Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Minunatul limbaj al animalelor
Omul care vorbea cu caii

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

A existat un timp în care omul înţelegea limbajul animalelor, sau cel puţin aşa afirmă numeroase legende şi poveşti cu zâne. Se spune că Sfântul Francisc din Assisi înţelegea perfect limba păsărilor şi tot astfel se afirmă despre marii yoghini. Deşi astăzi omul nu mai înţelege limbajul animalelor, totuşi, cei care le iubesc, ştiu cât se poate de bine să le ghicească privirile, dorinţele şi bucuriile. Cei care nu au trăit experienţa de a simţi murind în braţele lor un animal iubit, nu pot înţelege pe deplin cât de inteligente, înţelegătoare şi „umane” devin animalele în clipa marii despărţiri, ştiind perfect ceea ce li se petrece; fără teama absurdă de moarte pe care o încearcă atât de mulţi oameni, animalele ating în gesturile lor din acele momente întreaga măreţie a unui suflet nobil.

Un tânăr fermier american din Ohio, John Salomon Rarey, susţinea că poate înţelege şi vorbi limba cailor. El obişnuia să se închidă în staulul unui cal, oricât de periculos sau rău ar fi fost acesta şi îi vorbea timp de o oră sau două, după care animalul devenea la fel de blând ca un miel. Faptul se petrecea în anul 1850, într-o epocă în care calul era încă principalul mijloc de tracţiune şi de locomoţie. La vârsta de 12 ani, John S. Rarey îmblânzise deja, în mai puţin de o jumătate de oră, un mânz superb pe care însă chiar şi cei mai duri dintre antrenorii sau îmblânzitorii de cai încercaseră în van să-l domesticească şi care tocmai îi rupsese piciorul tatălui său. Reputaţia tânărului John s-a extins rapid şi crescătorii de cai din toate colţurile statului au început să îi ceară ajutorul sau să-i aducă animalele ce nu puteau fi îmblânzite altfel. John se închidea cu calul în grajd şi ieşea de acolo o oră mai târziu, călare pe calul devenit blând şi înţelegător.

La vârsta de 19 ani, el a plecat în Texas. Fermierii şi cowboy-ii doreau acum să-l vadă acţionând în acelaşi fel asupra unor autentici cai sălbatici. Dotat doar cu un sac de dormit şi cu un binoclu, John şi-a instalat tabăra în regiunile prin care se mai deplasau încă hergheliile sălbatice şi, timp de aproape 3 luni, el a studiat cu atenţie aceste animale. Întors în oraş el s-a declarat gata să facă faţă oricăruia dintre acei cai sălbatici.

Texanii i-au pregătit cinci cai feroce, consideraţi de neîmblânzit. Patru dintre aceşti cai îşi uciseseră deja stăpânul, iar al cincilea rănise vreo trei sau patru oameni.
Reputaţia lui John S. Rarey era atât de mare, încât toate ziarele din regiune îşi trimiseseră reporterii, iar o mulţime de 5.000 de persoane se strânsese pentru a-l vedea pe îndrăzneţul îmblânzitor.

Departe de a fi aplaudat, atunci când a apărut, John a fost huiduit copios, căci, în loc să se îmbrace în cowboy, el îşi pusese cel mai frumos costum al său. Surâzător, el s-a îndreptat către grajdul acoperit şi perfect închis, condiţie pe care o impusese şi în care fusese introdus, nu fără mari dificultăţi, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, căci solicitase de asemenea condiţia de a se putea închide în grajd împreună cu calul. Zidurile grajdului răsunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a întredeschis uşa şi a riscat o privire în interior, a aşteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat în grajd şi a închis la loc uşa.

Timp de câteva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul căruia îi aparţinea calul sălbatic. Trebuie să-i scoatem corpul şi să-l înmormântăm.
Judecătorii au refuzat să acţioneze. Ei îi promiseseră lui John să nu încerce să intre în grajd înainte de mai puţin de 5 ore. Pariurile au înflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce în ce mai rare. Nimeni nu mai dorea să parieze pe John Rarey, considerat deja mort. Aşteptarea a continuat. La cererea mulţimii, unul dintre organizatori a bătut la poarta grajdului din interiorul căruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a primit niciun răspuns. Fermierii şi îndeosebi femeile s-au supărat, cerând să fie deschis grajdul în care sărmanul tânăr fără arme şi fără niciun mijloc de apărare se afla, mort sau viu, la discreţia unei brute sălbatice! Nemaiştiind ce să facă şi neprimind niciun răspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis să smulgă uşa grajdului din ţâţâni, căci John ţinea la el singura cheie. Dar uşa s-a deschis ca prin minune. Într-o tăcere de moarte, fără să fie înşeuat şi fără frâie, calul a ieşit avându-l în spinare pe John Rarey, care era cât se poate de surâzător. A urmat apoi un urlet şi un veritabil delir. Rarey a condus calul până în mijlocul ţarcului şi a ridicat o mână pentru a cere să se facă tăcere.

Atunci, fără cravaşă, fără pinteni, cu mâna goală, el a mângâiat gâtul calului care s-a pus în genunchi, iar apoi a alunecat pe pământ. John şi-a scos atunci pălăria şi a salutat mulţimea. A urmat un nou delir şi începutul unei cariere unice. Într-o cabrioletă condusă de doi elani pe care îi îmblânzise, John a călătorit pretutindeni în Statele Unite, ţinând conferinţe asupra dresajului prin blândeţe şi făcând nenumărate demonstraţii de îmblânzire prin forţa iubirii.

Reputaţia sa a traversat oceanul şi crescătorii de cai englezi, cât  se poate de sceptici, au pus mână de la mână pentru a-l invita şi a vedea cu proprii lor ochi ce putea să facă acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au întreprins o cercetare febrilă pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista în întreg ţinutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armăsar de curse, pe care lordul Dorchester îl cumpărase cu 4.000 de lire în anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteză fantastică la finalul oricărei curse, dar care devenise subit un nebun furios. Orice grajd din lemn era făcut bucăţi în numai câteva minute atunci când Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, în timpul cărora ajungea, nu de puţine ori, chiar să se muşte pe el însuşi! Refuzând să-l omoare, lord Dorchester preferase să-i construiască un grajd din cărămizi şi piatră, închis cu o uşă de fier.

John Rarey a cerut să vadă mai întâi calul. Apoi, el a explicat că problema era puţin mai diferită, căci animalul nu era sălbatic, ci înnebunise. Iar cum specialiştii începuseră deja să zâmbească, el a adăugat simplu: „Totuşi, cred că pot să-l readuc la normal.”

A doua zi el a revenit împreună cu o serie de accesorii. Ca şi cum ar fi ştiut ce-l aştepta, Cruise a intrat într-una din mâniile sale teribile, dând lovituri de copite ce zgâlţâiau întreaga construcţie. Surâzând, John s-a strecurat în grajd, nu înainte de a-şi fi agăţat frumoasa pălărie într-un cui. El i-a pus calului un căpăstru şi apoi a ieşit imediat. După numai câteva minute, extenuat, calul nu mai făcea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lungă de piele, dotată cu inele, cu ajutorul căreia a legat animalul ce părea terorizat. El a trecut prin inele alte curele, pe care le-a legat de copitele lui Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care îl putea îngenunchea în orice moment.

John a rămas astfel timp de 3 ore împreună cu armăsarul, vorbindu-i, mângâindu-l, îngenunchindu-l îndată ce acesta începea să se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore după intrarea sa în boxă, John Rarey a parcurs străzile călare pe Cruiser, devenit cel mai docil şi mai blând dintre cai. Mulţimea îl ovaţiona pretutindeni.

Câteva zile mai târziu, auzind vorbindu-se despre această remarcabilă ispravă, regina Victoria şi-a manifestat dorinţa de a-l cunoaşte pe tânărul american şi de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor, acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestăţii Sale.

Aflată în caleaşca uşoară, care urma să fie botezată cu numele acestui om neobişnuit, regina Victoria s-a pregătit să asiste la spectacol. Rândaşii au adus atunci un armăsar viguros, de care nu îndrăznea nimeni să se apropie şi care azvârlea din copite în dreapta şi în stânga, ţinut cu greu în frâu de patru bărbaţi care-l legaseră cu frânghii.

John Rarey a salutat, s-a scuzat şi a rugat-o pe regină să-i permită să intre cu calul într-un grajd. După numai 10 minute, nerăbdătoarea regină a ordonat să fie deschis grajdul, căci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.

Prin uşa deschisă ea a putu vedea armăsarul lungit pe paie şi, între picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zâmbea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l răpise Majestăţii Sale, iar apoi, ţinând calul de frâie, el l-a condus şi l-a determinat să o salute pe regină coborând în genunchi!

Tânărul american a plecat apoi într-un turneu european, nerefuzând niciun cal şi neîntâmpinând nici cel mai mic eşec! Nimeni nu a ştiut vreodată în ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au înţeles cu toţii că ea se baza pe forţa iubirii.

Preluat din lucrarea „Cartea misterelor – o antologie a faptelor stranii”

Citiţi şi:
Puterea iubirii
Prinţesa care vorbeşte cu îngerii

yogaesoteric
1 februarie 2010




Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga