Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Iubirea îşi are Binele drept principiu şi Adevărul drept ţintă

de Emanuel Swedenborg
 
Adevărata iubire în cuplu

Le este dat oamenilor să cunoască atât de puţin iubirea în cuplu în toată desăvârşirea ei, încât puţini sunt pe pământ cei care ar putea să o definească, deoarece puţini sunt aceia care să-i caute principiul în iubirea pentru Bine şi pentru Adevăr.

Această corespondenţă, această armonie, această înlănţuire a inimilor îşi are prima verigă în Cer, iar principiul în propria spiritualitate. Din veriga cerească izvorăşte şuvoiul voluptăţilor care ne aduce în suflet toate lucrurile bune şi toate plăcerile. Numai că acest adevăr este valabil pentru cei care se supun legii iubirii din proprie voinţă – decăderea oamenilor şi corupţia veacurilor au distrus această idee aproape în întregime.

De aceea, plictiseala sexuală a devenit pentru noi mormântul adevăratei împliniri erotice, iar după dorinţă urmează indiferenţa, care atrage după sine lipsa de sensibilitate, aceasta conducându-ne până la urmă la dezgust. Din această cauză, îndrăgostitul nu mai regăseşte în culcuşul conjugal farmecele care l-au atras la început şi uită plăcerile din ajun, îngrozindu-se dinainte de dezgustul care va urma a doua zi.

La naştere, omul nu este decât o materie înzestrată cu anumite înclinaţii corespunzătoare fiecărui membru; acestea se extind şi se dezvoltă în timp şi, lăsând capacităţii de înţelegere libertatea de a-şi exercita facultăţile, îl transformă pe nesimţite pe omul exterior, lipsit iniţial de idei, într-o fiinţă gânditoare. Ca şi întreaga Creaţie, iubirea îşi are treptele, ascensiunea şi desăvârşirea ei, care este sublimarea completă a poftei trupeşti şi afirmarea valorii şi a puterii ei într-o inimă care ştie să-i păstreze şi să-i menţină neatins focul în toată puritatea sa.

Ca tot ceea ce fiinţează în natură, iubirea îşi are Binele drept principiu şi Adevărul drept ţintă; această tendinţă universală şi comună tuturor fiinţelor este marea taină a Divinităţii care, deosebind între ele toate creaturile, în toate lumile, a făcut ca Binele lor suprem să fie legat de necesitatea tuturor de a se căuta şi de a se reuni unele cu altele. Aceasta a fost armonia consfinţită în univers de către Creatorul care, sădind în noi toţi tendinţa comună spre reunire, a voit ca iubirea să înceapă cu inima, să se purifice prin spirit şi, curăţită de toată zgura, să aducă în sufletul nostru focul ceresc în care se află principiul esenţei sale.

Unirea sufletelor şi prefacerea stării lor

Dacă nu încape nicio îndoială că, atunci când ne-a plăsmuit, planul iniţial al Creatorului a fost să sădească în noi tendinţa de a ne uni, nu este mai puţin adevărat că această uniune trebuie să privească deopotrivă şi sufletele noastre. De aici rezultă că putem afirma în deplină siguranţă că înclinarea noastră spre a ne dori şi a ne căuta unul pe altul există în mod fundamental în voinţa femeii, precum şi în capacitatea de înţelegere a bărbatului. Această vocaţie a voinţei este constantă la femeie şi, adesea, nestatornică la bărbat; căci bărbatul, născut să se preocupe de atât de multe lucruri, simte foarte des în inima lui alte chemări, care îl abat de la cea dintâi iubire şi îl fac să o uite.

Tendinţa spre uniune ocupă totuşi partea cea mai nobilă din noi, iar forţa principiului său este atât de mare încât, supravieţuind corpului nostru pământesc, sporeşte şi creşte fără încetare pe toată durata vieţii noastre spirituale.

Deşi aceste tendinţe, aceste înclinaţii spre uniune sunt aceleaşi atât la bărbat, cât şi la femeie, ele se deosebesc în ceea ce priveşte forma lor. Astfel, observăm cum pasiunea bărbatului creşte brusc, până atinge intensitatea unor emoţii puternice sau obrăznicia unui curaj fără limite, pe când pasiunea femeii se ascunde cu sfială sub vălul pudorii şi respinge cu graţie şi cu stăpânire de sine mângâierile pe care totuşi le-a dorit. Prin asemenea mici strategii nevinovate şi îngăduite iubita îşi înflăcărează şi îşi încântă iubitul; prin astfel de jocuri femeia îşi întăreşte slabele puteri naturale, sporindu-şi forţa. Deschizându-şi până la urmă inima spre iubire, cei doi iubiţi ajung împreună la starea de uniune, de linişte, înţelegere şi pace care le aduce fericirea pe pământ şi beatitudinea supremă în Cer, când îşi sfârşesc viaţa pământească.

Natura fiinţelor omeneşti a contribuit şi ea la întărirea acestui principiu, dăruind materiei din care sunt alcătuite un fluid ale cărui efuziuni hrănesc şi adapă neîncetat simpatia reciprocă între cele două sexe, când îşi plac unul celuilalt. Pe de altă parte, scurgerea acestui fluid spre făptura care îl produce, printr-un fel de reacţie împotriva propriei surse, dă naştere la ură, dezgust şi antipatie. Poate că în diferitele trepte ale acestei emanaţii trebuie să căutăm motivul îndepărtării nepremeditate de obiectul iubirii unice sau al atracţiei involuntare care ne face să îndrăgim unele fiinţe pe care nu le cunoaştem sau, dimpotrivă, să le respingem şi să le dispreţuim fără să le fi cunoscut. Printr-un fel de comodă coborâre a respiraţiei în plămâni, din plămâni în inimă şi din inimă în sânge ajungem poate să ne dăm seama de minunatul efect al emanaţiei acelui fluid care poartă în toate părţile, ca într-un vas comunicant şi printr-o mişcare continuă şi constantă, particule desprinse din esenţa noastră, după cum şi noi primim deopotrivă particule din esenţa celuilalt.
 
Sufletul îşi continuă evoluţia la infinit

În spaţiul nedefinit al curgerii timpului, viaţa omului nu este altceva decât o continuă migraţie. Aşa cum o vedem, începând cu copilăria, care se pierde în adolescenţă, la fel cum adolescenţa se varsă în vârsta pubertăţii, aceasta în cea a virilităţii, iar virilitatea, în sfârşit, în vârsta bătrâneţii, viaţa noastră se prezintă mereu ca un fel de schimbare progresivă, caracterizată printr-o tendinţă irezistibilă către o treaptă de perfecţiune superioară.

La fel cum un arbore, începând cu prima clipă când sămânţa din care a ieşit a fost fecundată, nu fiinţează niciun moment fără să treacă prin schimbarea unei noi epoci de vegetaţie, tot aşa şi omul exterior se schimbă în fiecare clipă a vieţii sale, până în momentul destrămării finale; sufletul îşi continuă însă evoluţia la infinit, în eternitatea timpurilor, pentru a ajunge, atât cât îi este cu putinţă, la treptele superioare ale desăvârşirilor succesive. Căci, după cum iubirea nu are hotare, la fel cunoaşterea, înţelegerea şi înţelepciunea nu au sfârşit.

Această înlănţuire de schimbări succesive nu este aceeaşi la ambele sexe. În timp ce bărbatul caută lumina, femeia, dimpotrivă, nu caută decât căldura. Atraşi fiecare în parte către acelaşi centru, coexistenţa lor începe cu momentul în care, după ce au parcurs amândoi cercurile diferite ale schimbărilor progresive specifice sexului, ajung în cele din urmă în acel centru comun în care legăturile perfecte ale iubirii în cuplu statornicesc pentru totdeauna fericirea lor. În acel moment, bărbatul devenind mai viril, iar femeia mai arzătoare şi mai atrăgătoare, amândoi îşi află în acest punct al uniunii împlinirea tuturor dorinţelor şi izvorul tuturor bogăţiilor.
 
Fragmente din cartea Despre iubirea în cuplu, de Emanuel Swedenborg, apărută la Editura Firul Ariadnei
 
 
 
yogaesoteric
ianuarie 2009
 
 

 

Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga