Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
A iubi intens, profund şi fără măsură înseamnă a fi într-o tainică comuniune cu DUMNEZEU TATĂL
de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Chiar şi în timpurile imemoriale, când oamenii nu cunoşteau încă taina iubirii şi nu cunoşteau secretele transfigurării şi ale amorului cu continenţă, bărbaţii şi femeile au iubit sau, în cele mai fericite cazuri, s-au iubit cu frenezie, cu duioşie ori mai mult sau mai puţin nebuneşte, cu o pasiune dezlănţuită sau într-un mod pur şi profund ori cu compasiune, simţind mai mult sau mai puţin intens şi profund, în funcţie de dăruirea lor, energia tainică a iubirii care provenea din Macrocosmos şi le inunda fiinţa, manifestându-se în inimile sau în străfundurile sufletelor lor.

La ora actuală, este evident pentru fiecare dintre noi că energia cea tainică a iubirii care provine de la DUMNEZEU TATĂL nu a avut, nu are şi nu va avea niciodată limite şi nici frontiere. Fie că ne dăm sau nu seama de aceasta, iubirea ne face să devenim tangenţi cu infinitul, pentru că ea provine de la DUMNEZEU, care este infinit. Nu a existat, nu există şi nu va exista ţară sau popor care să poată rămâne insensibil la energia tainică şi copleşitoare a iubirii.
Ori de câte ori o fiinţă umană începe să iubească, ea intră aproape instantaneu în gigantica familie a celor care iubesc, care a existat, există şi va exista în toate timpurile şi în toate epocile, făcând cunoştinţă cu una dintre cele mai complexe, mai bogate şi mai sublime experienţe care apare în existenţa fiinţei umane.
Emoţiile, trăirile, stările, senzaţiile care sunt resimţite de fiecare fiinţă umană care iubeşte sunt în acelaşi timp unice, fiind, într-un anume fel, diferite şi distincte pentru fiecare fiinţă umană şi, totodată, ele sunt universale. Chiar dacă, pentru cineva care este foarte atent şi empatic, iubirea poate să fie mică, mijlocie, mare, foarte mare sau banală, pentru fiinţa aceluia care iubeşte, pentru inima şi pentru sufletul său ea reprezintă o trăire uluitoare, magică, o experienţă misterioasă, fascinantă care este mai mult sau mai puţin similară cu iubirea dintre David şi Batsheba, cu iubirea dintre Antoniu şi Cleopatra, cu iubirea dintre Romeo şi Julieta sau cu iubirea dintre Abelard şi Heloise.

Iubirea revelează sacrul în profan

În cazul în care iubirea este trăită intens, plenar şi profund, ea ne inundă întreaga fiinţă şi face să apară o minunată stare de exaltare amoroasă, inefabile stări de transă benefică sau poate chiar să declanşeze apariţia unor stări enigmatice şi copleşitoare de extaz.
Iubirea, fie că este împărtăşită sau nu, fie că este trăită sau nu în reciprocitate, catalizează declanşarea în universul nostru lăuntric a celor mai frumoase şi profunde trăiri, care ne colorează într-un mod paradisiac existenţa. Mai ales atunci când energia iubirii nu se amestecă cu alte energii inferioare, grosiere din fiinţă, ea declanşează în microcosmosul nostru lăuntric trăiri magice, sublime, divine, de neuitat. Atunci când iubirea este intensă, profundă şi copleşitoare, fiind împărtăşită la unison, datorită stării de reciprocitate dintre cei doi iubiţi, ea le permite acestora să intre într-o stare în care sacrul li se dezvăluie şi li se revelează în profan. Dacă atunci cei doi iubiţi păstrează nealterată puritatea şi abnegaţia frenetică a începuturilor, această stare de revelare a sacrului în profan prin intermediul iubirii lor se păstrează aproape nealterată. Graţie acestei trăiri complexe şi ample, cei doi iubiţi îl descoperă, uluiţi, pe DUMNEZEU în întreaga manifestare. Chiar dacă nu ştiau până atunci că DUMNEZEU este iubire şi că iubirea provine de la DUMNEZEU, ei ajung să intuiască aceasta.
În cazul acelora care cunosc taina transfigurării şi care fuzionează amoros cu continenţă, această stare de revelare a sacrului în profan este continuă şi chiar devine din ce în ce mai amplă şi intensă. În loc să dispară, ea se accentuează pe zi ce trece şi îi conduce la stări de extaz divin.
În astfel de stări de extaz divin, cei doi iubiţi trăiesc la unison o expansiune beatifică în nemărginire. Atunci ei simt că DUMNEZEU îi îmbrăţişează şi totodată descoperă cu uimire că fiinţa lor dilatată în nemărginire îmbrăţişează, într-o stare de preafericire, totul cel misterios în care ei există neîncetat.
În astfel de clipe unice, ei trăiesc stări de îndumnezeire şi descoperă cu încântare că ei sunt îmbrăţişaţi de DUMNEZEU, şi totodată DUMNEZEU există în esenţa ultimă a fiinţelor lor topite şi unificate în aceeaşi fiinţă.
În astfel de stări, ei chiar trăiesc în universul lor lăuntric trezirea condiţiei androginale glorioase.
Dacă sunt atenţi şi perpetuează condiţiile care au declanşat această stare de graţie, ei pot menţine această stare nealterată şi astfel iubirea îi înalţă într-un tainic paradis, care se dezvăluie ca existând în universul lor lăuntric.
Condiţia esenţială a apariţiei stărilor de extaz amoros este o stare de reciprocitate exemplară şi dăruirea frenetică, necondiţionată, a fiecăruia către celălalt. Această stare se menţine şi chiar se intensifică dacă cei doi iubiţi aspiră să trăiască o existenţă care este închinată exaltării, intensificării şi aprofundării iubirii, care se revarsă în valuri în fiinţa lor, de la DUMNEZEU.

Iubirea este pentru fiecare dintre noi un ţel suprem

Apariţia acestei stări este însă condiţionată de trăirea unei iubiri fără măsură şi de o stare deplină de reciprocitate. Iubiţii care ajung să trăiască în felul acesta  îşi dau seama că numai o astfel de viaţă merită să fie trăită.
Ceea ce împiedică fiinţa umană să trăiască această stare copleşitoare paradisiacă este egoismul şi amestecul stărilor grosiere inferioare, care au tendinţa să se infiltreze într-un mod insidios în stările sublime, paradisiace pe care energia misterioasă a iubirii le declanşează în universul nostru lăuntric.
Astfel de stări inferioare, cum ar fi gelozia, posesivitatea, egoismul, sadismul, masochismul, răutatea, dorinţa de a-l poseda pe celălalt ca şi cum ar fi un obiect se amestecă într-un mod insidios cu energia pură, divină a iubirii şi o „otrăvesc“, generând stările stranii pe care fiinţele umane le experimentează atunci când energia pură a iubirii este amestecată şi „otrăvită“ cu aceste energii subtile, inferioare, grosiere şi mai mult sau mai puţin perverse.
Cunoscând aceasta, ne putem da seama că suferinţa care apare la fiinţele umane atunci când iubesc este provocată de acest melanj straniu dintre energiile pure, divine, tainice şi sublime ale iubirii şi aceste energii perverse, inferioare, pe care le lasă să apară şi le alimentează în universul lor lăuntric, prin declanşarea unor procese perturbatoare, perverse, net inferioare, malefice, de rezonanţă ocultă.
Fie că ne dăm sau nu seama de aceasta, aproape fiecare dintre noi, cu extrem de rare excepţii, căutăm mai mult sau mai puţin conştient iubirea atunci când ea nu există în fiinţa noastră, deoarece ştim într-un mod instinctiv, în străfundurile inimilor noastre, că nu putem trăi cu adevărat, într-un mod profund şi plenar, fără ea.
Tocmai de aceea, aproape fiecare dintre noi ştim sau măcar intuim că, dacă iubirea nu există, atunci aproape nimic nu mai poate să ne împlinească şi să ne umple de o imensă fericire.
Această convingere intimă, care la unele fiinţe umane este inconştientă, este înscrisă în fiecare pulsaţie a fiinţei noastre, în fiecare bătaie a inimii noastre, în fiecare suflu pe care îl inspirăm sau îl expirăm. Tocmai de aceea, fie că ne dăm sau nu clar seama de aceasta, iubirea rămâne pentru fiecare dintre noi un ţel suprem, oricare ar fi celelalte ţeluri pe care ni le-am stabilit.
Prin intermediul transfigurării şi al amorului cu continenţă, atunci când iubirea este împărtăşită, saltul care devine posibil prin intermediul iubirii este extraordinar şi copleşitor.

Iubirea pe care o dăruim ne-o dăruim în simultaneitate şi nouă înşine

Majoritatea fiinţelor umane îşi dau seama, mai devreme sau mai târziu, că iubirea reprezintă căutarea lor nostalgică, aproape constantă şi cea mai pasională.
Chiar şi fiinţele umane neiniţiate ajung la un moment dat să îşi dea seama că, în această lume a dezamăgirilor, a trădărilor, a suferinţelor, a durerilor şi a tristeţii, iubirea intensă şi copleşitoare reprezintă de fiecare dată colacul tainic de salvare, care le readuce şi le menţine pe linia de plutire.
Iubirea este pentru fiecare fiinţă umană un mare mister. Numai cei iniţiaţi şi înţelepţi ştiu că, în realitate, iubirea provine de la DUMNEZEU şi vine din afară, prin declanşarea unor procese tainice de rezonanţă, inundându-ne universul lăuntric şi făcându-ne să o manifestăm apoi atât în noi înşine, cât şi în afara noastră.
Atunci când dăruim iubire, atunci când iubim, o parte din această energie tainică a iubirii care se manifestă prin fiinţa noastră, fiind transferată şi focalizată asupra fiinţei pe care o iubim, rămâne totodată în noi şi ne transformă. Tocmai de aceea, trebuie să fim conştienţi că, atunci când iubim şi dăruim iubire, totodată, iubirea pe care o dăruim ne-o dăruim în simultaneitate şi nouă înşine. Acest fenomen este, de fiecare dată, inevitabil.
Ştiind aceasta, trebuie, tocmai de aceea, să nu pregetăm să dăruim cât mai multă iubire. În felul acesta, vom capta, în simultaneitate, în universul nostru lăuntric, energia gigantică a iubirii.
Atunci, cu cât vom dărui mai multă iubire, cu cât vom iubi mai mult şi chiar mai multe fiinţe umane, cu atât vom primi, totodată, şi noi înşine mai multă iubire.    
Ştiind aceasta, ne putem da seama că nu trebuie să dăruim iubire numai atunci când primim iubire. Totodată, este important să ne dăm seama că, atunci când o fiinţă umană ne dăruieşte iubire, iar noi, la rândul nostru, îi răspundem cu iubire, starea de reciprocitate care apare poate să declanşeze o mulţime de minuni şi adeseori chiar generează miracole.
Atunci când o fiinţă umană devine ţinta iubirii noastre şi o copleşim prin iubirea noastră intensă şi profundă, în ea se trezeşte într-o anumită măsură impulsul de a răspunde la iubirea care i se dăruie, cu iubire. În felul acesta, între cele două fiinţe se declanşează un tainic schimb de energii ale iubirii, care le exaltă şi le umple de o aleasă fericire.

Iubirea reprezintă una dintre „comorile“ noastre de mare preţ


Multe fiinţe umane şi-au putut da seama că numai iubirea poate să le facă fiinţa şi inima să cânte atunci când sunt triste. Numai iubirea intensă şi profundă poate să le aducă seninătatea şi pacea profundă în suflet, atunci când sunt măcinate de griji, nelinişti sau necazuri.
Atunci când, prin aşa-zisa moarte, vom părăsi definitiv această lume pentru a merge în lumea de dincolo, iubirea şi toate experienţele noastre mici sau mari legate de iubire vor fi şi vor rămâne unul dintre bagajele cele mai importante pe care le vom putea lua cu noi.
În funcţie de bogăţia, complexitatea, profunzimea şi amplitudinea experienţelor minunate şi a stărilor de iubire pe care le-am trăit până atunci, vom ajunge atunci instantaneu într-unul dintre paradisurile astrale.
Iubirea şi experienţele intense, profunde şi copleşitoare care sunt în legătură cu ea reprezintă, fără îndoială, una dintre „comorile“ noastre de mare preţ.
Iubirea este, cu siguranţă, una dintre „comorile“ la care se referă Iisus când spune că fiinţa umană trebuie să strângă „comori“ în ceruri.
Fiinţa umană care iubeşte intens, profund şi fără măsură strânge, astfel, „comori“ imense în ceruri, „comori“ care sunt la dispoziţia sa atunci când ea părăseşte pentru totdeauna această lume.
Acest aspect are o importanţă uriaşă, dacă avem în vedere că atunci când părăsim definitiv această lume putem să luăm cu noi numai experienţa, iar printre experienţele noastre, experienţele iubirii sunt bogăţiile noastre care au cel mai mare preţ.
Numai cei iniţiaţi şi marii înţelepţi cunosc această taină. Tocmai de aceea ei strâng „comori“ uriaşe în ceruri atunci când iubesc intens şi fără măsură. Fiinţa umană care iubeşte intens, profund şi mult va fi, fără îndoială, iubită intens, profund şi mult în lumea de dincolo. Atunci când ea reuşeşte aceasta şi strânge în ceruri marile comori ale iubirii, acest fenomen care se va declanşa ulterior în lumea de dincolo, atunci când ea ajunge în acea lume, este inevitabil.
Tocmai de aceea, se cuvine să strângem un bagaj cât mai mare de iubire înainte să părăsim definitiv această lume, pentru că, atunci când o vom părăsi, fiecare la momentul potrivit, iubirea este şi rămâne comoara şi bagajul cel mai de preţ pe care fiecare dintre noi îl vom putea lua cu noi.
Tot ceea ce noi suntem: funcţia, personalitatea, reputaţia, suma de bani pe care o strângem în bancă, trofeele, diplomele, medaliile de aur, casele, maşinile, copiii, părinţii, toate acestea vor rămâne undeva în urma noastră, atunci când vom părăsi definitiv această lume, şi ni se vor înfăţişa după aceea întocmai ca nişte umbre.
Una dintre „comorile“ cele mai de preţ, bagajul pe care îl vom lua cu noi, va fi experienţa profundă, complexă şi sublimă a iubirii. Tocmai de aceea este important să ne dăm seama că iubirea pe care o dăruim este pentru totdeauna a noastră, în eternitate. Iar la celălalt pol se află clipele în care am ratat să oferim iubirea.

Iubirea este receptacolul magic, elixirul tinereţii şi panaceul tuturor suferinţelor


Atunci când am ratat să oferim iubirea, acea iubire este pentru noi pierdută în veci. Acest aspect este cu atât mai penibil, dacă avem în vedere că energia iubirii nu este niciodată produsă în fiinţa noastră, ci ea este captată din Macrocosmos, de la DUMNEZEU. Dăruind iubire noi oferim, astfel, ceea ce vine de la El; sau, altfel spus, în felul acesta DUMNEZEU ne oferă, pentru totdeauna, ceea ce înainte îi aparţinea Lui.
Aceasta este o mare şi copleşitoare taină a lui DUMNEZEU, pe care cei iniţiaţi şi înţelepţi o descoperă cu uimire şi cutremurare.
Ştiind aceasta, trebuie să nu uităm niciodată că, pentru fiecare dintre noi, iubirea este nepreţuita comoară din ceruri, iubirea este tainica lumină a lui DUMNEZEU, care ne aduce aminte de viaţa ce ne aşteaptă, pe fiecare dintre noi, după ce vom fi jucat, în această lume, ultima scenă din drama terestră, după ultima cădere a cortinei.
A iubi intens, profund şi fără măsură înseamnă a fi într-o tainică comuniune cu DUMNEZEU TATĂL. Iar „a fi“, într-un mod plenar şi profund, înseamnă a iubi.
Iubirea intensă şi profundă face conştiinţa noastră să înflorească şi să se expansioneze, euforică, în nemărginire. Aceasta este cu putinţă pentru că energia tainică a iubirii reprezintă totodată substanţa şi esenţa enigmatică a vieţii, care există în fiecare dintre noi.
Atunci când, în cadrul unui cuplu, iubirea este reciprocă şi totodată intensă, profundă şi manifestată fără măsură, atunci când cei doi iubiţi se transfigurează reciproc şi fuzionează amoros, practicând de fiecare dată cu succes continenţa sexuală, sunt întrunite condiţiile ca iubirile lor să se topească în marea iubire infinită a lui DUMNEZEU şi, în felul acesta, ei pot atinge starea de extaz divin şi pot experimenta la unison starea tainică de orgasm cosmic.
Iubirea care provine fără încetare de la DUMNEZEU TATĂL, iubirea pe care o atragem în universul fiinţei noastre şi apoi o manifestăm, iubirea de care suntem, mulţi dintre noi, însetaţi, iubirea pe care o dăruim este întotdeauna alimentată şi aureolată de această infinită iubire în care suntem îmbăiaţi întocmai precum peştele într-un ocean. Această energie tainică a iubirii, care ne îmbrăţişează neîncetat, reprezintă de fapt matricea fiinţei noastre. Această iubire este receptacolul magic, elixirul tinereţii şi panaceul tuturor suferinţelor noastre.  

Înotăm permanent în oceanul nesfârşit al iubirii


Experienţele pline de fericire, delicioase ale iubirii reprezintă pentru fiecare dintre noi daruri de preţ, evenimentele cele mai frumoase ale existenţei noastre.
Astfel de clipe unice, în care ne înfruptăm din plin din extazul iubirii, vor reprezenta apoi amintirile cele mai frumoase, care au provocat în noi transformări uluitoare.
Iubirea nesfârşită, care există pretutindeni în afara noastră şi care ne alimentează, fiecăruia dintre noi, iubirile, reprezintă un ocean fără limite, în care înotăm cu toţii întocmai aşa cum peştii, care sunt felurit coloraţi, înoată în oceanele Pământului.
Acest ocean nesfârşit al iubirii în care înotăm cu toţii alimentează, fără încetare, toate formele umane ale iubirii: iubirea îndrăgostiţilor, iubirea amanţilor, iubirea soţilor şi a soţiilor, iubirea iubiţilor, iubirea părinţilor pentru copiii lor, iubirea fraţilor şi a surorilor, iubirea prietenilor, iubirea celor dragi, iubirea pe care unele animale o manifestă pentru oameni, iubirea pe care plantele şi copacii o manifestă pentru noi, iubirea pe care o revarsă, atunci când suntem deschişi către ea, îngerii asupra noastră, iubirea tuturor fiinţelor umane care resimt stări intense şi profunde de compasiune.
Iubirea, aşa cum o cunoaştem fiecare dintre noi, iubirea datoriei împlinite, iubirea pe care o manifestăm în cazul stărilor de abnegaţie şi dăruire către un nobil ideal, iubirea pe care o simţim năvalnic pentru DUMNEZEU, iubirea pentru natură, iubirea pe care o trezeşte în noi admiraţia, iubirea pe care o simţim pentru Marile Puteri Cosmice, iubirea pe care o trăim în mod spontan pentru marii înţelepţi din trecutul îndepărtat, iubirea care este generată atunci când cineva ne provoacă o intensă şi profundă stare de plăcere, iubirea pe care o simţim pentru cei care ne sunt prieteni, iubirea care ne inundă fiinţa atunci când noi înşine ne simţim iubiţi de către cei care ne iubesc sau de către fiinţele de sex opus care simt o intensă şi profundă stare de iubire pentru noi, iubirea pe care o simţim pentru nobilele idealuri, iubirea pe care o trăim pentru anumite pasiuni sublime şi elevate şi multe altele de acest gen reprezintă tot atâtea faţete şi ipostaze uluitoare, fascinante ale acestei gigantice iubiri nelimitate, infinite, misterioase, gingaşe, care totodată reprezintă oceanul care ne îmbrăţişează şi în care fiecare dintre noi trăim şi respirăm clipă de clipă.
Orice stare de iubire intensă, profundă şi plenară pe care o trăim, pe care o cunoaştem sau pe care o căutăm cu fervoare şi nesaţ nu înseamnă, cel mai adesea, decât nişte infime şi minuscule firimituri din această gigantică iubire infinită, din acest incomensurabil ocean de iubire care este atât de misterios, de frumos, de intens, de profund şi plenar.
Atunci când iubim fără măsură şi transfigurăm fiinţa iubită, atunci când fuzionăm amoros şi trăim plenar şi profund starea de continenţă sexuală, în astfel de momente privilegiate, extatice ne simţim spontan cuprinşi de exaltare şi descoperim tainicele noastre legături permanente cu acest gigantic ocean de iubire infinită în care existăm şi care ne îmbrăţişează neîncetat.
În astfel de momente paradisiace, magice, energia copleşitoare a iubirii ne face să ne deschidem inimile şi, în acele clipe, în fiinţa noastră se revelează eternitatea. În astfel de momente iluminatorii descoperim, cu uimire şi încântare, atât faptul că suntem părţi în care se oglindeşte totul, cât şi bucuria tainică de a îmbrăţişa totul, în simultaneitate.
Atunci descoperim că suntem nu numai părţi ale acestui tot, ci şi participanţi în acest gigantic ocean de iubire, care totodată este unică, copleşitoare şi indivizibilă.
Inundaţi fiind de energia copleşitoare şi misterioasă a acestei iubiri oceanice, relaţiile noastre interumane bazate pe iubire se transfigurează şi, adăpându-ne din ea, întocmai ca dintr-un caliciu sacru, savurăm, plini de nesaţ, nectarul cel misterios al iubirii divine, care ne inspiră şi ne extaziază.

Fragment din lucrarea SECRETE AMOROASE ESENŢIALE PENTRU CUPLURILE YOGHINE CARE ASPIRĂ SĂ FIE FERICITE (capitolul 2)

Citiţi şi:
Atunci când iubirea ne inundă fiinţa şi devine o iubire fără măsură ne expansionăm într-un mod euforic de la finit către infinit
Sfaturi pline de înţelepciune pentru cei care au îmbrăţişat calea binelui divin

yogaesoteric
15 octombrie 2009



Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga