Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Crăciunul, sărbătoarea bucuriei de a exista ca fiinţă umană ce-l poate cunoaşte pe Dumnezeu

„Larg deschideţi poarta sufletelor voastre,
n-am venit să cerem, ci-am venit să dăm.”
–  fragment de colind

„Cel mai frumos Crăciun a fost în 1999, când în Noaptea de Ajun am visat naşterea Domnului Iisus Christos,
exact cum scrie în cărţile sfinte.”
– din relatarea unui copil

de Melania Radu

Crăciunul este un moment de bucurie intensă în care uităm de viaţa noastră obişnuită. Devenim astfel ceea ce suntem cu adevărat: fiinţe umane pline de iubire, generozitate, puritate şi deschidere sufletească. Existăm pentru o vreme într-o stare de unitate cu ceilalţi oameni, pe care acum îi simţim apropiaţi şi de care ne pasă. Suntem inspiraţi de iubirea lui Dumnezeu, care l-a trimis pe Fiul Său printre noi.

Ne pregătim pentru Crăciun cu mult timp înainte, iar în decembrie suntem cu toţii cuprinşi de frenezia sărbătorii: se caută cadouri, se scriu felicitări, se împodobeşte bradul. Subiectele de conversaţie se învârt numai în jurul sărbătorii de Crăciun, iar cumpărăturile şi pregătirile sunt prioritatea numărul unu.

După ce Crăciunul a trecut, îl păstrăm mult timp în minte şi în suflet. De aceea este important să fim pregătiţi pentru această sărbătoare nu doar exterior (material) cât mai ales interior (spiritual): să avem mintea deschisă şi inima trează pentru a primi adevăratele daruri ale sărbătorii.

Sărbătoarea creştină a Naşterii lui Iisus se suprapune peste tradiţiile populare care, peste tot în lume, erau caracteristice perioadei solstiţiului de iarnă.

Momentul solstiţiului de iarnă, noaptea cea mai lungă din an, a fost dintotdeauna prilej de bucurie şi sărbătoare. Popoarele antice din diverse regiuni ale lumii celebrau cu această ocazie lumina şi renaşterea la un nou început al vieţii. Se considera că partea cea mai grea din iarnă trecuse, iar de acum aveau de aşteptat zile din ce în ce mai lungi şi tot mai multă lumină. Noaptea cea mai lungă a anului era sărbătorită ca fiind noaptea în care Marea Zeiţă Mamă a dat naştere copilului Zeu Soare.

Tradiţii şi obiceiuri de solstiţiu la popoarele antice

În Scandinavia această sărbătoare era numită Yule şi avea o durată medie de 12 zile, începând din 21 decembrie. Obiceiul locului era să fie aduse trunchiuri uriaşe de copaci cărora li se dădea foc, iar sărbătoarea dura până când buştenii ardeau complet. Acest foc le prevestea printre altele şi belşugul de care se vor bucura în anul următor. Se considera că fiecare scânteie din foc reprezintă un animal domestic ce se va naşte în gospodăria lor. Uneori crengile copacilor erau împodobite cu mere pentru a reaminti de revenirea primăverii şi a verii.

În Germania cu această ocazie era sărbătorit zeul Odin, despre care se credea că supraveghează din cer oamenii, după care, în funcţie de ceea ce vedea, decidea cine va prospera şi cine nu. Din cauza aceasta mulţi dintre cei care nu se considerau impecabili preferau să se ascundă în case în această perioadă.  

În Roma se sărbătorea între 17 şi 24 decembrie Saturnalia, în onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. Era o sărbătoare a plăcerilor, mâncarea şi băutura fiind savurate din abundenţă. În această perioadă, de comun acord, rolurile sociale erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, ţăranii veneau la conducerea oraşului. Şcolile şi instituţiile erau închise pentru ca toată lumea să se poată bucura de petrecere. Se organizau carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni şi schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din laur şi brad, în care aprindeau lumânări.

Tot în perioada solstiţiului de iarnă, romanii sărbătoreau şi Juvenalia, sărbătoarea copiilor Romei. Membrii clasei conducătoare sărbătoreau pe 25 decembrie naşterea lui Mithra, zeul soarelui de neînvins (Sol Invictus). Se credea că Mithra, un zeu copil, s-a născut din piatră. Pentru unii romani, naşterea lui Mithra era cea mai sfântă zi din an.

Mesopotamienii credeau că există mai mulţi zei şi că aceştia îl au ca şi conducător pe Marduk. Se credea că la sosirea iernii Marduk se luptă cu forţele răului. Pentru a-l susţine, se sărbătorea Zagmuk, în ultimele 12 zile din an. În timpul acestei sărbători, regele trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară până la sfârşitul anului, alăturându-se astfel zeului şi oferindu-i ajutor ca să câştige războiul. În locul său era însă sacrificat un criminal de rând, îmbrăcat, pentru acest ritual, în haine regeşti.

Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost mult timp ilegală

În primii ani ai creştinismului sărbătoarea principală era cea a Paştelui. Abia în secolul al patrulea, în anul 354, oficialii bisericii au stabilit ziua de 25 decembrie pentru a sărbători naşterea lui Iisus. Numit la început Sărbătoarea Naşterii, obiceiul se suprapunea peste festivalurile tradiţionale din preajma solstiţiului de iarnă, înglobându-le şi dându-le o nouă direcţie. Creştea astfel posibilitatea acceptării în masă a acestei sărbători. Până în Evul Mediu creştinismul înlocuise în mare parte obiceiurile tradiţionale, aşa numite păgâne.

Bisericile ortodoxe Rusă şi Greacă sărbătoresc Crăciunul la 12 zile după 25 decembrie, de Bobotează, conform calendarului vechi iulian.

Crăciunul a primit în fapt recunoaşterea oficială relativ recent. În unele zone protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă. În Anglia, puritanii şi Oliver Cromwell au interzis sărbătorile Crăciunului, considerându-le decadente, între 1649 şi 1660 prin Legile Albastre. Şi în America această sărbătoare a fost multă vreme ilegală. În Boston de exemplu, cine îndrăznea să sărbătorească Crăciunul era amendat cu 5 şilingi.

Popularitatea Crăciunului a fost impulsionată în 1820 de cartea lui Washington Irving „Cum se sărbătoreşte Crăciunul la Bracebridge Hall”. Cu o săptămână înainte de Crăciun în 1834, Charles Dickens a publicat „O Colindă de Crăciun” (în care a scris despre obiceiurile de Crăciun), din care s-au vândut într-o săptămână peste 6.000 de exemplare. În 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Crăciunul sărbătoare legală. În 1837, cartea lui T.H. Hervey „Cartea Crăciunului” a devenit de asemenea un best-seller.

În 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, patronul sfânt al copiilor, pentru a-l crea pe Moş Crăciun (Santa Claus). Moş Crăciun este asociat cel mai adesea cu Moş Nicolae sau este considerat un descendent al celor trei magi. Costumat iniţial în verde, cel care avea să devină preferatul copiilor a fost localizat de graficianul Sundblom la Polul Nord, unde trăieşte înconjurat de reni şi spiriduşi.

În 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american ce declara Crăciunul sărbătoare legală. An de an, ţări din lumea întreaga începeau să recunoască Sărbătoarea Crăciunului ca ziua în care se aniversează Naşterea lui Iisus.

Obiceiuri contemporane de Crăciun

Crăciunul aşa cum îl cunoaştem azi este rezultatul a sute de ani de tradiţie, atât religioasă cât şi ţinând de obiceiurile din diferite regiuni ale lumii. De aici bogăţia şi diversitatea foarte mare a modurilor în care Crăciunul este sărbătorit în lume.

În Suedia, începutul sezonului Crăciunului este considerat ca fiind ziua Sf. Lucia, pe 13 decembrie, sărbătoare care s-a răspândit în sec. XIX şi în Danemarca şi Finlanda. În mod tradiţional, în aceste ţări, în dimineaţa zilei Sf. Lucia, fiica cea mare a fiecărei familii se trezeşte prima şi îi trezeşte apoi pe ceilalţi membri ai familiei. Ea poartă o rochie lungă albă, o centură roşie şi o coroană cu nouă lumânări aprinse. Ea este numită apoi de-a lungul zilei Lussi sau Mireasa Lussi. Seara se organizează parade cu lumânări care se încheie cu aprinderea unui foc în aer liber în care se aruncă lumânările. În Finlanda este aleasă o fată care să o întruchipeze la nivel naţional pe Sfânta Lucia. Ea este apoi sărbătorită printr-o paradă cu lumânări.
Sf. Lucia a trăit în Syracuza în secolul al patrulea, într-o vreme în care persecuţiile contra creştinilor erau la ordinea zilei. Se spune că şi-a pierdut vederea în urma torturilor. Ea este de atunci protectoarea orbilor.

Decorarea brazilor de Crăciun este un obicei specific germanilor, care de-a lungul timpului s-a răspândit şi în restul lumii. În Germania, ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare. Atunci, familia se adună pentru cină şi pentru a merge împreună la biserică. În unele familii se obişnuieşte ca de Crăciun să se cânte colinde, dar, pentru cei mai mulţi germani, Crăciunul este un moment de reflexie şi analiză.

În Islanda, ţara gheţii şi a zăpezii, vin treisprezece Moşi Crăciun! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, intră în fiecare casă şi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în timp ce aceştia dorm. A doua zi, vine cel de-al doilea Moş şi tot aşa până pe 25 decembrie. Atunci primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, pe 26 cel de al doilea şi tot aşa până pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numită „Al treisprezecelea” şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun pentru că în aceasta zi, ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.

Florile de poinsettia, devenite un simbol universal al Crăciunului, au început să fie folosite ca decoraţiuni pentru această sărbătoare în Mexic. Poinsettia are frunze mari verzi, dintre care o parte se colorează în roşu în perioada înfloririi. Ea a fost botezată după numele lui Joel R. Poinsett, care le-a folosit pentru prima oară în acest scop în 1828. Până în jurul lui 1900 cumpărarea lor cu ocazia Crăciunului devenise deja un obicei în întreaga lume.

Caracteristic Angliei şi Statelor Unite este obiceiul copiilor de a-şi atârna ciorapii lângă pat ori lângă şemineu în Ajunul Crăciunului pentru a fi umpluţi cu cadouri în timp ce ei dorm. În Scandinavia şi în alte locuri copiii se aşteaptă să primească astfel de surprize în ghetele pe care le lasă la vedere. Tot în Anglia îşi are originea şi obiceiul de a trimite cărţi poştale cu urări de Crăciun.

Celţii şi teutonii aveau credinţa că vâscul are puteri magice, că poate vindeca răni şi creşte fertilitatea. De aceea obişnuiau să atârne crenguţe de vâsc în case pentru a le purta noroc şi pentru a-i apăra de spiritele rele. În Anglia în timpul reginei Victoria se obişnuia să fie atârnate crenguţe de vâsc deasupra uşilor, iar dacă cineva se oprea sub vâsc, primea un sărut de la persoanele din apropiere.

În Franţa Crăciunul se numeşte Noël, nume care-şi are originea în expresia „les bonnes nouvelles” (veşti bune) şi se referă la vestea cea bună din Evanghelii. Şi la francezi se obişnuia să fie aprinse în şemineu bucăţi mari de lemn cu această ocazie, ca semn de belşug pentru anul care va urma. Punctul culminant al mesei de Crăciun pentru francezi este tradiţionala „Bûche de Noël”, o prăjitură de ciocolată sub formă de buturugă.

Atunci când în emisfera nordică este solstiţiul de iarnă, în emisfera sudică este solstiţiul de vară. Prin urmare, în Australia Crăciunul este sărbătorit la temperaturi de peste 30-40 de grade. Aici de Crăciun se obişnuieşte să se meargă la plajă, se organizează mese la iarbă verde şi reuniuni cu toţi membrii familiei.

În Ucraina se prepară pentru Sărbătoarea Crăciunului câte 12 feluri de mâncare. Mezinul familiei are sarcina de a pândi prin fereastră prima stea care apare pe cer. Acesta este semnalul că festinul poate să înceapă.

Eschimoşii din nordul Canadei sărbătoresc Crăciunul prin dans şi oferirea de cadouri.

În Grecia există credinţa populară că în perioada celor 12 zile cât durează sărbătorile spiriduşii se manifestă printre oameni prin şotii şi glume.

În America Centrală şi de Sud, precum şi în ţări din sudul Europei se obişnuieşte să fie construite reprezentări decorative ale momentului Naşterii lui Iisus. Acestea sunt realizate din lemn, pânză şi alte materiale din care se construiesc, la dimensiuni mai mari sau mai mici, ieslea şi personajele care au participat la eveniment. Prima astfel de construcţie a aparţinut Sfântului Francisc din Assisi, în 1224.

În 1914, de Crăciun

Forţa acestei sărbători este atât de mare încât, sub influenţa ei, pot fi depăşite cu uşurinţă orice bariere dintre oameni ajungându-se la starea esenţial umană de unitate şi fraternitate. Aceasta există mereu dincolo de diferenţele de limbă, de educaţie, de apartenenţă la un grup social sau altul şi chiar dincolo de ceea ce poate situa oamenii în tabere opuse, de o parte şi de alta a liniei frontului.

În timpul Primului Război Mondial, de Crăciunul lui 1914, în mai multe locuri ale Frontului de Vest, luptele, împuşcăturile şi exploziile s-au oprit în mod uimitor. În tranşee a fost sărbătorit Crăciunul, iar inamicii au devenit pentru o zi fraţi şi prieteni.

Încă din ajun, mai multe grupuri de soldaţi germani şi englezi au început să-şi cânte unii altora colinde de Crăciun, mesaje de omenie trecând în zbor de la unii la ceilalţi. La prima rază de lumină în dimineaţa zilei de Crăciun, mai mulţi soldaţi germani au ieşit din tranşee şi s-au apropiat de liniile Aliaţilor. Au trecut peste linia frontului strigând „Merry Christmas”. La început soldaţii aliaţi au crezut că este o păcăleală, dar văzând că germanii erau neînarmaţi au ieşit şi ei din tranşee şi şi-au strâns mâinile cu toţii. Au făcut schimb de cadouri şi au cântat împreună colinde şi alte cântece. Unii au jucat chiar şi un meci de fotbal. Alţii au folosit această încetare spontană a focului pentru a căuta şi a îngropa trupurile moarte ale prietenilor care au căzut şi au rămas între linii.

Aşa numitul Armistiţiu de Crăciun din 1914 s-a petrecut la numai cinci luni de la izbucnirea războiului în Europa şi a fost un exemplu extraordinar de comportament prietenesc între inamici în timpul războiului. În condiţiile aspre ale disciplinei militare un astfel de gest este unic şi se constituie într-o dovadă emoţionantă că, dincolo de zăngănitul armelor, rămân durabile calităţile umane esenţiale.

Citiţi şi:
Crăciunul este în primul rând o sărbătoare spirituală
Sărbătoarea Crăciunului la români

yogaesoteric
decembrie 2008





Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga