puternic şi a învins. Personajul monstruos, pus pe fugă, a târât după el toată acea mulţime cu aspect oribil, printre urlete, înjurături şi strigăte înfiorătoare. Cealaltă mulţime, cu o înfăţişare foarte frumoasă, s-a dezlănţuit în aplauze şi imnuri de laudă la adresa Aceluia care îl ajutase pe bietul Francesco într-o atât de crudă bătălie.
Personajul strălucitor şi mai luminos decât soarele a aşezat pe capul victorios al lui Francesco o coroană de o rară frumuseţe, care ar fi imposibil de descris. Coroana a fost imediat retrasă de personajul cel bun, care a precizat: «ţi-am pregătit alta, şi mai frumoasă. Dacă vei ştii să lupţi cu personajul împotriva căruia tocmai ai luptat. El se va întoarce mereu la asalt… Luptă cu hotărâre şi nu te îndoi de ajutorul meu… Să nu te înspăimânte înfăţişarea lui, să nu te sperii de monstruoasa lui prezenţă… Eu voi fi lângă tine, te voi ajuta mereu pentru ca tu să reuşeşti întotdeauna să-l îngenunchezi».”

Noviciatul

În 22 ianuarie 1903, Francesco a îmbrăcat rasa călugărească. Atunci a devenit fratele Padre Pio din Pietrelcina. A înfruntat cu foarte multă dăruire anul de noviciat, care era foarte greu şi presupunea sacrificii şi privaţiuni mult mai mari decât le cere obişnuita viaţa monahală. Totuşi, spiritului său simplu nu-i scăpau anumite exagerări, pe care ulterior avea să le critice cu blândeţe. Povestea adesea acest episod: În sala de mese, în fiecare zi, înainte de a se aşeza, novicii era obligaţi să îngenuncheze pe jos şi unul dintre ei, pe rând, avea sarcina de a-i spune stareţului „Părinte, binecuvântează-ne”. Dacă stareţul răspundea „Vă binecuvântez” novicii se ridicau şi se aşezau la masă, dar dacă tăcea ei trebuiau să rămână îngenuncheaţi.  „Într-o zi”, spune Padre Pio, „sarcina de a cere binecuvântarea i-a venit unui coleg de-al meu, napolitan, în vârstă de 20 de ani. Acesta a cerut cu voce fermă, aşa cum prevedea regulamentul: «Binecuvântează-ne părinte», dar stareţul n-a răspuns, iar noi a trebuit să rămânem îngenunchiaţi fără să mâncăm.  După o vreme, colegul acela al meu, exasperat, a spus cu voce tare: «La Napoli, ca să-i vezi pe nebuni plăteşti zece bani. În schimb, aici îi vedem pe gratis».

Acestea erau însă doar mici inconveniente, care nu îi deranjau viaţa spirituală. Un coleg de noviciat, fratele Placido din San Marconi Lamis povestea: „fratele Pio în timp ce medita plângea cu lacrimi atât de multe încât pe duşumea lăsa o pată. Unii colegi îşi râdeau de el. Atunci, pentru a nu fi luat în râs, fratele Pio punea o batistă pe jos, pentru ca lacrimile să curgă pe ea”. Un alt confrate, Guglielmo din San Giovanni Rotondo îşi amintea: „după lectura din timpul meditaţiei, care se referea totdeauna la Patimile Domnului nostru Iisus Cristos, fratele Pio rămânea multă vreme în genunchi vărsând lacrimi din belşug. Pentru a-şi putea prelungi rugăciunile, cerea să fie scutit de recreaţie, de plimbare, iar uneori de cină.”

Bolile şi luptele cu Satana

După un an de zile de noviciat a depus jurământul. La trei zile după aceea a părăsit mănăstirea din Morcone pentru a merge la cea din Saint’Elia din Pianisi, unde urma să-şi reia studiile.

De atunci, pentru fratele Pio a început o lungă perioadă de boli ciudate – febră, tuse, dureri de burtă, leşinuri, sudori reci – niciodată pe deplin elucidate de medici, niciodată vindecate, a căror desfăşurare a fost mereu anormală şi absolut inexplicabilă. Deşi regulile prevăd că în perioada dintre noviciat şi preoţie tinerii clerici nu au voie să părăsească locul de formare, din cauza stării de sănătate Padre Pio a trăit mai bine de un deceniu în afara mănăstirii. Pe 10 august 1910, Padre Pio a fost hirotonisit preot, la doar 23 de ani. Până în 1916 a locuit în ţinutul său natal, unde slujea Sfânta Liturghie în biserica parohială şi îl ajuta pe preot în slujbele religioase. Din 1918 Padre Pio nu s-a mai întors niciodată în ţinuturile natale.

Lumea îşi aminteşte despre el că era foarte slab. Toţi spuneau că e un sfânt. Prin ţinut se ştia şi de luptele pe care le ducea cu Satana, noapte de noapte. Zarva bătăliilor din camera sa se auzea uneori până foarte departe. Dimineaţa, mama sa găsea camera cu susul în jos, salteaua, scaunele, patul totul era răsturnat, iar părintele avea trupul plin de vânătăi. Camera în care a locuit a continuat să fie bântuită chiar şi după ce acesta a plecat. Luni întregi s-au auzit zgomote, lovituri în pereţi, vasele se spărgeau şi scaunele se rupeau fără să fie atinse de cineva. Zgomotele au dispărut doar după ce un preot a binecuvântat casa. Şi în biserică i se petreceau lucruri neobişnuite. După ce celebra Liturghia, se oprea îndelung să aducă mulţumire şi adesea cădea pe jos, pierzându-şi simţurile.

Prima apariţie a stigmatelor

Anii petrecuţi în satul natal i-au fost de folos pentru maturizarea spirituală. Chiar şi stigmatele i-au fost date în formă invizibilă, pe când trăia acolo.  Preotul din Pietrelcina povesteşte că în data de 7 septembrie 1910, în timp ce Padre Pio se ruga, în faţa sa au apărut Iisus şi Fecioara Maria şi i-au dăruit stigmatele. Acesta a venit acasă şi i-a relatat totul preotului, iar apoi a adăugat: „Părinte Tore, fie-ţi milă de mine: să-ţi cerem ajutorul lui Iisus. Vreau să sufăr, să mor de suferinţă, dar totul pe ascuns”. Se rugaseră împreună şi imediat semnele vizibile ale stigmatelor au dispărut, dar au rămas suferinţele foarte puternice.
Iată cum descrie chiar Padre Pio misteriosul eveniment, într-o scrisoare datată 8 septembrie 1911, adresată părintelui său spiritual, Benedetto din San Marco: „Aseară mi s-a petrecut un lucru pe care nu-l pot nici pricepe, nici înţelege. În mijlocul palmelor mi-a apărut o pată roşie, cam cât forma unui bănuţ, însoţită de o durere puternică şi ascuţită în centrul acelei pete. Durerea era mai tare în partea stângă, încât o simt şi acum. Chiar şi în tălpi simt o uşoară durere. Acest fenomen se repetă de aproape un an”.

Acest foarte înalt privilegiu mistic a dezlănţuit furia Satanei, care a intensificat chinurile la adresa călugărului. Iată câteva fragmente din scrisorile sale din acea vreme către părintele său spiritual.
 „Dihania aia, de pe la zece când m-am culcat, până pe la cinci dimineaţa, m-a înţepat într-una: credeam că e ultima noapte din viaţa mea”. „Dihăniile s-au năpustit asupra mea ca nişte tigri înfometaţi, blestemându-mă, ameninţându-mă că o să mi-o plătească. Şi s-au ţinut de cuvânt, părintele meu: de atunci m-au bătut în fiecare zi!”. „Au trecut 22 de zile de când Iisus le dă voie dihăniilor să-şi reverse mânia asupra mea. Trupul mi-e zdrobit de atâtea lovituri…”.

Pentru a-l necăji pe Padre Pio, diavolul îi distrugea scrisorile de mângâiere pe care le primea de la părintele său spiritual. Padre Pio povestea într-o scrisoare: „Ultima epistolă a Domniei Voastre a fost deschisă în prezenţa părintelui paroh şi am găsit înăuntru o foaie albă. Satana ştersese totul”. Părintele spiritual îi scria uneori în franceză sau în greacă, având speranţa naivă că Satana nu va putea citi. Padre Pio a citit odată o scrisoare din greacă, deşi nu cunoştea această limbă. I-a explicat parohului uimit: „Îngerul păzitor mi-a explicat totul”.

Izbitura înfiorătoare din fiecare seară

După multe discuţii cauzate de situaţia lui Padre Pio, care nu era tolerată de dreptul canonic, în 25 februarie 1915 acesta a primit o aprobare de la Vatican de a trăi în afara mănăstirii pe timpul necesar însănătoşirii, călugărul continuând să poarte rasa. Superiorii săi au dorit, totuşi, foarte mult ca acesta să locuiască în mănăstire. Astfel, printr-un mic şiretlic, în 17 februarie 1916, Padre Pio a ajuns la mănăstirea Sant’Ana din Foggia, unde a trebuit să rămână, ascultând de ordinul superiorului său.
Între timp faima „sfinţeniei” lui Padre Pio s-a răspândit. În fiecare zi veneau la mănăstire mulţi oameni care vroiau să-i vorbească şi să-i împărtăşească necazurile lor. Iată cum îi scria acesta, plin de umor, părintelui său spiritual: „Să nu vă supăraţi pe mine dacă nu vă dau veşti mai des. N-am nicio clipă liberă: o mulţime de suflete însetate de Iisus năvălesc asupra mea, încât îmi vine să mă iau cu mâinile de cap”.

În scurt timp sănătatea sa s-a înrăutăţit. Mai mult, Padre Pio a adus cu el în mănăstirea din Foggia întreaga secvenţă de fenomene ciudate care apăreau în viaţa sa în ultimii ani. Din cauza febrei, nu mergea niciodată să cineze cu colegii săi, ci rămânea în camera sa de deasupra sălii de mese. Cu punctualitate, în fiecare seară, în timp ce călugării mâncau, pe neaşteptate, din camera lui Padre Pio se auzeau zgomote asurzitoare, care culminau cu o izbitură înfiorătoare. Spaima călugărilor era enormă. Dădeau fuga la Padre Pio şi îl găseau în pat, alb la faţă, cu semnele unei lupte violente şi cu cămaşa udă de sudoare.

Stareţul mănăstirii din Foggia, părintele Nazareno d’Arpasie, îşi nota totul în jurnal. Printre altele citim: „Într-o seară eram în trecere pe la monseniorul D’Agostino, episcopul de la Ariano Irpino, căruia am crezut că e mai bine să-i povestesc ce se petrece la mănăstire. Iar el mi-a răspuns: «Părinte Stareţ, Evul Mediu s-a încheiat şi Domnia Voastră mai credeţi în asemenea baliverne?». Bine, m-am gândit «acesta este ca apostolul Toma, nu crede până nu vede. Nu-i nimic, o să creadă!». În timpul cinei, la un moment dat, am auzit obişnuitele lovituri de picior care precedau faimoasa bubuitură. Le-am cerut călugărilor să facă linişte şi îndată s-a auzit groaznica izbitură. Episcopul s-a înspăimântat aşa de tare că în noaptea aia n-a vrut să doarmă singur. În ziua următoare a părăsit mănăstirea şi nu s-a mai întors.”

Padre Pio - soldat

În timpul verii din 1916 Padre Pio pune pentru prima dată piciorul în San Giovani Rotondo, locul unde urma să trăiască jumătate de secol. Deşi mănăstirea de acolo era considerată un loc de pedeapsă pentru călugării indisciplinaţi, din cauza faptului că era cea mai sărăcăcioasă şi mai izolată mănăstire din zonă, lui Padre Pio i-a plăcut. De aceea a cerut aprobarea să se întoarcă acolo. Pe 4 septembrie acesta a pornit din nou către San Giovani Rotondo, unde a rămas până la moarte, cu excepţia întreruperilor datorate serviciului militar.

Chemat prima dată la arme în 6 noiembrie 1915, acesta a fost trimis acasă în concediu medical de un an. După un an a primit un nou concediu medical de şase luni. Apoi, deşi sănătatea lui era tot şubredă, a fost considerat apt pentru serviciile de aprovizionare ale armatei şi repartizat la cazarma Sales. Câteva luni a fost un soldat ca oricare altul. Tovarăşii de arme l-au descris ca pe un coleg hazliu şi binedispus. Prima uniformă militară pe care a îmbrăcat-o îi era foarte largă, poate şi pentru că era numai piele şi os. Simţindu-se cam ridicol a comentat: „Mama m-a făcut bărbat; Sfântul Francisc m-a făcut femeie (făcând aluzie la reverendă) iar guvernul m-a făcut paiaţă”. În 17 martie 1917 a fost trimis acasă, în concediu absolut şi definitiv, după vizita medicală.

Închizând paranteza militară, Padre Pio a fost repartizat definitiv la San Giovani Rotondo, cu sarcina de conducător spiritual în micul seminar din cadrul mănăstirii. Deşi locuia într-un loc izolat, mulţi oameni veneau să îl vadă, chiar de departe. Alţii îi scriau. În acea perioadă lucra până la 19 ore pe zi, aşa cum afirmă el într-o scrisoare.

20 septembrie 1918

San Giovani Rotondo a fost locul unde stigmatele lui Iisus Cristos au fost imprimate pe trupul călugărului capucin.

În 5 august 1918, în timp ce îi spovedea pe elevii săi, Padre Pio a avut o experienţă mistică pe care i-a descris-o astfel părintelui său spiritual: „Am fost cuprins de groază la vederea unui personaj ceresc, ce apărea în faţa privirilor mele. Ţinea în mână un fel de instrument, asemănător cu un drug de fier cu capătul bine ascuţit şi parcă de acolo ieşea foc. A aruncat acel instrument cu toată forţa în inima mea. Pe loc am scos un strigăt, simţeam că mor. I-am spus băiatului pe care îl spovedeam să plece pentru că mă simt rău şi nu mai am putere de a continua. Acest martiriu a durat fără întrerupere timp de şapte zile. Simt în tainiţa cea mai ascunsă a sufletului meu o rană mereu deschisă care se zbate în mine”.
Durerea provocată de acea experienţă mistică era extrem de intensă. Tot părintelui său spiritual i-a scris în acele zile: „Rana e atât de dureroasă încât numai din pricina ei aş putea muri de peste de o mie de ori. O, Doamne Dumnezeule, de ce nu mor? Eşti oare atât de crud, tu care rămâi surd la strigătele celui care suferă şi nu-i aduci alinare?”. O altă confesiune sună astfel: „Rana ce mi se redeschide sângerează, sângerează mereu…” Probabil este vorba despre rana din coastă pe care Padre Pio a reuşit să o ţină ascunsă faţă de ceilalţi călugări până în 20 septembrie, când s-au deschis rănile de la mâini şi de la picioare.

Iată modul în care Padre Pio i-a descris trăirile sale părintelui său spiritual, într-o scrisoare de pe data de 22 octombrie 1918: „Eram aşezat pe platforma corului, după celebrarea Sfintei Liturghii, când am fost surprins de o toropeală asemănătoare cu un somn dulce. Toate simţurile mele, interne şi externe, precum şi simţurile sufleteşti, se găseau într-o împăcare de nedescris. În timp ce mă aflam în această stare, a apărut un personaj misterios, asemenea celui văzut în seara de 5 august, cu deosebirea că acesta avea mâinile, picioarele şi coasta şiroind de sânge. Vederea lui m-a îngrozit. Simţeam că mor şi aş fi murit dacă Domnul nu ar fi intervenit să-mi potolească inima care mi se zbătea nebună în piept. Când personajul cel misterios a plecat m-am pomenit cu mâinile, picioarele şi coasta perforată şiroind de sânge. Închipuiţi-vă durerea sfâşietoare pe care am resimţit-o atunci şi pe care o încerc în fiecare zi. Rana de la inimă revarsă mereu sânge, mai ales de joi până sâmbătă seara. Mă tem să nu mor din lipsă de sânge, dacă Domnul nu-mi ascultă gemetele de durere şi nu-mi şterge aceste răni. Să-mi lase durerea şi sfâşierea, dar să-mi ia aceste semne exterioare care provoacă o umilinţă şi o confuzie de nedescris şi de neacceptat”.

Călugărul cu stigmate

Padre Pio a aşteptat 32 de zile înainte de a se hotărî să-i spună părintelui său spiritual ce s-a petrecut. A încercat să ţină faptul ascuns şi în mănăstire dar nu a fost uşor. Ceilalţi călugări au văzut urmele de sânge lăsate pe coridor, din biserică până la chilia numărul 5, unde locuia Padre Pio. Stareţul mănăstirii, părintele Paolino a vrut să afle ce se petrece. Padre Pio a fost obligat să-i arate rănile. Stareţul l-a informat imediat pe superiorul provincial, care i-a dat ordin să ţină totul ascuns până la sosirea sa. I-a examinat rănile şi neştiind ce să facă i-a scris superiorului general afirmând: „Nu sunt pete sau urme, ci adevărate răni care au străpuns mâinile şi picioarele. Rana din coastă e sfâşiată cu totul şi sângerează mereu”. Şi superiorul general a dat ordin de a se menţine secretul şi de a se urmări cazul cu deosebită prudenţă.

În ciuda discreţiei riguroase, vestea „călugărului cu stigmate” s-a răspândit rapid. Rănile sângerau mai ales atunci când părintele oficia Liturghia şi credincioşii puteau să vadă. La începutul anului 1919, vestea s-a răspândit în toată Italia şi apoi în străinătate, provocând afluxul pelerinilor şi doritorilor să vadă minunea. Primul articol apărut într-un ziar din Napoli, cu titlul „Padre Pio «sfântul» de la San Giovanni Rotondo făptuieşte o minune asupra grefierului din sat, în prezenţa trimisului special al ziarului «Matino»”, în luna iunie 1919, a avut efectul unei bombe. S-au produs primele convertiri răsunătoare şi primele miracole. Au început de asemenea polemicile şi contestaţiile din partea necredincioşilor.

Padre Pio va purta stigmatele 50 de ani. Îl aşteaptă nebănuite umilinţe, persecuţii, acuzaţii, calomnii, procese, condamnări, cele mai stăruitoare care se pot închipui. Nimic din toate acestea nu-l va împiedica să fie alături de oameni şi să acţioneze pentru ei. Mii de persoane îl caută pentru a obţine puternica lui mijlocire la Dumnezeu.

Citiți aici partea a doua a acestui articol.

Citiţi şi:
Jakob Lorber – Marea Evanghelie a lui Ioan
Sfântul Serafim de Sarov - făclie dătătoare de lumină divină

yogaesoteric
noiembrie 2008



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga