Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare
 
Fragment din cartea Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare, autor profesor yoga Gregorian Bivolaru, carte nou apărută la editura Firul Ariadnei.
 
Descoperind parfumul tainic al prezenţei lui Dumnezeu în Creaţie
Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare sunt peste tot unde privim. Cu toate acestea, mulţi dintre noi ne împiedicăm, trecem prin viaţă ca orbii, căutând un înţeles la tot ce vedem. Şi atunci când dovada apare de la sine şi tânjeşte după a fi recunoscută ca atare, vălul de pe ochii noştri continuă să ne despartă de adevăr. Punem şi noi încă o dată întrebarea pe care i-a pus-o Pilat lui Iisus: „Ce este adevărul?” Cum ancorele noastre pentru adevăr au fost demult înlăturate în numele „ştiinţei”, plutim fără ţintă printr-o mocirlă de relativism în permanentă schimbare.

În încercările noastre disperate de a explica ceea ce vedem – dar negând totuşi adevărul, şi anume că Dumnezeu este fundamentul a orice – inventăm noi teorii şi speculaţii despre cum s-ar fi întâmplat totul. Ca să facem ideile şi presupunerile noastre mai acceptabile, le împopoţonăm cu denumiri frumoase, cum ar fi „o nouă paradigmă ştiinţifică”. Apoi speculăm: dacă se acordă timp suficient, sau o infinitate de încercări, sau conform unei legi care încă nu este pe deplin înţeleasă, am putea, de exemplu, să avem un univers antropic.

Când am ajuns la suficiente postulate de tipul: se poate să fi avut... s-ar putea să aibă... probabil că a fost şi le-am înveşmântat în respectabilitatea ştiinţei, ne felicităm pentru deşteptăciunea noastră. Ce nebunie! Aroganţa noastră studiată stă de fapt în calea adevăratei noastre educaţii. Nu e de mirare că scripturile ne spun că noi şi înţelepciunea noastră vom pieri. În Vechiul Testament, Isaia, suntem avertizaţi despre aceasta. Din Nefilimi 9:28, aflăm: „O, ce plan viclean al răului! O, deşertăciune şi slăbiciune şi nebunie a oamenilor! Când sunt învăţaţi, cred că sunt şi înţelepţi şi nu iau în seamă sfatul lui Dumnezeu, se întorc cu spatele, presupunând că ei se cunosc pe sine, deşi înţelepciunea lor este nebunie şi nu le e de niciun folos. Şi vor pieri.”

Experienţele EGVM – o amprentă clară
Vorbim despre amprentele lui Dumnezeu. Unde le-am putea descoperi? Să începem cu experienţele de moarte clinică. În opinia noastră, ele reprezintă una dintre cele mai clare amprente ale lui Dumnezeu. Încercările de a explica cum se produc fenomenele EGVM (experienţe la graniţele dintre viaţă şi moarte) sunt extrem de multe. EGVM coroborative, adică acele experienţe care sunt verificate ulterior de martori, în care individul părăseşte corpul şi vede lucrurile din afară, lucruri care nu puteau fi văzute în mod normal de persoana în cauză, devin din ce în ce mai numeroase. Munca lui Kenneth Ring cu oameni orbi care au avut EGVM este un exemplu uluitor de cercetare actuală, unde este foarte dificil să se găsească alte explicaţii în afara aceleia spirituale.

Poate că un alt exemplu de experienţă EGVM coroborativă este de ajutor aici. Elane Durham a avut o experienţă EGVM extinsă, în 1976, ca rezultat al unei tumori cerebrale, care a determinat un atac de cord. Deşi inconştientă, s-a văzut pe sine cum era transportată cu ambulanţa la spitalul Mercy din Chicago. După sosirea la spital, Elane a fost dusă într-o cameră de urgenţă; imediat, ea şi-a părăsit corpul şi a plecat către o lume mult mai frumoasă. A fost întoarsă din acea lume cu ajutorul defibrilatorului, fiind adusă din nou în corp, violent şi dureros. Pentru o vreme, a fost conştientă de confuzia personalului medical care se lupta să o salveze. A devenit conştientă şi de o asistentă din cameră care se ruga pentru ea. Apoi, starea ei s-a înrăutăţit foarte mult, până când ea l-a auzit pe doctor spunând: „Nu mai contează nimic. Este pierdută. Duceţi-o de aici.”
Mai înainte de a renunţa definitiv la ea, doctorul trimisese după un preot, care să-i facă ultimele slujbe. Preotul a sosit imediat după ce se dăduse ordinul de a se pregăti corpul lui Elane pentru morgă.
Preotul a început să-i facă slujba de binecuvântare, pe care ea a putut-o auzi cuvânt cu cuvânt. În timp ce el se ruga, Elane a spus că a simţit „o energie incredibilă, o forţă imensă care a mers de la cap până la picioare, în valuri calde”. Imediat după aceea, ea şi-a părăsit corpul din nou şi, ridicându-se deasupra, l-a văzut pe preot.

În 1998, Elane a descris în detaliu toată această experienţă, în cartea sa Mă declar complet uluită  şi a inclus şi o declaraţie scrisă a preotului care-i făcuse ultima slujbă, cu 22 de ani în urmă; el a confirmat ce a spus ea că i se petrecuse. Când sosise el la faţa locului, i se spusese că ea este moartă de 15-20 de minute. Controlându-i corpul, constatase că nu erau niciun fel de semne de viaţă, astfel că şi-a oficiat slujba şi a plecat.

El s-a întors la spital o săptămână sau două mai târziu şi, uitându-se într-unul din saloane, spre marea lui surprindere, a văzut-o pe Elane. I-a spus atunci: „Elane Durham, ce s-a petrecut cu dumneata? Erai moartă!”
Elane l-a asigurat că nu era moartă, dar el a răspuns că da. Era şocat să o vadă încă în viaţă.
Deşi experienţa lui Elane este dramatică, porţiunea coroborativă este foarte interesantă, deoarece include declaraţiile martorilor, scrise din perspectiva lor.
Cercetătorii continuă să descopere din ce în ce mai multe fenomene EGVM de tip coroborativ. Alţi cercetători încearcă cu disperare să explice cam cum s-au petrecut evenimentele, fără să fie nevoiţi să aducă în discuţie legătura cu Dumnezeu.

Universul antropic
Universul antropic este un alt exemplu de amprentă a lui Dumnezeu. Există un număr excesiv de mare de constante naturale şi de legi fizice care par a fi potrivite foarte bine unele cu altele, pentru ca viaţa să poată exista.
Putem da la infinit astfel de exemple ale unui univers – şi pământ – foarte bine acordat. Dacă pământul ar fi fost doar un pic mai aproape de soare, toate formele de viaţă ar fi fost arse, dacă ar fi fost doar un pic mai departe, totul ar fi fost îngheţat. Orbita Pământului în jurul Soarelui este aproape circulară, spre deosebire de cea a lui Marte, care este eliptică. Variaţia anuală a distanţei Pământului de Soare este de numai 3% din distanţa totală – de aici şi stabilitatea temperaturii. Variaţia redusă a temperaturii, moderată şi de înclinaţia pământului de 23 de grade în timpul rotaţiei sale, este tocmai cea potrivită pentru a menţine apa în stare lichidă, condiţie necesară pentru toate formele de viaţă. Mare parte din miezul de fier al Pământului este topit din cauza presiunii şi radioactivităţii. Acest miez de fier topit produce câmpul nostru magnetic, care deviază astfel radiaţia dăunătoare provenită de la Soare. Căldura internă este de asemenea foarte potrivită pentru erupţiile periodice ale vulcanilor, fenomen esenţial pentru eliberarea apelor subterane închise. Gravitaţia este foarte potrivită pentru ca oxigenul atmosferic şi nitrogenul să nu dispară în spaţiul cosmic. Dacă raportul nitrogen-oxigen din atmosferă ar fi mai mic, atunci s-ar dezlănţui o conflagraţie de neoprit de fulgere extrem de puternice. Dacă raportul ar fi mai mare, atunci viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu ar mai fi posibilă. Dacă densitatea gheţii ar fi mai mare decât a apei – aşa cum se întâmplă în cazul tuturor celorlalte elemente, atunci când acestea se transformă din lichide în solide – atunci s-ar fi scufundat în apă şi oceanele ar fi devenit întinderi de gheaţă. Dacă elementele grele, cum ar fi carbonul, oxigenul, fierul şi uraniul nu ar fi fost distribuite corespunzător prin praful stelar, atunci... dacă fotosinteza nu ar fi funcţionat, atunci... dacă raportul dintre cantitatea de pământ şi apă ar fi fost diferit, atunci... dacă pământul ar fi doar cu puţin mai mare sau mai mic în diametru, atunci... dacă gradul de căldură al vaporilor de apă ar fi fost diferit, atunci...

Aşa după cum argumentează John Leslie, este adevărat că se poate vorbi la infinit despre diverse varietăţi de universuri, în care fenomenul creaţiei lor se bazează pe probabilistică. Întrebarea este, dacă examinăm toate celelalte amprente ale lui Dumnezeu, cum am putea motiva apariţia unui univers antropic?

Creaţia spontană a vieţii
Aceasta este una dintre cele mai clare amprente ale lui Dumnezeu. Dacă am vrea să demonstrăm cum a putut lua fiinţă viaţa din întâmplare, nu am avea încotro şi ar trebui să folosim instrumentul matematicii probabilistice. Şi când acest instrument este folosit în conformitate cu legile ştiinţei, constatăm că şansele creaţiei spontane sunt incredibil de mici – mult mai mici decât consideră matematicienii că ar fi imposibilitatea. În mod similar, timpul disponibil pentru orice combinaţie întâmplătoare de substanţe chimice în supa prebiotică, necesară pentru apariţia chiar a celei mai simple forme de viaţă, depăşeşte chiar vârsta universului, ce să mai vorbim de vârsta mult mai mică a vieţii de pe pământ.

Această situaţie creează o dilemă extrem de dificilă pentru aceia care nu recunosc amprentele lui Dumnezeu. Instrumentele ştiinţei ori sunt aplicabile peste tot, ori nicăieri. Nu se poate spune că el poate fi aplicat într-o situaţie şi în alta, nu. Când Morowitz a calculat probabilitatea ca o legătură chimică distrusă dintr-o bacterie unicelulară să fie restabilită în condiţii chimice ideale, el a afirmat următoarele, despre rezultatele extrem de mici:
„... nicio argumentare şi nicio teorie despre vârsta universului sau despre mărimea sistemului nu reuşeşte să facă plauzibilă ipoteza că o asemenea fluctuaţie ar fi apărut într-un sistem în echilibru. Oricând putem spune despre orice eveniment unic că a apărut pur şi simplu. Acest lucru depăşeşte sfera consideraţiilor probabilistice şi chiar depăşeşte sfera ştiinţei. Oricum, putem deja să susţinem că, numai pe baza datelor probabilistice despre energie, posibilitatea apariţiei unei celule vii într-un sistem în echilibru este extrem de mică.”

Originea Big-Bang-ului
Aceasta este o amprentă interesantă care este discutată destul de mult. Problema este următoarea: ce sau cine a iniţiat Big-Bang-ul? Mai înainte de a fi început Big-Bang-ul, situaţia este descrisă de fizicieni ca fiind o singularitate – unde legile fizicii nu se aplică. Cu alte cuvinte, ei nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce s-a petrecut.

Stephen Hawkins a recunoscut dilema referitoare la Dumnezeu ridicată de modelul Big-Bang-ului, care presupune un început determinat de cineva. În acea singularitate, timpul nu are nicio semnificaţie şi nu se poate afirma logic că singularitatea ar fi fost începutul. Tot ce se poate spune este că, la momentul Planck, dintr-odată, Big-Bang-ul s-a produs şi legile fizice s-au aplicat. După aceea, timpul a căpătat sens. Dar dacă nu Dumnezeu a fost acela care a iniţiat acest fenomen, atunci ce a fost?

Pentru a evita atribuirea cauzei iniţiale sau a începutului Big-Bang-ului lui Dumnezeu, Hawkins a postulat existenţa unui univers spaţiu-timp fără limite. În acest postulat, el s-a folosit de matematica numerelor imaginare pentru a sugera că timpul se poate mişca şi înainte şi înapoi. Un asemenea univers ar putea avea o fază de expansiune în care viaţa să existe – cum este cea în care ne aflăm – urmată de o fază de contracţie, în care viaţa nu ar putea să existe. Într-un univers nelimitat, nu ar putea exista singularitatea.
Postulatul lui Hawkins despre un univers nelimitat implică faptul că, prin expansiunea şi contracţia în cicluri repetate, universul ar putea exista o infinitate de timp. Nu ar fi niciun început şi niciun sfârşit şi de aceea, nu ar fi nevoie de o cauză iniţială – sau Dumnezeu.

Hawkins nu a susţinut niciodată că ideea lui ar fi o teorie, ci doar o idee la care alţi fizicieni s-ar putea gândi şi ar putea lucra. Nu este cazul să discutăm toate argumentele pro şi contra unui sistem nelimitat. Problema principală a acestui postulat derivă din a doua lege a termodinamicii. În termeni simpli, legea a doua afirmă că orice se petrece în univers trebuie să se producă de la o stare de ordine către o stare de dezordine din ce în ce mai mare. Astfel, de exemplu, atunci când umfli un balon, suflând  din ce în ce mai tare în el, cheltuind astfel energie, şi un puşti îl face să pocnească, poate să plângă cât o vrea, că nu va putea acumula din nou gazul care fusese închis în balon. Energia aceea este pierdută pentru totdeauna, într-o stare de entropie mai mare şi de dezordine mai mare. Chiar dacă ai avea un alt balon gol, trebuie să cheltui altă energie, suflând din nou din adâncul plămânilor, pentru a-l satisface pe puşti.

În ce priveşte universul nelimitat al lui Hawkins, aceasta înseamnă că, indiferent dacă universul se expansionează sau se contractă, în orice sistem real (nu imaginar), lucrurile progresează de la o stare organizată către o stare din ce în ce mai dezorganizată. Nu putem înainta nedefinit, într-o expansiune şi contracţie alternantă, dacă lucrurile ajung, în ultimă instanţă, într-o stare de dezordine infinită. Într-un anumit punct, universul ajunge la un sfârşit. Ca să admitem că a ajuns la un sfârşit, înseamnă implicit că a avut un început. Entropia crescândă din orice sistem termodinamic implică inevitabil un început, când entropia era mai mică.

Deci, deci ne întoarcem din nou la amprenta iniţială. Cu siguranţă că a fost un început. Şi dacă a fost un început, cine sau ce a creat universul (starea de ordine sau de entropie scăzută) şi cine sau ce a produs Big-Bang-ul?

Materia şi Antimateria, Gravitaţia şi Lumina
Teoria actuală susţine că, în timpul Big-Bang-ului, materia şi antimateria existau în cantităţi egale şi că atunci când au interacţionat una cu cealaltă, s-au distrus. De ce a supravieţuit materia şi antimateria nu – într-adevăr, de ce universul nostru nu s-a distrus în această perioadă, este o întrebare... Au fost avansate numeroase teorii care au încercat să explice surplusul de materie faţă de antimaterie, dar nu există niciun răspuns definitiv. Gerald Schroeder a scris, în cartea sa Ştiinţa lui Dumnezeu: „Dintr-un motiv exotic şi oarecum incert, a fost produsă un pic mai multă materie decât antimaterie. Noi şi întregul univers material suntem dovada aceste inegalităţi primordiale. Diferenţa a fost infinitezimală, 1 la 10 miliarde. Adică, pentru fiecare 10.000.000.000  de antiparticule, s-au format 10.000.000.001 particule. Cum particulele şi antiparticulele s-au anihilat, acea particulă în plus din 10 miliarde, a rămas. Fiecare galaxie, stea şi fiinţă umană este compusă din acele rare particule „extra”.”

Să ne gândim pentru un moment la gravitaţie. Oamenii de ştiinţă pot descrie efectul gravitaţiei, în detaliu, cu mare precizie matematică. Este clar că obiectele sunt atrase unele de altele proporţional cu masa lor. De exemplu, greutatea indivizilor este mai mică pe lună decât pe pământ. Dar de ce este aşa, care este cauza acestei atracţii?  Cereţi unui om de ştiinţă să explice ce este gravitaţia şi el o va descrie repede, dar va admite şi faptul că nu ştie de ce acţionează aşa. Poate chiar o să mormăie ceva despre faptul că spaţiul, timpul şi gravitaţia sunt interconectate, dar nu vă va putea da un răspuns definitiv în ce priveşte natura sau cauza ei.

La fel se petrece şi cu lumina. Oamenii de ştiinţă descriu lumina ca fiind o formă de radiaţie electromagnetică, dar de la acel punct încolo, explicaţia lor devine confuză. Vor fi capabili să vă arate – iarăşi, cu mare precizie matematică –  cum, în anumite condiţii, lumina se comportă ca o particulă şi cum în alte condiţii, ea se comportă ca o undă. Dar cereţi-le să vă explice de ce manifestă ea acest comportament diferit, sau ce este lumina mai exact, şi ei îşi vor mărturisi ignoranţa.

Acestea sunt doar câteva exemple despre cât de bine lucrează natura pentru beneficiul tuturor formelor de viaţă. Deşi aceste amprente nu sunt foarte uşor de identificat ca fiind ale lui Dumnezeu, totuşi cu siguranţă par să arate în direcţia Lui.

Continuumul spaţio-temporal şi viteza de propagare – o amprentă importantă
Oamenii de ştiinţă sunt capabili să verifice dacă timpul se dilată într-adevăr sau se contractă – în funcţie de starea observatorului – pe măsură ce ne apropiem de viteza luminii. Problema apare atunci când răsar dovezi, în urma unor alte descoperiri ştiinţifice recente, cum că ar exista o altă dimensiune în care timpul, spaţiul şi viteza de propagare sunt diferite de cele din universul nostru cvadri-dimensional. Cei care experimentează EGVM frecvente spun că acolo unde merg ei, spaţiul nu are semnificaţie şi că pot călători între stele cu o viteză imensă – mult mai mare decât viteza luminii. Cred că ar fi binevenite aici câteva exemple. Mai întâi, vom include nişte comentarii legate de timp, din cadrul unor EGVM:
„Nu ştiu. Nu aveam noţiunea timpului.”
„Ai putea spune că EGVM a durat o secundă sau a durat 10.000 de ani, că nu ar fi nicio diferenţă.”
„Era o sferă diferită... una în care conceptul de timp nu are niciun sens.”
„Pentru un moment, care a părut în afara timpului...”
„Mă aflam într-un spaţiu, într-o perioadă de timp, în care, aş putea spune că spaţiul şi timpul erau negate.”

Iată acum câteva exemple în care unii au relatat cum au călătorit ei pe distanţe mari, cu viteză enormă:
„Am părăsit camera de spital, m-am ridicat direct în sus, prin tavan şi m-am înălţat de la suprafaţa planetei, cu o viteză foarte mare.”
„Viteza mea era incredibilă – indescriptibilă. Nimeni pe pământ nu a călătorit atât de repede, nimeni n-ar fi putut.”
„M-am simţit de parcă aş fi fost propulsat înainte cu viteza luminii sau chiar mai repede.”
„Ne-am început călătoria prin spaţiu, părând că merg cu viteza luminii (căci nu pot face altă comparaţie).”
„Gradat, îţi dai seama... că te deplasezi cel puţin cu viteza luminii. E posibil să fie viteza luminii, dar e posibil să fie chiar mai mare decât atât. Îţi dai seama că mergi atât de repede şi că acoperi distanţe vaste, imense, în doar câteva sutimi de secundă...”

Fenomenele EGVM demonstrează că indivizii se află într-o altă dimensiune, sau sub o altă formă (sau amândouă), în care timpul nu este la fel cu cel de aici şi în care sunt posibile viteze enorme. Presupunând că EGVM reprezintă realitatea, aceasta ar fi dovada că astfel de lucruri sunt posibile şi că Dumnezeu este cel care le produce, dar cel puţin în acest moment, amprenta nu este clară.

Dar dacă vom compara aceste EGVM cu unele învăţături din Biblie? Iată un citat din „Apocalipsă”, în ce priveşte timpul: „Şi tot aşa, până când ultimul înger va suna din trompeta sa; şi el se va ridica deasupra pământului şi deasupra apei şi va jura în numele celui care stă pe tron, că timpul nu va mai exista; şi că Satan va fi înlănţuit, acel şarpe bătrân, care este numit diavol, şi nu i se va mai da drumul în spaţiu timp de o mie de ani.”

Dubii despre domeniul cuantic
Teleportarea cuantică este o stare distinctă în care o particulă atomică poate transmite instantaneu informaţia către o altă particulă, la distanţe imense. Un alt caz de „acţiune ciudată”, după cum a denumit-o Einstein, este ilustrată în experimentele care demonstrează natura duală a luminii – aceea de particulă (fotoni) şi de undă.

Se ştie de multă vreme că această caracteristică de undă a luminii poate fi dovedită prin plasarea luminii în spatele unei bariere, în care se observă apariţia pe ecran a unei imagini formată dintr-o serie de benzi alternante verticale de întuneric şi lumină. Acesta este faimosul experiment realizat pe la începutul anilor 1800, de către englezul Thomas Young, care a demonstrat interferenţa undelor luminoase după ce trec prin fante. Liniile întunecate corespund zonelor în care undele de la două fante interferează (şi se anulează), iar liniile luminoase sunt corelate cu zonele în care undele se întăresc reciproc. Aceasta este analog cu aruncarea a două pietre într-un lac, unde observăm interferenţa undelor provocate de cele două pietre.

O singură fantă nu produce acest efect, dar în schimb ilustrează faptul că dacă fotonii trec numai printr-o fantă, va fi proiectată pe ecran o singură linie luminoasă verticală. Este destul de enigmatică întrebarea de ce într-un caz lumina acţionează ca o undă, sub forma caracteristică a undelor care interferă unele cu altele, iar în alt caz se manifestă ca particule – care pot fi influenţate de gravitaţie. Dar adevăratele îndoieli au apărut când fizicienii din domeniul fizicii cuantice au extins cercetările pe care le începuse Young.

Să ne imaginăm experimentul cu cele două fante, dar în loc să folosim o rază ca sursă de lumină, vom folosi o particulă emiţătoare, care poate emite doar un foton o dată. Puteţi să credeţi sau nu, dar, dacă emitem câte un singur foton printr-una din cele două fante, aceştia vor lovi ecranul, dar vor evita cu scrupulozitate zonele în care ar apărea în mod normal liniile întunecate în cazul interferenţei de unde. Pe măsură ce sunt emişi din ce în ce mai mulţi fotoni prin aceeaşi fantă, modelul deja familiar de linii întunecate şi luminoase va începe să apară. Cum se poate petrece aşa ceva, din moment ce nu emitem fotoni şi prin fanta cealaltă? Nu ar trebui să existe interferenţă de unde, din moment ce nu există unde care să provină de la fanta a doua şi care să interfereze cu cele de la prima fantă.

Ca efectul să fie şi mai accentuat, haideţi să închidem cea de-a doua fantă. De data aceasta, fotonii care sunt emişi prin prima fantă se comportă aşa cum trebuie, ca particule normale care lovesc ecranul şi formează o linie luminoasă continuă. Dacă deschidem acum fanta a doua, dar continuăm să emitem doar prin prima fantă, deodată fotonii par „să ştie” că s-a deschis şi cea de-a doua fantă. Încep să se comporte din nou ca şi unde interferente. Vor evita spaţiile în care ar fi apărut liniile întunecate şi se vor concentra în spaţiile care ar fi fost luminate, dacă ar fi existat unde provenite de la ambele fante. Brian Silver, afirmă în cartea sa Ascensiunea Ştiinţei:
Fotonii emişi printr-o fantă par să «ştie» că nu trebuie să se îndrepte în direcţia striurilor întunecate. Se petrece ceva ciudat aici. Imaginaţi-vă că aţi fi un foton care trece printr-o fantă. De unde aţi putea să ştiţi să nu vă îndreptaţi către liniile întunecate?...
Dacă un foton «ştie» că nu poate să meargă către o  linie întunecată deoarece interacţionează cu fanta prin care trece, înseamnă că n-ar trebui să conteze dacă închidem fanta a doua. Cum poate «ştie» un foton dacă cealaltă fantă este deschisă sau închisă
?”

Aceste „dubii cuantice” în ce priveşte particulele aflate la ani-lumină una de alta, care par să simtă imediat ce face partenera sa şi în ce priveşte fotonii de lumină care ştiu ce nu ar trebui să ştie – nimeni nu le-a spus că cealaltă fantă este deschisă sau închisă – sunt pur şi simplu inexplicabile. Fizicienii cunosc ciudăţenia acestor efecte cuantice, dar nu pot face altceva decât să ridice din umeri, dacă li se cere să dea o explicaţie.

Deşi aceasta nu este o amprentă clară a lui Dumnezeu, pare să fie ceva de genul acesta. Se pare că legile Lui au ceva insondabil pentru ştiinţa de astăzi.

Un răspuns angelic despre Biblie
Mai înainte de a avea acea EGVM, Howard fusese un ateu, astfel că se îndoia de adevărul Bibliei. În timpul EGVM, Howard i-a întrebat pe „prietenii” săi angelici despre Biblie:
„Când revederea vieţii s-a încheiat, ei au întrebat: «Vrei să pui vreo întrebare?» Eu aveam un milion de întrebări. De exemplu, am întrebat: «Ce-mi puteţi spune despre Biblie?» Ei au răspuns: «Ce-i cu ea?» Am întrebat dacă este adevărată şi ei au spus că da. Atunci i-am întrebat cum de am descoperit atâtea contradicţii atunci când am citit-o. Atunci ei m-au dus din nou înapoi în revederea vieţii pe care o trăisem şi mi-au arătat ceva ce se pare că omisesem. Atunci mi-au arătat că de câte ori am deschis Biblia, am citit din ea cu ideea de a descoperi contradicţii şi probleme. Încercam să-mi demonstrez mie însumi că nu merita să o citesc.
Le-am spus atunci că nu-mi este foarte clar ce scrie în Biblie. Nu prea avea sens. Ei mi-au spus că Biblia conţine adevăruri spirituale şi că trebuie să o asimilez din punct de vedere spiritual ca să o pot înţelege. Trebuie să o citesc, având starea de rugăciune. Prietenii mei m-au informat că ea nu este ca toate celelalte cărţi. Mi-au mai spus, lucru care l-am descoperit şi eu singur mai târziu, că atunci când o citeşti având în tine starea de rugăciune, Biblia îţi vorbeşte, ţi se revelează şi nu mai ai nevoie să te chinui tu singur.”

Libertatea de alegere şi Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg
Pentru evoluţia fiinţelor umane este fundamental ca indivizilor să le fie acordată o scurtă perioadă în această lume a mortalităţii, în care ei să înveţe ce înseamnă consecinţele propriilor acţiuni alese. Această libertate este constrânsă doar de limitele fizice ale existenţei şi de mediul politic şi social al contextului pe care-l trăiesc şi, în funcţie de aceste constrângeri, ei sunt răspunzători în faţa lui Dumnezeu pentru alegerile lor.
Experienţele de moarte clinică susţin această poziţie teologică. Şi am mai fi putut da multe alte exemple de acelaşi gen.

Dar ce poate spune ştiinţa despre această libertate de alegere? Chiar şi mai înainte de apariţia mecanicii cuantice pe la sfârşitul anilor 1900, oamenii de ştiinţă şi filozofii s-au luptat cu ideea liberului arbitru. Ştiinţa newtoniană a arătat o predictibilitate miraculoasă a cauzei şi efectului. Folosind legile dezvoltate de Newton, a fost posibil, de exemplu, să se calculeze cu precizie traiectoria unui proiectil de artilerie. Sub guvernarea acestor legi, se pare că natura răspunde întotdeauna într-un mod determinist şi predictibil.
Din aceste observaţii ştiinţifice, filozofii au desprins în mod natural ideea că viitorul ar fi predeterminat. Cum toate acţiunile din ceruri sau de pe pământ sunt guvernate de legile deterministe ale fizicii şi chimiei, concluzia ar fi că nu poate exista liber arbitru.
Mecanica cuantică şi Principiul incertitudinii dezvoltat de Max Planck, Werner Heisenberg şi Niels Bohr au schimbat această viziune deterministă asupra lumii şi universului. Gerald Schroeder a explicat ce s-a petrecut: „În 1927, un concept revoluţionar a răsturnat logica determinismului. În acel an, Werner Karl Heisenberg a publicat principiul său al indeterminismului, principiul incertitudinii. Acesta definea o limită a preciziei cu care poate fi măsurată poziţia şi impulsul unei particule. Cu cât mai exact poate fi determinat impulsul unui obiect, cu atât mai puţin exactă este poziţia lui. Valoarea exactă a amândurora nu poate fi măsurată niciodată...
Pentru prima dată,  comunitatea ştiinţifică a admis că există o limită a cunoaşterii ştiinţifice. Nefiind capabili să cunoaştem cu exactitate prezentul, este evident că nu putem spune mare lucru despre viitor
.”

Concluzii de bază în urma identificării anumitor amprente
Bazându-ne pe amprentele lui Dumnezeu pe care le-am subliniat până acum, am ajuns la anumite concluzii. Prima concluzie este aceea că dovada că Dumnezeu este cel care a creat universul şi lumea vie este copleşitoare. Doar întrebându-ne pur şi simplu Ce este singularitatea? sau: Ce anume produce ciudăţenia cuantică?, ajungem de fapt la Dumnezeu. În timp ce unii pot spera într-o şansă ca universul antropic să se fi creat dintr-o infinitate de universuri non-antropice, dacă luăm totuşi în considerare dovezile prezentate în această carte, observăm că orice răspuns care nu conduce la ideea de Dumnezeu creator, dispare.

A doua concluzie pe care o putem formula este că evoluţia prin selecţie  naturală este o realitate, dar acest fapt nu poate fi extrapolat pentru a explica complexitatea multor forme de viaţă. Nu putem răspunde nicicum la întrebarea: Cum a apărut viaţa pe pământ? Chiar şi numai din considerente probabilistice, există un singur răspuns raţional la cum a început viaţa – Dumnezeu.
O altă concluzie este că EGVM nu pot fi explicate nicicum altfel decât ca fiind o dovadă a existenţei noastre şi într-un alt plan spiritual, o dimensiune subtilă guvernată de adevăr, lumină, iubire şi cunoaştere – tărâmul lui Dumnezeu.

Unele concluzii corelate
Abordarea ştiinţifică a creaţiei, deşi foloseşte termeni ca: univers antropic, constante foarte bine armonizate, omega egal cu unitatea  şi  improbabilitatea formării spontane a vieţii, a inclus din ce în ce mai mult ideea unui Creator, ca postulat acceptat ştiinţific. Frank J. Tipler, de exemplu, este profesor de fizică matematică la Universitatea Tulane. În cartea sa Fizica nemuririi, el dezvoltă o teorie a învierii universale bazată pe principiile fizicii. Concluziile la care a ajuns sunt suficient de pertinente pentru a duce la transformarea perspectivei multor oameni de ştiinţă. El scrie:
Fizica a absorbit  acum teologia; divorţul dintre ştiinţă şi religie, dintre raţiune şi emoţie, a luat sfârşit... Ştiinţa ne poate oferi acum  consolări atunci când suntem faţă în faţă cu moartea, consolări care altădată le oferea doar religia. Religia este acum o parte a ştiinţei.”

La fel de importantă este cercetarea ştiinţifică a fenomenului de moarte clinică şi descoperirea că EGVM coroborative nu pot fi explicate logic decât ca fiind dovada naturii duale a omului. În momentul morţii, conştiinţa se separă şi pătrunde într-o altă dimensiune sau alt tărâm – unul guvernat de Lumină. Dr. Michael Sabom a cercetat moartea clinică şi experienţe asociate şi a descris o parte din munca sa în cartea Lumină şi moarte. El îşi comentează astfel unele descoperiri: „Oamenii de ştiinţă au evitat constant să se preocupe de lumea non-materială şi au preferat să opereze cu latura fizică mult mai confortabilă, care poate fi supusă examinării şi măsurării. Oricum, orice studiu asupra fenomenului EGVM aduce faţă în faţă aceste două lumi (cea non-materială, a spiritului, şi cea fizică, materială) şi previne separarea convenabilă a acestora. Deci noi ne angajăm acum pe o cale nouă şi eu caut să păşesc cu atenţie în acest teritoriu, unde ştiinţa şi teologia se intersectează.”

Deoarece cercetarea EGVM are nevoie şi de instrumentele ştiinţei moderne pentru explicarea sa – instrumente ale fizicienilor şi cosmologilor – ea acţionează ca o punte de legătură între ştiinţă şi spiritualitate.
Astfel că oamenii de ştiinţă creaţionişti din domeniul astronomiei, matematicii, cosmologiei, fizicii, geofizicii, chimiei, antropologiei, biologiei şi microbiologiei le pot vorbi cercetătorilor EGVM din domeniul fiziologiei, psihologiei, chimiei, biologiei, microbiologiei, sociologiei şi farmacologiei despre descoperirile lor comune, care indică toate existenţa unui Creator. Mai mult, intersecţia celor două câmpuri ştiinţifice cu cel al religiei poate duce la o înţelegere mai mare între oamenii religioşi şi oamenii de ştiinţă.

Implicaţii
Ce implicaţii au aceste concluzii? Enorme. În loc ca umanitatea să fie înghiţită de lucruri care contează mai puţin, de fapt ajungem la concluzia că umanitatea este lucrul care contează cel mai mult. Înseamnă că există un Dumnezeu şi că viaţa continuă şi după moarte. În loc să se considere că viaţa a apărut ca eveniment întâmplător şi care poate dispărea oricând în urma unor explozii stelare viitoare, putem considera că viaţa este scopul din spatele erupţiilor cosmice. În locul unei alunecări fără sens către moarte, caracterizată prin absurdităţi tragi-comice – şi care se încheie cu cea mai mare absurditate din toate, extincţia –  moartea devine o misiune cu scopul de a descoperi Adevărul şi Lumina: Dumnezeu.

Noi, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu suntem angajaţi într-o continuă călătorie de transformare. Am trăit întotdeauna şi vom continua să trăim pentru totdeauna.   Tuturor ni se garantează, prin sacrificiul lui Iisus Cristos, că vom  trăi într-un corp spiritual perfect, după care nu vom mai muri niciodată. Mai înainte de a ajunge la acest stadiu, imediat după moarte, ne vom părăsi trupul fizic şi vom continua să trăim în spirit. În ultimă instanţă, în funcţie de cum am trăit în această viaţă de probă, putem deveni ca şi Dumnezeu, bucurându-ne alături de El în gloria Sa.

Această perspectivă asupra viitorului  impactează întotdeauna prezentul nostru. Aşa cum cei care experimentează EGVM se reîntorc la viaţă cu sentimentul că au o misiune şi o dorinţă copleşitoare de a-şi modifica vieţile astfel încât acestea să fie cât mai spirituale şi mai pline de iubire, la fel ne vom modifica vieţile dacă vom crede cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu şi în dovezile care ne sunt prezentate. Noi ne-am părăsit căminul din ceruri pentru o perioadă scurtă de testare în această şcoală efemeră. Atunci când am plecat de acolo, am ţipat de bucurie pentru că Părinţii noştri cereşti ne-au oferit această oportunitate. Când ne întoarcem înapoi şi dacă ne vom fi valorificat potenţialul nostru ceresc, bucuria noastră va fi completă.

Dacă i-aţi întreba pe majoritatea celor care au trăit moartea clinică cum ar fi să descrie într-un singur cuvânt experienţa lor, aproape cu certitudine ar spune că acest cuvânt este iubire. Când Iisus a fost întrebat de farisei „Care este cea mai mare poruncă?”, el a răspuns: „Să-L iubiţi pe Dumnezeu din toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată mintea. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar cea de-a doua este la fel de mare, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se sprijină toată legea şi toţi profeţii.”
Acei indivizi privilegiaţi care pot arunca o privire pe tărâmul lui Dumnezeu sunt copleşiţi de iubirea pe care o pot simţi. Acea iubire le pătrunde fiinţa şi ei se întorc înapoi, dorindu-şi să împărtăşească şi altora ceea ce au descoperit. O altă concluzie este aceea că dacă pătrundem adânc în noi, putem descoperi iubirea de Dumnezeu şi putem transforma lumea prin puterea ei.

Cine suntem noi?
Noi suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, trimişi de El aici pe pământ pentru a ne continua creşterea şi dezvoltarea,  suntem fiinţe spirituale care se bucură de o şcolarizare fizică temporară, dar extrem de importantă. Trupurile noastre fizice sunt făcute din praf stelar, dar trupurile noastre spirituale sunt făurite din eternitatea lui Dumnezeu. Menirea noastră, pe care ar trebui să o împlinim întotdeauna, este de a deveni una cu Lumina şi de a împărtăşi gloria şi puterea lui Dumnezeu. Şi deşi acum privim prin nişte ochelari întunecaţi, o să ajungem să vedem şi să ştim, să fim văzuţi şi ştiuţi, în lumina şi gloria eternă care a fost şi este casa noastră de drept.
 

yogaesoteric
martie 2010

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga