Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice (III)
 
de prof. YOGA Dan Bozaru

Citiţi primele părţi ale acestui articol:
Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice (I)
Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice (II)

RIG VEDA, unul din textele fundamentale ale spiritualităţii hinduse, cuprinde numeroase imnuri de adorare a diferitelor zeităţi. Cu toate acestea, niciunul dintre zeii sau zeiţele respective nu a reuşit să atingă în decursul timpului importanţa şi valoarea incontestabilă, supremă, aşa cum este de pildă cazul lui Zeus în mitologia greco-romană. Dimpotrivă, vechile mituri şi-au pierdut treptat savoarea, iar în locul lor s-au infiltrat concepte impersonale (cum ar fi cel de BRAHMAN), care defineau atât baza Creaţiei (substanţa ei), cât şi esenţa spirituală, nemuritoare din om. Cu toate acestea, doar în celebrul text epic MAHABHARATA (şi în mod particular în BHAGAVAD GITA) este menţionată retragerea progresivă a lui DUMNEZEU din CREAŢIE (pentru care El rămâne totuşi substanţa şi cauza primară şi suprem-eficientă), retragere care produce posibilitatea dialogului dintre El (Dumnezeu) şi fiinţa umană, întocmai ca o discuţie între două persoane. Tocmai de aceea, BHAGAVAD-GITA este considerată o cumpănă, un moment decisiv care separă curentul spiritual monist-panteist (care dominase până atunci hinduismul, fiind susţinut de UPANISHADE)  de teismul pe care l-au manifestat ulterior anumite culte populare.
Deşi nu se ridică la acelaşi nivel cu SHRUTI-urile (despre care am vorbit în numărul anterior al revistei), această influenţă s-a dovedit radicală şi a reprezentat un punct focar în jurul căruia s-au grupat ideile principale ale hinduismului. A fost o fântână a inspiraţiei pentru cultele populare care îl adorau pe Dumnezeu (fie sub forma lui VISHNU, fie sub forma lui SHIVA). Aşadar se poate spune că, după apariţia BHAGAVAD-GITA-ei, hinduismul a fost caracterizat din ce în ce mai pregnant de curentul monoteist. Influenţa panteistă a continuat să existe într-o măsură mai mică, fiind destul de vie şi în zilele noastre.

Triumful lui BHAKTI

Adeseori, cercetătorii orientalişti au afirmat că hinduismul este atât de preocupat de dobândirea eliberării spirituale a fiinţei umane, încât aproape că nu are nimic de spus în privinţa moralităţii cotidiene şi a comportamentului just al omului faţă de semenul său. Aceasta se datorează, pe de o parte, unei relative lipse de perspectivă printre mulţimea de apologeţi ai acestei religii. Pe de altă parte, este rodul unei accentuări oarecum disproporţionate asupra aspectelor filosofice ale hinduismului care, deşi sunt importante, nu reuşesc să atingă la un nivel profund inima sau sufletul omului din popor pentru a determina din partea acestuia un răspuns religios semnificativ.
O modificare evidentă apare odată cu cea de-a doua mare scriere epică a hinduismului, RAMAYANA. Dacă în MAHABHARATA ni se prezintă practic aspectele hinduismului în complexitatea lor, în RAMAYANA se arată cum concepe poporul hindus ideea de viaţă perfectă, care a fost de fapt viaţa zeului VISHNU, încarnat în forma lui RAMA.
Datorită acestor două scrieri grandioase, ne punem problema dacă suntem în măsură să înţelegem corect conceptul de DHARMA, care înseamnă „ceea ce este drept, just”, „moralitate” sau „conduită virtuoasă”. Relativa tensiune care există între DHARMA şi MOKSHA (eliberarea spirituală) nu pare să fie rezolvată, însă ne putem da seama că aceste concepte sunt prezentate în cele două epopee ca două faţete ale aceluiaşi lucru; anume, DHARMA, în sensul de „acţiune justă, acţiune dreaptă” pe care îl implică, este de fapt un corolar sau preludiu pentru accederea la conştiinţa infinită a lui Dumnezeu.

MAHABHARATA şi RAMAYANA, precum şi PURANA-ele reprezintă depozitul din care s-a alimentat de-a lungul timpului, fără frică de secătuire, curentul devoţional hindus, marcând astfel finalul perioadei clasice, în care sanscrita constituia limba de oficiere a complicatelor ritualuri vedice. Hinduismul oficial, în care VEDE-le erau considerate „cartea sfântă şi sacră”, sursa unei înţelepciuni nesfârşite, s-a identificat în mod gradat cu sistemul castelor, înfiinţat la origini chiar de brahmani (casta cea mai înaltă). Astfel, în conformitate cu regulile stricte care au fost impuse, doar primele trei caste puteau avea acces la această înţelepciune salvatoare. Celor care făceau parte din clasa cea mai de jos (SHUDRA) le era interzisă cunoaşterea promulgată de VEDE. Tocmai de aceea este de înţeles de ce religia pur devoţională s-a impus foarte repede în cadrul hinduismului, dezvoltându-se în textele SMRITI. Acestea, întrucât nu reacţionau cu sacralitatea absolută a VEDE-lor, erau accesibile oricui, purtând astfel mesajul iubirii divine către orice fiinţă umană, indiferent de casta socială din care făcea parte. Astfel, triumful lui BHAKTI, al adorării pline de iubire şi aspiraţie a lui Dumnezeu, constituie cea de-a treia fază importantă a hinduismului, reflectată, de asemenea, în teologiile filosofilor vedantini de mai târziu.

Aspiraţia eternă către adevăr

Ultima fază (a patra) a hinduismului este cea din timpurile moderne. Ea a început să se manifeste odată cu ocupaţia Indiei de către britanici şi a culminat cu un atac asupra întregului sistem de caste sociale, sub imensa autoritate morală a celebrului Ghandi. Pe de altă parte, datorită în mare măsură şi activităţii misionarilor creştini, hinduismul a devenit tot mai interesat de ordonarea justă a societăţii (DHARMA socială), deci a serviciului social, opunându-se astfel inegalităţilor de până atunci, menţinute prin autoritatea religiei. Această interesantă luptă continuă să se desfăşoare chiar şi în zilele noastre, însă este de presupus că noua orientare va avea câştig de cauză, mai ales pentru că tehnologia şi direcţia actuală imprimată de cursul economiei mondiale, la care India îşi aduce aport din ce în ce mai mare, tinde să sufoce vechile precepte, care nu se mai pot menţine într-o societate foarte industrializată, cum este cea din prezent.
Aceasta nu înseamnă însă că SANATANA DHARMA (DHARMA eternă), care reprezintă caracteristica de bază a poporului hindus, va dispărea. Chiar dacă este subtilă şi dificil de cunoscut, ea este totuşi exact ceea ce conferă hinduismului, în toate fazele sale, savoarea dulce-amăruie, remarcată de-a lungul întregii sale istorii. Desigur, este în primul rând o savoare a renunţării la lume şi a uitării de sine (în sensul abolirii ego-ului fals şi efemer), dar în acelaşi timp semnifică şi aspiraţia constantă către Adevăr şi setea de dreptate într-o lume nedreaptă.

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 65

Citiţi şi:
Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?
Conştiinţa Supremă este sursa divină a vieţii noastre 

yogaesoteric
2009




Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga