Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Miracolele tainice ale sincronicităţii

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Există unele momente în viaţă când, cu respiraţia tăiată, simţim prezenţa lui DUMNEZEU. Uneori trăim din plin acest sentiment când privim faţa radioasă a unui copil adormit, sau când ascultăm o melodie minunată ce trezeşte în noi o aspiraţie misterioasă către ceva nobil şi neobişnuit. Aceste momente de graţie care, pentru o clipă, ajung să ne încânte pentru ca apoi să dispară ca un fulger, ne fac să trăim experienţa enigmatică a lui DUMNEZEU Tatăl.

Fiecare frunză, fiecare fir de iarbă, poartă amprenta lui DUMENEZEU Tatăl. Totuşi, în zilele noastre, mulţi dintre noi trăiesc o existenţă agitată. Am părăsit legătura cu Pământului care îmbogăţea viaţa străbunilor noştri şi îi ajuta să ia contact intim cu Dumnezeirea. Mulţi dintre noi  trăiesc în umbra locuinţelor care se află în blocuri, iar pentru noi, atmosfera este poluată, abia mai percepem stelele foarte strălucitoare şi cu atât mai puţin ne dăm seama de Prezenţa Divină.
Mulţi dintre noi, datorită faptului că ne-am înstrăinat de DUMNEZEU, trăim nişte experienţe alienante, care ne fac să ne confruntăm în unele situaţii cu stări de disperare. Cum am putea atunci să restabilim legăturile tainice dintre noi şi DUMNEZEU şi dintre noi şi esenţa noastră nemuritoare?

Există unele experienţe simple care pot să ne înveţe şi să ne ajute pe parcursul călătoriei noastre pline de neprevăzut din această viaţă. În ciuda lumii labirintice în care rătăcim, aceşti ghizi nebănuiţi şi aceste faruri călăuzitoare pe care le întâlnim când ne aşteptăm mai puţin, ne oferă, în momentele de graţie, cu blândeţe şi compasiune, ghidări, impulsionări şi încurajări care după aceea ne permit să regăsim drumul cel drept.
Asemenea experienţe extatice divine, care ne sunt accesibile nouă tuturor, pot să ne ajute foarte mult să ne transformăm în bine destinul. Ele sunt manifestarea nesecatei energii universale a iubirii şi nu implică decât o deschidere cât mai mare a noastră în faţa manifestării lor. Dacă în astfel de momente avem o conştiinţă elevată, vom avea în felul acesta percepţii rafinate şi toate aceste trăiri inefabile vor deveni pentru noi semne importante ale creşterii şi ale transformării noastre spirituale. A trăi cât mai des asemenea momente de plenitudine ne trezeşte fiinţa şi ne umple sufletul de o mare bogăţie. A deveni cât mai conştient de mesajul lor şi a le asculta aşa cum trebuie muzica lor secretă creează premizele unei adevărate întâlniri cu DUMNEZEU. Fenomenul constant pe care îl regăsim  atât de des în acest gen de experienţe este numit de către cei iniţiaţi „sincronicitate”. Cei ignoranţi şi obtuzi îl numesc în mod sec „coincidenţă”.

Aproape toate fenomenele de sincronicitate sunt o graţie a lui DUMNEZEU Tatăl. Altfel spus, ele sunt o hrănitoare mană spirituală pe care îngerii ce o instrumentează o răspândesc în felul acesta aici pe Pământ pentru a ne trezi şi a ne lumina prin aceste fascinante mistere, calea. Ele constituie exemple vii, frapante, chiar bulversante ale manifestării neîncetate a lui DUMNEZEU. De fapt, aproape toate acestea sunt acţiuni ale lui DUMNEZEU Tatăl, prin care el îşi manifestă omniprezenţa şi omnipotenţa.
„Sincronicitatea este expresia tainică şi uluitoare a OMNIPREZENŢEI şi a OMNIPOTENŢEI (atotputerniciei) lui DUMNEZEU Tatăl. Totodată, ea ne relevă într-un mod indirect că TOTUL ÎN MANIFESTARE ESTE REZONANŢĂ MAI MULT SAU MAI PUŢIN OCULTĂ.

Faptele reale pe care le prezentăm în acest articol evidenţiază cât de fascinante şi de complexe sunt procesele de sincronicitate şi aceasta ne ajută să înţelegem că în întreaga MANIFESTARE aproape totul  are un sens (care nu întotdeauna este clar pentru noi) şi NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR. Starea globală pe care această lectură atentă ne-o trezeşte este aceea de pătrundere în experienţa polivalentă a MISTERULUI copleşitor care ne face să intuim într-un mod inefabil REALITATEA lui DUMNEZEU Tatăl, care permanent îmbrăţişează FIECARE CREATURĂ şi ÎNTREAGA CREAŢIE.

***
În anul 1967, la Londra , un agent de poliţie i-a transmis unei persoane noul număr de telefon  al comisariatului unde lucra cerându-i să-l sune în seara următoare. Totuşi, din neatenţie, el a dictat numărul 40166, în loc de 40116. În seara zilei următoare, poliţistul a fost trimis să patruleze prin cartier şi a remarcat o lumină aprinsă la fereastra unei uzine care, în mod normal, era închisă la ora aceea. În momentul în care el a pătruns în respectiva cameră, pentru a face o verificare, telefonul a început brusc să sune. Poliţistul a ridicat receptorul şi a fost foarte surprins să o audă tocmai  pe persoana care trebuia să-i telefoneze. Numărul de telefon de la uzină era exact acela pe care el îl dictase din greşeală, 40166.

***
Într-o seară, târziu, mergeam pe o stradă întunecată când am auzit ţipete înăbuşite care veneau din spatele unor arbuşti. Înfricoşat, am încetinit pentru a asculta ce se petrece. Am fost cuprins de panică când am înţeles că ceea ce auzeam erau fără îndoială zgomotele unei lupte între două persoane: gemete, luptă dezlănţuită, haine sfâşiate. La câţiva metri de mine, o femeie era agresată.
Trebuia să intervin? Mă temeam pentru propria mea securitate şi mă vedeam nevoit să o iau pe un alt drum în acea seară pentru a ajunge acasă. Dacă eram şi eu agresat? Dar oare nu trebuia să alerg la primul telefon şi să chem poliţia?

Deşi acest moment mi-a părut o eternitate, hotărârea pe care am luat-o în minte n-a durat decât câteva secunde. Oricum, strigătele fetei deveneau din ce în ce mai slabe. Ştiam că trebuia să acţionez rapid. Cum aş fi putut să întorc spatele acestei situaţii? Nu, am concluzionat în final, nu puteam să o las pe această necunoscută în voia destinului, chiar dacă asta ar însemna să-mi risc propria viaţă.
Nu sunt un om curajos, nici atletic. Nu ştiu de unde mi-a venit curajul moral şi forţa fizică, dar imediat ce m-am hotărât să ajut această persoană, m-am simţit în mod inexplicabil transformat. Am alergat în spatele arbuştilor şi l-am înşfăcat pe agresor pentru a-l îndepărta de pe victimă. Luptând amândoi, am căzut la pământ, unde ne-am bătut timp de câteva minute. Apoi, răufăcătorul a sărit în picioare şi a luat-o la fugă. Gâfâind, m-am ridicat cu greutate şi m-am îndreptat spre fată, care se ghemuise în spatele unui copac şi plângea în hohote.
În întuneric, abia puteam să-i disting silueta, dar simţeam că tremura de frică. Pentru că nu vroiam să o sperii şi mai mult, i-am vorbit mai întâi cu blândeţe, de la distanţă: „O să treacă totul. A fugit. Acum eşti în siguranţă.”
A urmat un moment lung de tăcere. Apoi am auzit aceste cuvinte, pline de mirare şi stupefacţie:
„Tată, tu eşti?”
Katherine, cea mai mică dintre fetele mele, a ieşit din spatele copacului.
Greg O' Leary

***
În fiecare duminică dimineaţa la orele nouă fix, cei 20 de membri ai unui cor bisericesc se adunau în capela bisericii pentru o repetiţie de o oră înainte de a începe oficierea slujbei. Corul exista de mai mult timp; membrii săi erau devotaţi, entuziaşti şi punctuali.
Într-o zi de duminică, atmosfera senină a oraşului meridional adormit a fost deodată tulburată de o detunătură puternică. Localnicii au ieşit în grabă afară pentru a vedea ce se petrece şi plini de groază, au văzut biserica aproape mistuită de flăcări.
S-au uitat toţi la ceasurile de la mână şi la ceasornicele agăţate de pereţii bucătăriilor, sau la ceasurile deşteptătoare aşezate pe măsuţele de noapte din dormitor. Era ora 9 şi 10 minute.
Strigăte, plânsete şi suspine răsunau peste tot pe măsură ce sătenii alergau spre biserică. Pompierii voluntari care ajunseseră înaintea lor cu câteva minute, îi priveau consternaţi. Biserica arsese în totalitate în câteva secunde. „O explozie de gaz, probabil. Se produce foarte repede, a spus unul dintre pompieri. Niciun membru al corului nu ar fi putut scăpa la timp. Sunt dezolat. Nu par să existe supravieţuitori”.
   Fiecare a reacţionat diferit. Unii s-au întors în linişte, cu capul în jos, copleşiţi de tristeţe. Câteva femei au leşinat căzând pe gazonul ars. Alţii s-au refugiat plângând în braţele celorlalţi. Paralizaţi de şoc, oamenii nu păreau să observe cele 20 de automobile care, deodată, au sosit împreună în zona de parcare a bisericii. Nimeni nu părea să vadă cele 20 de personaje în sutane roşii care alergau spre biserică.
    „Ei, ce s-a petrecut?” a întrebat o voce înaltă, familiară, spărgând tăcerea din mulţimea mohorâtă.
    „Ce se petrece?” a intervenit o altă voce cunoscută, armonioasă de sopran. „Doamne Dumnezeule, biserica este o ruină” a strigat un bariton renumit.
   Miraţi, stupefiaţi, nevenindu-le să creadă, sătenii îi priveau pe cei 20 de membri ai corului care – vii şi sănătoşi – se îndreptau spre ei ca printr-un miracol.
   Pentru prima oară în 12 ani de repetiţie continuă, din diferite motive, fără nicio legătură între ele, în acea dimineaţă, fiecare dintre ei întârziase.

***
În ceea ce priveşte dragostea, Mary Margaret Dereu era copleşită. În timpul celor 34 de ani minunaţi, fusese căsătorită cu sufletul ei geamăn, Eugene. Îi găsise numeroase diminutive dar cel mai adesea îi spunea „prinţ”.
Dar pe 24 octombrie 1995, Eugene a murit subit în somn. Mary a fost distrusă. Trei luni mai târziu, trebuiau să sărbătorească a 35-a aniversare a căsătoriei lor.
Zilele au făcut loc săptămânilor, apoi lunilor şi pe măsură ce timpul trecea, Mary îşi revenea încetişor din suferinţă. Dar în ziua de Sfântul Valentin din anul în care a urmat, absenţa lui Eugene a fost de nesuportat. Pentru a-şi muta gândul, s-a urcat în maşină şi a plecat spre centrul oraşului, cu intenţia de a se pierde în mijlocul culorilor şi al zgomotelor din piaţa locală. Odată ajunsă, Mary a aruncat o privire aspra mai multor obiecte expuse, dar niciunul nu i-a captat atenţia. Apoi, deodată, s-a simţit atrasă de un rând de arbuşti de camelii aliniaţi într-un colţ al pieţei. Florile erau maiestuoase, în plină înflorire, de un alb imaculat. Îi aminteau de cele pe care le alesese odinioară pentru căsătoria ei. Fără să ezite, a cumpărat un arbust.
La întoarcerea acasă, Mary a ales un loc special lângă copacul umbros preferat de Eugene pentru a-şi planta noul ei arbust. În timp ce acoperea cu pământ rădăcinile, repeta: „Un Sfânt Valentin fericit, Eugene… Un Sfânt Valentin fericit, prinţul meu.”
Apoi, în momentul în care se sprijinea pe o mână pentru a se ridica, a zărit o mică etichetă albă la baza plantei. Ar fi putut nici să n-o vadă.
„Cred că numesc aceste plante cum numesc trandafirii”, s-a gândit ea. A întors eticheta între degetele ei murdare de noroi. Citind numele înscris pe ea, a simţit cum îi ţâşneşte o lacrimă. Cu cerneală neagră, era scris numele acestei flori atât de albe: Prinţul Eugene.
Poate era un sărut transmis de el din lumea de dincolo.

***
În 1947, mă întorceam acasă în Brooklyn, cu metroul din New York. Era târziu, iar eu veneam de la un curs de seară la colegiul Hunter, în Manhattan. Când am intrat într-un tren al liniei BMT, pe strada 34 am observat, cu o uşoară strângere de inimă, că acel compartiment era aproape gol, doar câteva persoane aşezate pe ici, pe colo. Nu m-am neliniştit totuşi din cale-afară – eram în anii 40 şi incidentele în metrou erau rare. Cu toate acestea, mă simţeam puţin ciudat pentru că eram înconjurată doar de câţiva oameni.
Peste o staţie, la strada 23, a intrat un bărbat în compartiment, iar eu eram încântată de această nouă prezenţă. Uşurarea mea s-a transformat din nefericire în teamă, când noul venit s-a aşezat pe scaunul alăturat mie. „De ce oare a făcut asta, mă întrebam eu angoasată. Compartimentul este practic gol, iar el decide să se aşeze exact lângă mine, ce ciudat!”
I-am privit faţa speriată, dar m-am liniştit imediat când am văzut un domn rezervat, cu o expresie plăcută şi cu maniere frumoase. Departe de a părea ameninţător, era aproape supus şi timid.
„A! Asta era! Compartimentul gol îi inspiră şi lui teamă. A venit să se ascundă lângă mine pentru a putea fi liniştit!”
Mai aveam puţin şi izbucneam în râs. De fapt, nu semăna cu americanul-tip cu temperament îndrăzneţ şi agresiv pe care eram obişnuită să-l întâlnesc în metrou.
„Poate că este un străin”, mi-am zis eu gânditoare.
Bănuielile mele se confirmaseră peste câteva secunde, când omul a scos un ziar într-o limbă străină şi l-a desfăcut pe genunchi.
„Da, asta este!” m-am gândit eu liniştită. „Nu trebuie să mai îmi fac griji, este inofensiv”. M-am aşezat mai bine pe scaun şi m-am cufundat din nou în lectură.
La staţia următoare, la strada 14, a intrat o femeie în vârstă. Ea şi-a întors capul spre stânga şi spre dreapta, scrutând cu privirea compartimentul aproape gol. Apoi s-a îndreptat spre locul unde ne aflam eu şi acest bărbat.
„Se va aşeza şi ea alături”, m-am gândit eu. Dar spre marea mea surpriză, în loc să aleagă un loc alăturat s-a aşezat pe aceeaşi banchetă cu străinul gentil.
Ce ciudat mi-am zis eu. Compartimentul este practic gol şi a trebuit ca ea să se aşeze alături de un om pe care nu-l cunoaşte şi foarte aproape de el în plus.”
Am început s-o observ pe femeie cu interes. Ea privea pe deasupra umărului vecinului său pentru a vedea ce citea. Apoi a început să-i vorbească într-o limbă pe care eu n-o vorbeam curent, dar pe care o puteam înţelege fără dificultate. Îi vorbea în yiddish.
Nu cunoşteam această limbă, dar stăpâneam foarte bine germana, cu care se aseamănă. Am putut deci să le urmăresc conversaţia cu destulă uşurinţă.
- De unde sunteţi?, a întrebat ea.
Omul a numit o ţară a Europei de Est.
- Ce oraş?, a întrebat ea din nou.
El a răspuns încă o dată într-un mod diplomatic, dar începea să fie tulburat în mod vizibil de aceste întrebări.
- Ce făceaţi… înainte de război?
El şi-a spus profesia.
- Priveşte-mă! Priveşte-mă, a insistat ea. Nu mă mai recunoşti?
Erau soţ şi soţie.
Fuseseră despărţiţi în 1938, la începutul celui de-al doilea război mondial. La sfârşitul războiului, fiecare dintre ei a crezut că celălalt murise.
Veniseră amândoi la New York, fiecare prin propriile lui mijloace, pentru a începe o nouă viaţă.
Şi se regăsiseră, peste 39 de ani, într-un vagon de metrou pe linia BMT.
În timp ce această reunificare (care a făcut senzaţie în New York şi a fost relatată în toate ziarele locale) avea loc în faţa ochilor mei neîncrezători şi plini de lacrimi, am înţeles care era forţa care o împinsese pe femeie să vină să se aşeze aşa de aproape de acel bărbat.
Dar eu, ce căutam în tot acest joc? Este întrebarea pe care mi-o puneam în timp ce trenul ajungea în staţia mea, iar eu a trebuit să ies, cu regret, din vagon.
De ce aleseseră amândoi să se aşeze lângă mine? Ce rol trebuia să joc eu în această poveste şi care era raţiunea mea de a fi?
Poate că fusesem aşezată acolo pentru a servi ca martor. Poate aveam nevoie să învăţ ceva esenţial şi să fiu impregnată de sentimentul de mister, de exaltare şi de uimire inspirat de o asemenea scenă. Şi, poate că trebuia să fiu conştientă, fiind martora unei aşa de incredibile sincronicităţi, că prin DUMNEZEU… totul este posibil.
Nancy McKinney

Sincronicitate şi cauzalitate

Fiind considerată de către cei superficiali drept o veritabilă antiteză a cauzalităţii, sincronicitatea reprezintă de fapt un mod aparte de asamblare a fenomenelor, prin care se ajunge la coincidenţe şi corespondenţe semnificative. În realitate, Legea Sincronicităţii nu contrazice cu nimic Legea cauzei şi a efectului. Făcând o paralelă între Legea cauzei şi a efectului şi Legea Sincronicităţii, vom constata că ele nu sunt nicidecum contradictorii, ci perfect complementare. Legea KARAMA-ei este, am putea spune, legea cauzelor sau a conexiunilor inerente manifestării, în timp ce Legea Sincronicităţii poate fi privită ca o lege a cauzelor divine şi a miracolelor. Legea Sincronicităţii ne revelează existenţa unei lumi tainice a sensurilor care este suprapusă peste cea fizică în care noi trăim, dar care este la fel de reală ca şi aceasta. Înţelegerea şi aplicarea acestei legi la nivel spiritual este cea care ne permite realizarea salturilor spirituale. Jung considera că asemenea corespondenţe se pot produce între un eveniment psihic şi un eveniment fizic, care nu sunt legate cauzal unul de celălalt. Asemenea fenomene sincronistice (nu sincrone, căci nu este obligatoriu să se producă simultan) au loc, de exemplu, atunci când manifestările psihice (vise, viziuni, presentimente) ajung la un moment dat să aibă o corespondenţă în realitatea exterioară.
Teoria sincronicităţii ne sugerează o lume misterioasă acauzală, care este situată într-o altă ordine a realităţii, dincolo de cauzele materiale, dincolo de spaţiu şi de timp. La acest nivel se află engramele arhetipurilor, care sunt reflectate în inconştientul colectiv, care ar putea fi conceput ca un „continuum omniprezent”. Psihicul fiinţei umane devine în anumite condiţii tainice un veritabil transformator al energiei din lumea arhetipală, externă, atemporală, aspaţială, acauzală, în frecvenţe de vibraţie care devin perceptibile spaţio-temporal.

Într-o lucrare autobiografică, Jung scria: „Preocuparea mea constantă referitoare la psihologia proceselor inconştiente m-a obligat să caut – alături de cauzalitate – un alt principiu de explicare, deoarece uneori principiul cauzalităţii  îmi părea incapabil să explice anumite fenomene surprinzătoare de psihologie a inconştientului. Găseam astfel, fenomene psihologice paralele care nu puteau fi legate cauzal unele de altele; dar dincolo de aceasta, ele puteau fi legate diferit printr-o altă derulare a evenimentelor. Această conexiune a evenimentelor îmi părea în mod esenţial ca fiind dată de relativa lor simultaneitate, de unde şi termenul de „sincronistic”. Pare într-adevăr că timpul, departe de a fi o abstracţie, este un continuum energetic concret; el include anumite calităţi sau condiţii fundamentale care se manifestă simultan în locuri diferite, cu un paralelism pe care nu-l poate explica principiul cauzalităţii”. Conturând o definiţie pentru termenul ales de el în acest caz, Jung scrie: „Folosesc deci conceptul general de sincronicitate în sensul special de corespondenţă a două sau mai multe evenimente fără o relaţie cauzală şi care au acelaşi conţinut semnificativ sau un sens similar; şi fac aceasta, prin opoziţie cu noţiunea de „sincronism” care indică doar simplul fapt al simultaneităţii a două fenomene”.

Sincronicitatea nu are nimic mai misterios decât, de exemplu, discontinuitatea din fizica cuantică. Credinţa profund înrădăcinată în atotputernicia cauzalităţii creează, ea singură, dificultăţile care se opun înţelegerii noastre şi care face să pară de negândit că evenimentele acauzale se pot vreodată produce sau exista. Coincidenţele de evenimente care sunt legate prin sens sunt de obicei gândite ca pur hazard. Dar cu cât ele se multiplică şi cu cât concordanţa dintre ele este mai mare, cu atât neverosimilitatea lor creşte, ceea ce, aparent paradoxal, revine la a spune că la un moment dat ele nu mai pot trece drept hazard, ci trebuie, datorită absenţei cauzale, să fie privite ca nişte „aranjamente” semnificative. Inexplicabilitatea lor nu provine atunci din aceea că li se ignoră cauza, ci mai ales din faptul că intelectul nostru nu este obişnuit să o gândească.

Principalele tipuri de sincronicitate

În practică, putem distinge trei tipuri principale de sincronicitate:
1. Coincidenţa profund semnificativă dintre starea psiho-mentală a unei persoane şi unul sau mai multe evenimente exterioare, obiective, care au loc simultan;
2. Coincidenţa profund semnificativă dintre starea psiho-mentală a unei persoane şi unul sau mai multe evenimente exterioare, obiective, care se află în afara câmpului de percepţie al acesteia, sau care sunt îndepărtate în timp şi care, prin urmare, nu pot fi cunoscute şi verificate decât după ce evenimentul respectiv s-a produs;
3. Coincidenţa profund semnificativă dintre unul sau mai multe evenimente care sunt trăite de o persoană şi unul sau mai multe evenimente exterioare, obiective, care se manifestă în acelaşi timp (simultan) sau după o perioadă foarte scurtă de timp.

Dacă ne vom analiza cu multă atenţie experienţele noastre personale, vom descoperi în plus şi o categorie secundară de coincidenţe profund semnificative care ar putea fi definită drept o corelaţie dintre percepţia unor semne simbolice exterioare care au, pentru persoana care se confruntă cu ele, un sens unic foarte clar, ele fiind atunci precum nişte presimţiri, şi apariţia unor evenimente exterioare obiective, favorabile sau nefavorabile. Acestea sunt conform caracteristicilor evidente ale acelor semne simbolice, evenimente corelate care se produc după o anumită perioadă de timp şi care de cele mai multe ori nu pot fi determinate sau înţelese ca fiind ca atare decât după aceea.
În unele situaţii, o stare vagă de premoniţie ajunge să fie resimţită de o fiinţă umană care:
- fie că nu ştie nimic despre evenimentul care tocmai se produce;
- fie speră sau crede cu putere în realizarea unui anumit eveniment care este considerat ca fiind probabil sau posibil şi în cazul căruia nu îi sunt cunoscute modalităţile exacte prin care acesta se poate totuşi manifesta.
În anumite cazuri, apariţia unor evenimente exterioare însoţeşte sau chiar precede perceperea semnelor simbolice. Toate aceste situaţii pun însă în evidenţă manifestarea legii sincronicităţii.

Jung a stabilit următoarea diagramă prin care a urmărit să arate dualitatea dintre sincronicitate şi cauzalitate (legea cauzei şi a efectului) precum şi cadrul în care această dualitate se desfăşoară (vezi figura 1):
Apoi, în acord cu fizicianul W. PAULI, împreună cu care el a elaborat Teoria Sincronicităţii, Jung a modificat ulterior diagrama în felul următor (vezi figura 2):


Material preluat din Suplimentul Caietului taberei spirituale de vacanţă Costineşti 2002

Citiţi şi:
Legea sincronicităţii
Gânduri luminoase şi cuvinte vii pentru yoghinii începători şi avansaţi

yogaesoteric
ianuarie 2009






Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga