Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Încălzirea foarte îngrijorătoare a Soarelui
 
 
Cu accelerarea dereglărilor climatice, avem sentimentul că de ceva timp ne aflăm pe o pantă care ne conduce, încet, dar sigur, spre o schimbare îngrijorătoare. Mediul în jurul nostru se schimbă şi nu într-un sens bun: zăpezile se topesc, banchizele glaciare dispar, temperatura creşte, râurile şi fluviile seacă într-un fel cum nu s-a mai văzut, apa începe să lipsească şi deşerturile avansează, la fel ca şi marile inundaţii, furtunile de zăpadă, caniculele, tornadele şi secetele. Ne aflăm într-un anume sens pe muchie de cuţit, dar nu îndrăznim să dăm un nume fenomenului, de teama de a nu-l stârni mai tare. Este un subiect tabu.

Totuşi, natura ia în derâdere tabu-urile: oricine a trăit furtuna franceză din anul 2000 şi canicula din 2003, care a determinat în două săptămâni decesul a 35.000 de persoane în toată Europa, o ştie. În 2005, Coasta de Est a Statelor Unite a fost măturată de cinci uragane succesive şi unul dintre ele a ras New Orleans-ul! Pe insulele lor japonezii au numărat şi ei şapte uragane, dar despre acelea nu a vorbit nimeni. După scurgerea timpului necesar pentru a analiza datele recepţionate, explicaţiile oamenilor de ştiinţă au început să curgă, unele după altele, la sfârşitul lui 2006: marele responsabil pentru toate aceste drame ar fi Soarele, devenit violent atunci când ar fi trebuit să fie în faza sa cea mai calmă. Publicul nu a văzut, dacă putem spune aşa, decât foc înaintea ochilor: obişnuiţi să nu-şi pună problema responsabilităţii pentru dereglarea climatului, oamenii au pus aceste drame din 1999, 2000, 2003, 2005 şi 2008 pe seama încălzirii globale, aşa cum li s-a spus la ştiri. Şi în timp ce această încălzire globală era culpabilizată fără încetare, micul vehicul 4x4 al NASA care se află pe suprafaţa lui Marte, Mars Global Surveyor, trimitea informaţii indicând că nivelul apelor îngheţate aflate la polii lui Marte a scăzut cu aproape 3 metri în timpul unui an marţian, adică aproape doi ani pentru noi.

Informaţie extraordinară, trecută cu totul cu vederea: deci Pământul nu este singurul care se încălzeşte. Marte de asemenea. În ce priveşte planeta Neptun şi lunile sale, distanţate cu 4,5 de miliarde de kilometri faţă de soare, este chiar mai rău: începând cu 1989, s-a înregistrat o creştere cu 5% a temperaturii suprafeţei lui Triton, un fenomen de încălzire neaşteptat pentru această planetă atât de îndepărtată de Soare. Referitor la Pluto, deşi este planeta cea mai îndepărtată de Soare, pentru ea a început un veritabil infern, sub forma unei canicule accelerate. Echipa profesorului James Elliot a stabilit cu certitudine că pe o perioadă de 14 ani, planeta Pluto s-a încălzit, temperatura sa multiplicându-se de 3 ori. Această informaţie precisă a reprezentat o surpriză totală pentru oamenii de ştiinţă, care nu prevăzuseră o asemenea transformare.

Aşadar poluarea de pe Pământ nu este singura responsabilă pentru încălzirea globală, există un alt fenomen, mult mai grav, de vreme ce întreg sistemul solar s-a încălzit. Cine şi-ar fi închipuit un asemenea lucru? În niciun caz oamenii de ştiinţă, care se prefac mereu că ştiu tot şi care descoperă mereu, cu gura căscată, lucruri la care nu s-au gândit înainte, grăbindu-se apoi să prezinte lumii noile lor mari descoperiri. Totuşi, sateliţii nu au fotografiat uzine Michelin pe Marte sau mine de carbon sovietice în activitate pe Neptun şi cu atât mai puţin pe Pluto… Dar mass-media repetă în fiecare zi că gazele cu efect de seră sunt responsabile pentru tot. Acest lucru trebuie însă verificat!

În mod clar, un alt factor necunoscut declanşează această căldură. Dar despre aceasta mass-media nu vorbeşte. Pentru unii oameni de ştiinţă ruşi, această improbabilă încălzire spaţială se datorează sistemului nostru solar, care, avansând şi el cu toată viteza în spaţiu, a intrat „într-un nor interstelar“ (dar nici ei nu dau mai multe detalii). Pentru americani, în schimb, Soarele este principalul responsabil, dar ei nu reuşesc să explice de ce planetele cele mai îndepărtate sunt acelea care se încălzesc cel mai repede… Pentru John J. Matese, om de ştiinţă englez, aceasta s-ar petrece din cauza unei stele pitice brune, existente chiar în mijlocul galaxiei noastre... De fapt, deja de cinci ani, diferite observatoare au evidenţiat o îndepărtată „prezenţă străină“ care perturbă drumul cometelor periodice. Pentru alţii, ansamblul acestor probleme este datorat prezenţei unei găuri negre… Profesorul Gillespie, fost angajat al NASA, paleoastronom, chiar dacă nu a aflat cauza, a descoperit în schimb că atunci când Jupiter şi Saturn sunt aliniate de aceeaşi parte a Soarelui, se declanşează adevărate furtuni ale petelor solare. În schimb, atunci când Jupiter şi Saturn sunt separate, adică la stânga şi la dreapta Soarelui, activitatea petelor solare este cea mai scăzută. Cele două planete par să aibă o influenţă asupra comportamentului solar şi observăm că în decembrie 2012 vom avea parte de o foarte nefavorabilă configuraţie pentru noi: Jupiter şi Saturn vor fi aliniate de aceeaşi parte a Soarelui, fenomen ce corespunde cu mărirea numărului petelor solare şi este corelat cu declanşarea a şi mai multor cicloane, secete şi inundaţii aici, pe Pământ.

Un lucru este sigur: savanţii tatonează mereu. Descriind lucrurile cu o imagine plastică, putem spune că, dacă toate planetele se încălzesc, mai ales cele mai îndepărtate de Soare, este ca şi cum un sui generis radiator gigantic ar zbura chiar în acest moment prin vidul intersideral. Şi când te gândeşti că noi credeam cu toţii că Arthur Clarke nu a scris decât science-fiction cu „Saga 2001“ şi cu „2011, Odiseea spaţială“, în care un al doilea Soare venea din străfundurile spaţiului pentru a se instala în sistemul nostru solar! În orice caz, această încălzire globală a vidului spaţial are implicaţii pentru noi şi primele studii previzionale nu sunt deloc optimiste. Mai rău: ele sunt pur şi simplu apocaliptice, ca şi cum oamenii de ştiinţă, deşi mult timp au fost sceptici, ne-ar vorbi şi ei de vremurile din urmă, cel puţin în sensul meteorologic al termenului.

Revista Futura-Sciences, comentând un articol al revistei Nature, a subliniat de asemenea această problemă a încălzirii inexplicabile:
„Profesorul Lauri Fenton, de la Centrul de cercetări Ames de la NASA spune clar: planeta Marte, sau mai degrabă atmosfera sa, este de asemenea în plină fază de încălzire climatică, din motive destul de apropiate de acelea pe care le trăieşte în prezent Pământul. Conform acestui studiu, realizat în colaborare cu US Geological Survey, temperaturile medii ale suprafeţei planetei roşii cresc de patru ori mai rapid decât pe Pământ. Cercetătorii estimează că temperatura suprafeţei marţiene ar fi crescut cu 0,65° între anii 70 şi anii 90, adică de la aterizarea sondelor americane Viking şi de la primele date precis măsurate. (…) Temperatura solului creşte în continuare, topirea gheţii se accelerează, şi tot aşa.“

Citiţi aici despre cel de-al treilea secret revelat de Fecioara Maria la Fatima dezvăluit.

Legat de acestea, putem face referire la profeţiile Fecioarei Maria: iată ce au spus în esenţă fetiţele referitor la manifestarea unui semn ceresc pe care întreaga umanitate va putea să îl vadă, reproducând o afirmaţie a Sfintei Fecioare din 1962, făcută la Garabandal, în Spania: „La un moment dat, niciun motor şi nicio maşină nu va mai funcţiona. Un val teribil de căldură va lovi Pământul şi oamenii vor începe să sufere de sete. Ei vor căuta disperaţi apă, dar ea se va evapora din cauza căldurii. Oamenilor le va fi într-atât de sete, încât vor căuta să se ucidă unii pe alţii, însă mulţi se vor prăbuşi la pământ fără vlagă.“
Ceea ce se petrece în acest moment pe Marte, Neptun şi Pluto se potriveşte destul de bine cu acest tablou. Iar dacă toate planetele sistemului nostru solar se încălzesc, aceasta înseamnă că şi Soarele se încălzeşte, chiar dacă acest lucru nu este vizibil cu ochiul liber. Hiperactivitatea solară a determinat trimiterea unui mare număr de sateliţi specializaţi pentru a supraveghea Soarele de foarte aproape. Sateliţii Soho, Ulise, Stereo Observatory care trimit imagini stereoscopice, Solar-B, Solar Dynamics Observatory sunt toţi aţintiţi către Soare, deoarece, de ceva vreme, acesta îi îngrijorează pe toţi.
În realitate, nu cunoaştem mare lucru despre Soare, care ne trimite în fiecare zi fotosferele sale, cu excepţia unor informaţii pe care astronomii au reuşit să le reconstituie observând de foarte, foarte departe, naşterea şi moartea altor stele. Astfel, Soarele are o vârstă de 4,5 miliarde de ani. La scara unei fiinţe umane, care ar trăi în medie până la 100 de ani, Soarele ar avea azi cam 50 de ani. Practic, îi mai rămân 4,5 miliarde de ani de plutire în spaţiu, până să ajungă să îşi ardă toate rezervele de hidrogen. Apoi, se va expansiona enorm, devenind de 10.000 de ori mai strălucitor ca azi, după care va colapsa şi se va transforma într-o „pitică albă“… La această scară, ne este greu să ne imaginăm cu adevărat ce înseamnă aceasta. Şi, în orice caz, aceasta va însemna şi sfârşitul sistemului solar, care va fi efectiv carbonizat de explozie.

Dacă cei mai buni oameni de ştiinţă ai planetei sunt incapabili să ne explice această încălzire a spaţiului, să vedem de ce această apariţie a Fecioarei de la Fatima a avut în centrul ei Soarele. Acest veritabil fenomen supranatural, departe de a fi nesemnificativ, aşa cum cred scepticii, este plin de învăţăminte. Când a apărut la Fatima, Fecioara a făcut ca Soarele să se întunece, ca şi cum ar fi vrut să ne avertizeze că Soarele sau spaţiul, la un moment dat, ne vor face probleme. Era în 1917. Dar abia în 2007, comunitatea heliologilor a început să tragă semnale de alarmă, prevenindu-ne că 2011 şi mai ales 2012 vor fi ani în mod deosebit nefavorabili din cauza violentei activităţi solare ce va apărea. În acest sens, chiar dacă dintr-o perspectivă profană, heliologii li se alătură preoţilor din vechile civilizaţii centro-americane, care supravegheau Soarele în permanenţă, preocupaţi că Soarele ar putea să se mânie. Dacă ei îşi închipuiau că oferindu-i sacrificii umane, Soarele se va îndura, potentaţii zilelor noastre se mulţumesc să sacrifice miliarde de euro pe masa Agenţiei Spaţiale Europene şi să întreţină alţi „mari preoţi“ (care, de data aceasta, sunt privilegiaţi pentru că, fiind funcţionari internaţionali, nu plătesc impozite) pentru a ne prezice ceea ce se va petrece în continuare.

Să ne punem totuşi întrebarea în termeni clari: se poate Soarele mişca într-un mod cu totul neobişnuit? Sau, poate, planeta noastră se poate mişca în aşa fel încât să dea impresia că Soarele este acela care se prăbuşeşte? Astrofizicienii sunt în această direcţie categorici: dacă Pământul poate oscila pe axa sa, fapt care s-a produs de multe ori în trecut, Soarele, a priori, nu se mişcă. Singurul lucru de care ne putem teme sunt bruştele sale erupţii, mult mai violente de un timp încoace decât acelea cu care suntem obişnuiţi.
De exemplu, noi am scăpat cu foarte puţin timp în urmă, ca prin miracol, de o Apocalipsă care putea fi cauzată de o erupţie solară masivă. Oamenii de ştiinţă au clasat exploziile solare în trei categorii:
1) exploziile C sunt cele mai mici, fiind erupţii standard care nu au deloc influenţă sau au doar o mică incidenţă asupra Pământului;
2) exploziile M sunt erupţii medii şi antrenează perturbaţii ale tuturor comunicaţiilor radio, dar aceasta se petrece doar la nivelul polilor;
3) exploziile X sunt cele mai violente şi declanşează întreruperea aproape a tuturor comunicaţiilor radio de pe Pământ. Astfel, mai multe milioane de utilizatori de telefoane mobile şi de sisteme de ghidare au suportat consecinţele pe 2 aprilie 2001, când toate reţelele de satelit care realizau sute de milioane de legături telefonice au făcut pană simultan.

În plus, pe 4 noiembrie 2003, era cât pe ce ca toate reţelele de televiziune să fie scoase din funcţiune: în categoria marilor erupţii X, a fost bătut un record, deoarece cea mai intensă explozie cunoscută, gradată la X-28, a fost pulverizată de o erupţie de X-45! Aceasta înseamnă că puterea flăcării emise de Soare în acea zi a fost echivalentă cu erupţiile cumulate a 5.000 de sori calmi! Şansa noastră a fost că ea a pornit în sensul opus Pământului… Dacă locul erupţiei ar fi fost diferit (regiunea 486), aproape toţi sateliţii ar fi fost, literalmente, arşi. Telefoanele mobile ar fi fost reduse la tăcere, GPS-urile ar fi fost reduse la nişte ecrane negre şi, mai mult, toate centralele electrice ar fi luat foc, inclusiv cele nucleare (în 1989, unele centrale americane şi canadiene au luat foc în urma unei erupţii mult mai slabe). O erupţie de o mai mică amploare, dar direct orientată înspre Pământ, a aprins imediat toţi stâlpii de telegraf americani în 1853!

Aşadar, am fost foarte aproape de un fel de „sfârşit al lumii“ în maniera lui Orson Welles, deoarece aceasta ar fi declanşat cea mai mare panică din toate timpurile. Închipuiţi-vă ce lovitură pentru „lumea civilizată“: să nu mai fie electricitate, să nu mai funcţioneze telefoanele, televiziunile, radioul, sau distribuitoarele automate de benzină! O situaţie de genul acesta poate face ca, printr-o simplă furtună solară, să ajungem să trăim ca înaintaşii noştri din secolul al XII-lea. Iar oamenii de ştiinţă nu ştiu să explice de ce, dar Soarele a mai cunoscut explozii fenomenale în octombrie şi în noiembrie 2003, nemaiîntâlnite de la începutul monitorizării precise a activităţii sale, adică de 400 de ani încoace.
Să fie aceasta o problemă venită din cer? Da, mai ales dacă ţinem seama de avertismentele Fecioarei („focul va coborî din cer şi va distruge o mare parte a omenirii, necruţând pe nimeni; supravieţuitorii vor fi atât de înspăimântaţi, încât îi vor invidia pe morţi“) şi de o solidă tradiţie biblică, datorată profetului Isaiia din „Vechiul Testament“, şi bineînţeles lui Ioan şi „Apocalipsei“ sale, în care este descrisă „femeia înveşmântată în Soare“.

Teologii, asemenea paleoastronomilor care analizează aceste texte, pun accent pe aspecte de ordin celest. Legat de aceasta, departamentul de astronomie al Universităţii din Cardiff a făcut cunoscut faptul că Pământul nostru avea multe şanse să intre în coliziune cu o cometă… invizibilă. Da, aţi citit bine. Profesorul Chandra Wickramasinghe şi profesorul Bill Napier au explicat că anumite comete sunt pur şi simplu invizibile pentru telescoapele actuale. Vestea a trecut neobservată. Oare Bill Napier, autorul prea puţin inocentei cărţi „Ierni cosmice“, încearcă să ne spună ceva? Este motivul pentru care acest pasaj din profetul Isaia poate fi citit în două moduri diferite:
„Ele vin dintr-un ţinut depărtat, de la capătul cerului; vine Domnul şi uneltele mâniei Lui, ca să nimicească tot pământul.  Strigaţi, că aproape este ziua Domnului, ea vine ca o pustiire de la Cel totputernic. [...] Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; Soarele se va întuneca în răsăritul lui şi Luna nu va mai străluci. [...] Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi Pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Savaot, în ziua iuţimii mâniei Lui.“ (Isaia 13, 5-13)

Este mai mult decât adevărat că savanţii nu pot observa azi întregul spaţiu. Dacă un corp ceresc ar ajunge la noi din zone neacoperite (95%) de telescoape, cel mai devreme l-am vedea cu 3 sau 4 zile înainte, fără să mai vorbim de cometele invizibile. Şi se pare că Vaticanul, probabil presupunând ceva, a hotărât ca în 1980 să construiască nimic altceva decât... un imens observator astronomic, Mount Graham International Observatory, instalat pe vârful unui munte în deşertul din Arizona, având două telescoape gigantice îndreptate spre cer. Doar aspectul următor ar trebui să ne mire şi ne pună pe gânduri: o „putere străină“ precum Vaticanul a primit toate permisiunile guvernului american pentru a instala un observator gigantic plin de dispozitive electronice pe suprafaţa sa! Incredibil. Totuşi, Vaticanul a obţinut toate permisiunile, şi aceasta în ciuda protestelor şi a opoziţiei vehemente a indienilor locali, al căror munte sacru a fost violat… Conducerea Observatorului Mount Graham a fost încredinţată călugărului astrofizician Guy Consomagno, licenţiat la MIT şi preotului iezuit George Coyne, licenţiat la Georgetown University. Un alt detaliu: Vaticanul îşi rezervă 60% din timpul de utilizare, lăsând cele 40% rămase Universităţii din Arizona. Cele două telescoape inaugurate în 1993, Vatican Advanced Technology şi Heinrich Hertz, nu au fost suficiente. În 2004, Sfântul Scaun a cumpărat un al treilea, mai perfecţionat, Large Binocular Telescope, un „monstru“ care va fi cu totul operaţional cândva în 2009.

Acestea nu se prea potrivesc cu preoţia şi chiar mai puţin cu misiunea Bisericii, chiar dacă din punct de vedere istoric castelul Gandolfo, reşedinţa Papală de vară, a avut întotdeauna un mic centru astronomic pe acoperişul său. Aflăm, aşadar, că o instituţie religioasă, care patronează nişte fiinţe ce şi-au asumat un legământ de sărăcie, finanţează în mod discret, cu zeci de milioane de euro, o universitate specializată în mecanica fluidelor, în colaborare cu EADS (Eoropean Aeronautic Defence and Space Company). Total ilogic.

Şi chiar aşa, de ce are nevoie Vaticanul să supravegheze cerul cu trei telescoape colosale în deşertul din Arizona? Părintele iezuit Malachi Martin, fost consilier al papilor Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Ioan-Paul al II-lea şi celebru pentru nenumăratele sale cărţi despre funcţionarea internă a curiei, a scăpat, cum se spune, „porumbelul“ în timpul unui interviu la un radio new-yorkez, făcând afirmaţia semnificativă: „Cunoaşterea a ceea ce se petrece în spaţiu şi observarea a ceea ce se apropie va fi foarte important, chiar capital în anii ce vor veni.“

Capital pentru Vatican! În mod clar, Roma aşteaptă ca ceva să vină din cer (şi în mod clar, nu este vorba despre întoarcerea lui Hristos), căci niciun alt motiv nu ar putea explica aceste cheltuieli considerabile din partea unui Sfânt Scaun cunoscut mai mult pentru spiritul său iezuit şi econom. Cert este că pentru aşa ceva, micile colecte din biserici nu mai sunt suficiente. Lângă cutia milei ar trebui să se mai pună o cutie pe care să scrie: „Pentru noul telescop de mare capacitate“. În schimb, dacă se iau în seamă diferitele revelaţii ale Fecioarei din secolul al XX-lea, cum ar fi de exemplu acelea din 1962 de la Garabandal, utilitatea acestui observator începe să se contureze:
„Se vor vedea pe cer două astre care se vor ciocni într-un vacarm înspăimântător şi va fi multă lumină, dar ele nu vor cădea. Umanitatea va fi îngrozită.“
Aceasta dovedeşte cel puţin un lucru, acela că Vaticanul ia foarte în serios cerul, până într-acolo încât să cheltuiască zeci de milioane de dolari pentru a-l supraveghea. Atunci, de vreme ce Soarele şi spaţiul sunt în centrul tulburărilor din secolul XXI, ne vom apleca asupra faimosului „Miracol al Soarelui“, care, la aproape un secol de la fapte, preocupă mereu spiritele: nu mai puţin de trei filme moderne şi aproape o sută de documentare au fost făcute despre ceea ce s-a petrecut la Fatima!
Într-un mic sat portughez, în timpul unei apariţii a Fecioarei, 70.000 de persoane prezente au văzut cu ochii lor cum Soarele păleşte, înainte de a „dansa“ şi a se „prăvăli“ asupra lor. Ştiind că această viziune se repetă azi şi în alte apariţii mariale, care au tot mai des un mesaj de natură apocaliptică, putem să vedem acest fenomen ca pe un semnal luminos, atât în sens propriu, cât şi în sens figurat.
Să nu uităm, însă: un semnal luminos este, înainte de toate, un avertisment…

Material preluat din broşura Cel de-al treilea secret de la Fatima dezvăluit.

Citiţi şi:
Neb-Heru (Nibiru) – în căutarea celei de-a zecea planete care a început deja să influenţeze planeta Pământ 
Apariţii uluitoare şi miracole contemporane ale Fecioarei Maria (I)

yogaesoteric
25 ianuarie 2010



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga