Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Clarviziunea

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Clarviziunea este, conform părerii unora, unul dintre simţurile noastre primare ce s-a atenuat treptat şi pe care marea majoritate a oamenilor l-a pierdut. Cândva el se afla într-un raport destul de strâns cu un simţ excepţional al orientării pe care unele animale continuă încă să îl posede plenar. Făcând abstracţie de mediumi, profeţi şi telepaţi, despre care ne vom ocupa ceva mai târziu, să analizăm cazul acelora dintre noi care sunt capabili să vadă nu numai ceva mai departe de vârful nasului ci chiar lucruri pe care noi nu le vedem absolut de loc, folosindu-se uneori pentru aceasta de alte părţi ale corpului fizic decât ochii.

Vederea fără ajutorul ochilor
Deşi sunt destul de rare, există totuşi persoane care văd cât se poate de bine fără a se folosi pentru aceasta de ochii lor. „Cunoaşterea paraoptică” sau „viziunea extraretiniană”, vor spune savanţii. „Divinaţie”, „intuiţie” clamează alţii, aceia care nu pot să admită că cineva ar putea vedea fără a deschide câtuşi de puţin ochii fizici.

Oricare ar fi teoriile explicative şi expresiile savante folosite pentru a denumi fenomenul, ştim că există cu siguranţă o femeie rusă capabilă să citească un ziar cu degetele de la picioare. Mai există şi alţii, bărbaţi şi femei, care „văd” cu degetele lor sau cu pielea frunţii. Se cunoaşte de pildă cazul – raportat de Jules Romains în lucrarea sa Oameni de bună credinţă – unei femei care putea să recunoască perfect culorile, deşi avea ochii legaţi şi care ajunsese chiar să citească astfel titlurile din ziare. Autorul povesteşte chiar o serie de experimente făcute în prezenţa unor medici care, pentru a  elimina orice posibilitate de cunoaştere prin telepatie cu martorii din jur care vedeau respectivul obiect, luau de exemplu o foaie din calendar, fără ca nimeni să o privească în prealabil, nici măcar ei înşişi, foaie care era introdusă într-o cutie neagră pentru plăci fotografice; fără să deschidă această cutie, doamna „clarvăzătoare” putea citi perfect data imprimată pe foaia de calendar.

Să nu fie oare vorba aici de clarviziune? Ba da, chiar dacă este vorba doar de primul stadiu al acesteia. Clarviziunea, aşa cum o înţelegem în mod obişnuit, nu este altceva decât o formă mai avansată şi mai subtilă a vederii obişnuite: ea permite vederea unei alte părţi, a unor faţete misterioase ale lumii, a altor aspecte sau lucruri decât cele care le sunt permise a fi văzute oamenilor de rând.

Oglinzile magice
Pentru „a vedea”, anumite persoane se folosesc de discuri de bronz, de oglinzi întunecate, de sfere de cristal, iar uneori chiar de simple pahare cu apă. Toate aceste mijloace ţin de categoria binecunoscutelor „oglinzi magice”. Dar ceea ce contează nu este instrumentul, ci faptul că ei „văd” asemenea aspecte excepţionale.

Am cunoscut personal un om, militar de carieră, inginer, care era un spirit cartezian, ce nu credea o iotă din toate aceste „baliverne” cum le numea el, până în ziua în care şi-a dat seama că el însuşi „vedea”. Ca un bun militar ce era, supus întru totul mentalităţilor sale materialiste, el s-a ruşinat de darul său şi a preferat să spargă sfera de cristal vinovată de acele viziuni. Şi nu a mai cumpărat niciodată o alta. Dar ce anume văzuse în ea? A refuzat întotdeauna să vorbească despre aceasta şi a murit, ducând secretul cu el pe lumea cealaltă, fără îndoială un secret personal.

Să luăm acum cazul unei ţigănci, Rosa, care explică cum a ajuns ea „să vadă” într-o bilă de cristal. Bunica sa i-a făcut cadou o asemenea sferă, explicându-i că trebuie să-şi petreacă 10 minute în fiecare zi contemplând-o, întotdeauna în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Rosa a făcut acest exerciţiu cu conştiinciozitate timp de o lună, care i s-a părut nesfârşită, fără să ajungă însă să vadă în sferă altceva decât reflexele ferestrei propriei sale camere. La capătul acestui interval de timp, bunica ei a sfătuit-o să persiste încă o lună, privind însă acum un sfert de oră în locul celor 10 minute în fiecare zi.

Spre finalul celei de a doua luni ea a fost recompensată cu o primă viziune. Reflexele au dispărut subit, făcând loc unei imagini cât se poate de clare a unui templu alb, ce avea o poartă de aur pe care erau înscrise nişte semne misterioase. De fiecare parte a porţii se afla câte un bărbat îmbrăcat în alb. Viziunea a dispărut la fel de brusc precum apăruse, iar reflexia ferestrei din cameră şi-a regăsit locul său în sferă.

Încurajată, Rosa a insistat, dar timp de câteva săptămâni pe care ea le-a considerat interminabile a continuat să nu vadă nimic deosebit, cu excepţia anumitor clipe când îi apăreau nişte forme întunecoase şi vagi care nu păreau să corespundă cu nimic din ceea ce ştia ea. Întrucât bunica o sfătuia mereu să insiste, ea a continuat această practică zi de zi şi a descoperit gradat că trebuie întotdeauna să priveşti sfera cu o idee precisă în minte la care vrei să obţii răspuns printr-o eventuală viziune şi că cele mai bune rezultate vin numai atunci când sfera este privită pentru a afla mesaje pentru o altă persoană. La ora actuală, Rosa a ajuns să vadă în două moduri distincte: „Câteodată văd mai întâi nişte nori sau un fel de ceaţă ce tulbură apele cristalului. În trei cazuri din patru, această ceaţă se disipă şi apare o imagine extrem de clară, uneori colorată, alteori în alb şi negru, o imagine pe care aş putea-o compara cu cea care apare pe un mic ecran de televiziune. Alteori, atunci când mă concentrez, sfera rămâne transparentă, dar subit, în mintea mea apare o imagine foarte clară. Aceste imagini ale „ochiului interior”, care cel mai adesea nu-mi spun nimic mie personal, sunt cât se poate de comprehensibile şi uşor de recunoscut pentru cel care realizează această proiecţie vizionară”.

Rosa afirmă că sfera de cristal este un mijloc minunat şi practic infailibil pentru a obţine nu o stare de transă inconştientă, ci o concentrare totală a minţii. Ea a mărturisit cu onestitate că nu ştie dacă ceea ce vede este ilustrare sau reflectare în cristal a unei situaţii autentice sau dacă nu este decât o proiecţie a vederii sale interioare. Concentrarea sa devine uneori atât de puternică încât ea nu mai aude zgomotele din jurul său şi dispar chiar anumite senzaţii fizice: ea nu mai simte în acele momente dureri de cap sau dureri de măsele.

Rosa consideră că simbolurile joacă un rol foarte important în interpretarea viziunilor. Spre exemplu, vederea unui lanţ înseamnă pentru ea un semn de prosperitate, un curcubeu corespunde realizării unei dorinţe sau unei promisiuni. Semnele zodiacului corespund, conform opiniei sale, unor evenimente viitoare. Atunci când vede o perdea neagră, ea opreşte şedinţa şi îşi cere scuze: o lungă experienţă a învăţat-o că persoana pe care o consultă va muri în zilele imediat următoare, niciodată într-un interval mai lung de o săptămână. Această viziune nu a înşelat-o niciodată. Uneori, ea are totuşi viziuni extrem de precise. Spre exemplu, în timpul ultimului război mondial ea a fost consultată de o femeie al cărei soţ fusese dat dispărut în Cehoslovacia. În globul său de cristal Rosa a văzut cu claritate un convoi de camioane într-o zonă deşertică. Primul camion a călcat pe o mină şi a explodat. Ea s-a ferit însă să-i spună tinerei femei faptul că era sigură că soţul acesteia se afla în primul camion şi că asistase la moartea acestuia. Câteva zile mai târziu, clienta sa a revenit şi i-a confirmat viziunea.

Rosa estimează că oricine are suficient de multă răbdare şi voinţă poate ajunge să vadă într-o bilă de cristal. De circa 2 ori pe an ea spală globul de cristal în apă proaspătă pentru a-l „debarasa de o acumulare a anumitor emoţii psihice, după cum susţine ea însăşi. Apoi, ea aşteaptă noaptea cu lună plină pentru a expune sfera sa timp de o jumătate de oră pentru a fi „remagnetizată”, apoi o aşează cu grijă într-un cufăr căptuşit cu  velur negru. Rosa evită pe cât posibil să o expună la lumina zilei sau prea aproape de o sursă de lumină artificială. În ceea ce priveşte destinul propriu, ea este convinsă că sfera sa de cristal i-a fost de o mare utilitate, arătându-i anumite pericole ce puteau să o ameninţe şi indicându-i totodată atitudinile cele mai înţelepte şi divin inspirate pe care trebuia să le ia în anumite momente ale vieţii.

Un simplu pahar cu apă
În lucrarea La frontierele raţionalului, J.A. Mauduit povesteşte istoria unui bărbat care folosea în exclusivitate un pahar plin cu apă pentru a realiza premoniţii prin clarviziune. Câteva maldăre de cărţi aşezate în jurul paharului formau un ecran ce plasa paharul în semiobscuritate, dar permitea celorlalţi să verifice caracterul obiectiv al acestor inspiraţii, căci în loc de a vedea el însuşi pentru subiectul care venea să-i solicite informaţii inspirate, preferea să îl plaseze pe acesta cu spatele la lumină şi îl lăsa pur şi simplu să aştepte „să vadă” el însuşi. Iată cum a decurs una dintre aceste şedinţe, povestite de el însuşi, susţinând însă energetic şi el acest proces. La Alger, înainte de război, acest „clarvăzător” a întâlnit o femeie tânără, care tocmai aflase că fratele ei din Maroc era foarte bolnav. Ea se temea de tot ce putea fi mai rău. El şi-a instalat atunci în faţă un pahar cu apă şi a atins-o pur şi simplu pe cap. Tânăra femeia a declarat imediat că vede cum apa se tulbură şi în numai câteva secunde ea a afirmat că-şi vede fratele, ce nu părea a fi prea grav bolnav, deşi era culcat într-un pat. Ea a descris apoi oraşul în care se afla fratele său. Clarvăzătorul a recunoscut că era vorba de localitatea Oran. Toate acestea au fost confirmate ceva mai târziu: bolnav, fratele tinerei femei fusese dus la Oran, unde s-a refăcut apoi cât se poate de repede.

Conform opiniei lui Maudit, acest bărbat putea oferi darul clarviziunii oricărei persoane, datorită capacităţii sale de inducţie a unui câmp mental superior, coordonat de cel de-al treilea ochi sau AJNA CHAKRA, din tradiţia indiană, atingând-o pur şi simplu pe cap în momentul în care aceasta privea în pahar.

Poliţia utilizează adesea clarvăzători
Un detectiv intuitiv, cu fler, este o persoană cât se poate de utilă, dar un clarvăzător detectiv poate fi un atu fără egal pentru poliţie. Deşi poliţiştii vorbesc rareori despre asemenea lucruri, în toate ţările lumii poliţia face adeseori apel la clarvăzători. Nu de puţine ori, clarvăzătorii înşişi sunt cei care fac primii paşi şi îşi oferă serviciile poliţiei. Atunci când aceste lucruri devin cunoscute, ziarele ajung să publice articole fulminante. Poliţia română face şi ea din când în când în apel la clarvăzători deşi păstrează totul sub tăcere, dar poliţiile olandeză şi germană îi utilizează constant. Poliţiile britanică şi scoţiană au chiar salariaţi din rândul acestora.

Iată în continuare câteva cazuri semnificative:

În timpul lui Sherlok Holmes
Spre sfârşitul secolului trecut, cei mai buni „copoi” ai Scotland Yard-ului s-au reunit într-o căsuţă veche, construită pe o mică înălţime şi situată în imediata vecinătate a lui Baker Street, cartier în care numeroşi burghezi aveau încă asemenea căsuţe înconjurate de grădini frumos aranjate, deşi cât se poate de modeste. În salonul de la parter se afla cadavrul unui bătrân, mort de câteva zile în faţa vetrei stinse a căminului. Niciun obiect din casă nu se afla în dezordine şi, oricum, nu părea genul de locuinţă care ar fi interesat un hoţ. Poliţiştii au percheziţionat metodic întreaga casă în căutarea celui mai mic indiciu, când deodată un tânăr bine îmbrăcat s-a prezentat la uşă şi s-a interesat cu un uşor accent străin dacă ar putea fi de vreo utilitate.

Mut de uimire, unul dintre inspectori l-a invitat să intre. Tânărul a privit în jurul lui, apoi s-a îndreptat către un zid pe care o mână însângerată, fără îndoială cea a muribundului, lăsase o urmă lungă. Tânărul a fixat pata timp de câteva momente, apoi, fără a o scăpa din ochi, a declarat:
-Domnilor, asasinul este un bărbat tânăr, de condiţie bună şi rudă apropiată a victimei. El poartă un ceas mic de aur în buzunarul stâng al pantalonilor.
Poliţiştii erau cât se poate de tentaţi să-şi dea vizitatorul afară, căci ei se aşteptaseră la un martor serios. Totuşi, întrucât tocmai sosiseră doi jurnalişti, ei au preferat să îi mulţumească pur şi simplu. Dar atunci, unul dintre jurnalişti l-a întrebat cine era.
- Cheiro, Marele Cheiro, în slujba dumneavoastră domnilor, spuse tânărul scoţând o carte de vizită. Acesta era un clarvăzător celebru din epocă, care scosese deja câteva cărţi de succes despre previziuni.

Nimeni nu şi-a putut reţine un surâs plin de scepticism şi ironie. Două zile mai târziu însă, Marele Cheiro a trăit un veritabil triumf, căci toată presa vorbea despre el. Poliţia îl arestase pe asasin. Era vorba chiar de fiul victimei, ale cărui semnalmente corespundeau exact cu descrierea clarvăzătorului. Totul era adevărat, până şi detaliul cu ceasul de aur aflat în buzunarul stâng al pantalonilor săi!

În câteva săptămâni, Cheiro a devenit favoritul saloanelor, fiind invitat la nenumărate dinee de gală. Dar prea puţini oameni ştiau adevărata lui identitate: contele Louis de Hamon. Cheiro asculta, apoi dădea sfaturi, veşti despre rudele îndepărtate, despre pericolele ce trebuiau evitate... iar contul său în bancă creştea văzând cu ochii. El a părăsit Londra în anul 1895, plecând la New York. Aici, el s-a instalat într-un luxos birou de consultaţii şi a câştigat într-un timp scurt enorm de mulţi bani. Suspectându-l de şarlatanie, ziarul New York World i-a întins o capcană, invitându-l la şedinţă de control. Fără nici cea mai mică ezitare Cheiro a acceptat. În faţa unui public enorm, reunit într-o sală imensă,  redactorul de la New York World i-a prezentat 13 amprente de mâini luate pe 13 foi de hârtie albă. Cheiro le-a răsfirat în faţa lui, a scos una dintre ele pe care a aşezat-o separat şi a descris apoi cu cea mai mare exactitate, într-o manieră uluitoare rând pe rând, persoanele care îşi lăsaseră amprentele pe toate celelalte 12 foi.
- Şi cea pe care tocmai aţi extras-o? a fost întrebat.
Refuz să descriu această persoană, căci este mâna unui asasin care se va lăsa prins în mod stupid, din propria sa lăudăroşenie şi care va muri în închisoare.

Ultima amprentă era cea a unui medic, dr. Henry Meyer, care asasinase o femeie şi care avea, într-adevăr, să se laude cu odioasa sa faptă. Întrucât faptele se petrecuseră deja, Cheiro ar fi putut să le fi aflat între timp, deşi era foarte greu de presupus aceasta, căci asasinul fusese arestat chiar înainte de şedinţă. Ceea ce nimeni nu ar fi putut însă să ştie era faptul că dr. Meyer, declarat vinovat, dar nebun, avea să moară trei ani mai târziu în azilul în care a fost încarcerat!

Cheiro, care afirmase întotdeauna că nu ştie cărui fapt poate să atribuie clarviziunea sa, a descoperit într-o bună zi că darul său îi fusese luat în mod subit şi la fel de inexplicabil. Aceasta se producea în anul 1906 şi el a mărturisit-o imediat. A devenit atunci ceea ce el însuşi numea „un şarlatan onest”. A murit datorită unei crize de inimă la Hollywood, în anul 1939, pe stradă.

Peter Hurkos a devenit clarvăzător din ziua în care a căzut în cap
Peter Van der Hurk, un zugrav din Dordrecht, aşezare situată în apropiere de Rotterdam, a fost luat prizonier de către germani în 1943. El tocmai se afla cocoţat pe o scară mare, ocupat să zugrăvească zidul exterior al unei cazărmi, când, deodată, datorită unei mişcări greşite, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut de la mai bine de 10 metri. A fost ridicat în stare de inconştienţă şi dus imediat la spital: avea o fractură a craniului.

Atunci când şi-a deschis ochii, Van der Hurk era cu totul alt om. Acum el putea vedea în lumi subtile şi putea avea intuiţii instantaneu şi fără efort. Putea „vedea” tot ceea ce urmau să facă cei din jurul lui, le putea ghici gândurile. Se afla la spitalul din La Haye, iar într-un pat vecin se afla un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată înainte. Van der Hurk l-a privit şi i-a spus cât se poate de calm că era un om fără caracter, căci tocmai vânduse ceasul de aur pe care i-l lăsase cu limbă de moarte tatăl său puţin înainte de a muri!

Bărbatul, recunoscând toate acestea s-a ridicat, şi-a luat hainele şi a părăsit spitalul în pofida eforturilor de a-l opri, făcute de o infirmieră, venită în control. Peter i-a povestit acesteia ceea ce se întâmplase şi, cum spitalul tocmai se bucura de vizita unui psihiatru celebru, infirmiera s-a grăbit să-l caute. Dr. Pieters l-a examinat pe pacient, care pentru a-l convinge, i-a revelat câteva detalii în legătură cu o valiză pe care infirmiera o uitase în tren cu o zi înainte.

Astfel, Peter Hurkos, cel mai extraordinar şi cel mai faimos clarvăzător al timpurilor moderne, tocmai „ se născuse”. În cursul primelor săptămâni ce au urmat întoarcerii sale la viaţă, Peter Hurkos nu a dormit aproape deloc, căci suferea de dureri de cap cumplite. În plus, se simţea cât se poate de jenat şi de confuz în faţa oamenilor pe care îi putea citi astfel cu cea mai mare uşurinţă. Fiecare persoană care intra în cameră era însoţită de numeroase imagini sau forme gând pe care el le vedea şi care ilustrau temerile, speranţele, gândurile sale cele mai secrete! Lui Hurkos i-au trebuit câteva luni pentru a se obişnui şi pentru a nu mai reacţiona atât de vizibil în faţa a ceea ce califica el însuşi a fi „un veritabil exhibiţionism”.

Puţin câte puţin, el şi-a dat seama că darul său funcţiona chiar şi atunci când atingea anumite obiecte. Era suficient să le ia în mâini pentru a putea vedea proprietarul sau ultimele persoane care îl atinseseră. Putea face descrieri foarte precise ale tuturor acestor persoane.

Ţara sa era ocupată de nemţi şi, la fel ca pretutindeni, existau refugiaţi, dispăruţi, toţi cei pe care Gestapo-ul îi arestase. În curând, Hurkos a ajuns să nu mai ştie unde îi este capul. Primea de pretutindeni obiecte, fotografii etc., în speranţa că va putea da unele veşti despre persoanele dispărute. Contactat de Rezistenţa olandeză, el a devenit rapid omul ideal pentru a-i depista pe trădători sau pe agenţii pe care germanii încercau să-i infiltreze. Era suficient să-i privească o singură clipă sau să atingă un obiect care le aparţinea. După război, şefii rezistenţei au recunoscut că el nu s-a înşelat niciodată.

Mai târziu, el a fost solicitat în cele mai variate situaţii, de exemplu pentru a regăsi persoane, documente, comori. Astfel, la un moment dat el a ajuns în Franţa, în căutarea unei comori a unui comerciant. Acesta nu-şi mai găsea cufărul ce conţinea averea sa în monezi de aur, pe care o îngropase în grădină în anul 1940, în momentul în care invazia germană era iminentă. Hurkos a găsit în final cufărul într-o seră, acolo unde îl ascunsese grădinarul, care apoi fusese ucis. Sub pretextul că nu se semnase niciun contract, în final comerciantul nu i-a plătit nimic lui Hurkos pentru munca sa!

Hurkos a acceptat întotdeauna cu cea mai mare plăcere examinările şi experienţele medicale. Astfel, prof. Rene Dellaetrs de la Universitatea din Louvain a înregistrat numeroase encefalograme arunci când Hurkos privea fotografiile persoanelor care erau prezentate. Profesorul Dellaetrs a remarcat faptul că privirea anumitor fotografii genera sinuozităţi curioase în traseul acelor electroencefalografului ce reproducea pe o bandă lungă de hârtie reacţiile diferitelor părţi ale creierului său. El a remarcat de asemenea o cădere surprinzătoare, întotdeauna aceeaşi, pe toate traseele, de fiecare dată când Hurkos contempla o fotografie a unei persoane decedate. Ca om de ştiinţă precis şi meticulos, profesorul a tras concluzia că „există tendinţe telepatice extrem de pronunţate la clarvăzători”.

Peter Hurkos a locuit apoi în Statele Unite, unde a continuat să-şi exercite extraordinarul său dar de clarviziune. El trăia la o fermă în Milwaukee, iar venitul său principal provenea de la o mină de aur din Arizona, a cărei urmă fusese cu grijă ascunsă, iar apoi pierdută după moartea primului său descoperitor, un olandez, la fel ca şi Hurkos. Tot ce a avut acesta din urmă de făcut a fost să o regăsească şi apoi să o exploateze împreună cu un mic grup de asociaţi!

Totuşi, Hurkos nu a reuşit în toate cazurile. Câteodată, el obişnuia să desemneze un asasin, dar poliţia nu putea să descopere şi dovezile necesare pentru a-l condamna. Alteori, se părea chiar că se înşeală. Unul din cazurile cele mai bizare este fără îndoială acela al misteriosului „sugrumător din Boston”, un nebun sadic care a agresat şi sugrumat 11 femei. Hărţuită de opinia publică şi de presă, poliţia din Boston, oraşul în care s-au petrecut oribilele crime, a făcut apel la Hurkos. El a venit şi a descris mai întâi cu o uimitoare precizie un bărbat care nu era negru, dar care „se făcea negru”. Ceva mai târziu, poliţia a arestat un om aproape nebun, pe numele David Parker, care purta întotdeauna un cercel de aur la ureche şi care afirma că „retrăieşte rolul lui Othello”! El a sfârşit prin a-şi mărturisi crimele.

Câteva ore mai târziu, fără a putea da nicio explicaţie, Hurkos a identificat alt bărbat ca fiind ucigaşul, un bărbat care purta haine religioase. Într-adevăr, poliţia a arestat şi pe un anume O’Brian, de asemenea pe jumătate nebun, care însă de data aceasta a negat furios. Chemat la faţa locului, Hurkos a descoperit fără niciun efort în actele arestatului unele planuri ciudate ale apartamentelor unora din victime, marcate toate cu o cruce exact acolo unde cadavrul fusese găsit. El a scos de asemenea la iveală o carte cu desene ce reprezentau femei în toate poziţiile, între care 11 fuseseră complet înnegrite cu creionul!

A mai existat şi un al treilea nebun. Albert De Salvo, care a mărturisit şi el cele 11 crime. El a furnizat atât de multe detalii poliţiei, detalii pe care nimeni nu ar fi putut să le cunoască, încât poliţiştii au acceptat în final să îl considere pe el ca fiind unicul şi veritabilul vinovat. Iar cum acesta era într-adevăr nebun, De Salvo a fost internat pentru tot restul zilelor.

Hurkos a considerat că în realitate fuseseră doi ucigaşi, cei pe care îi descrisese şi care se află la ora actuală şi ei în azile de alienaţi. În ceea ce-l priveşte pe De Salvo, ne-am putea întreba dacă creierul acestuia nu a înregistrat telepatic pur şi simplu ceea ce făcuseră ceilalţi doi, pentru a-şi putea asuma în totalitate, printr-un gen de stranie şi morbidă identificare, crimele acestora, fenomen întâlnit nu de puţine ori de către poliţişti. Un lucru este sigur: în diferite perioade de dinaintea, din timpul şi de după cele 11 asasinate, cei doi acuzaţi desemnaţi de Hurkos, precum şi De Salvo se întâlniseră în diverse spitale psihiatrice.

Articol preluat din lucrarea „Cartea misterelor, o antologie a faptelor stranii” de profesor yoga Gregorian Bivolaru

yogaesoeric
15 februarie 2010

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga