Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Confesiunile Sfântului Augustin (1)

 

Fragmente din Cartea a zecea - Confesiuni

Eu caut viaţa fericită
Aşadar, în ce fel să Te caut eu pe Tine, Doamne? Căci atunci cînd încerc să Te aflu pe Tine, o, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită. Te voi căuta pe Tine, pentru ca sufletul meu să trăiască, întrucât trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din Tine. Deci, în ce fel pot eu să aflu viaţa fericită? Fiindcă n-am să pot s-o am, până când n-am să pot spune: „destul, este aici!”, după care va trebui să spun în ce fel am găsit-o. Oare prin reamintire, ca şi când aş fi uitat-o (şi, într-adevăr, ţin minte că până acum am tot uitat-o), sau prin dorinţa de a mi-o însuşi pe calea învăţării, ca pe una necunoscută, ori ca pe una pe care nu am ştiut-o niciodată, sau ca pe una pe care am uitat-o în aşa măsură încât nici nu-mi amintesc că am uitat-o? Oare nu poate fi numită viaţă fericită însăşi viaţa pe care toţi şi-o doresc şi nu există absolut nimeni care să n-o vrea? De unde au aflat de ea, de şi-o doresc aşa de mult toţi? În ce loc au văzut-o, ca astfel s-o iubească? Fără îndoială, eu unul nu ştiu cum avem această noţiune. Şi mai există un mod, cel conform căruia, când cineva o deţine, atunci acela este fericit; sau când unii, care evident există, sunt fericiţi prin speranţa ei. Aceştia din urmă o deţin într-un mod inferior, în raport cu aceia care sunt fericiţi deja prin faptul însuşi că o deţin; însă ei sunt totuşi mai buni decât aceia care nu sunt fericiţi nici prin speranţă, nici prin faptul propriu-zis. Şi totuşi, aceştia dacă nu ar deţine-o în vreun fel, nu şi-ar dori atât de mult să fie fericiţi, lucru pe care ei îl vor la modul cel mai sigur şi cât se poate de limpede.

Nu ştiu în ce fel o cunosc, şi de aceea ei o deţin prin nu ştiu ce cunoaştere, în legătură cu care eu mă frământ dacă ea se află sau nu în memorie, fiindcă, dacă se află acolo, atunci noi am fost deja fericiţi cândva; dar oare am fost fericiţi cu toţii sau fiecare în parte, ori numai omul acela, care a păcătuit cel dintâi, şi în care noi toţi am şi murit şi din care noi toţi ne-am născut cu starea de păcat; un lucru de care nu mă ocup acum, ci mă întreb doar dacă viaţa fericită se află sau nu se află în memorie. Pentru că, dacă noi n-am cunoaşte-o, nu am iubi-o. Auzim numele acesta şi toţi mărturisim că dorim acest lucru; fiindcă noi nu ne mulţumim doar la auzul său. Căci atunci când un grec aude termenul acesta pronunţat în latină, nu este mulţumit, întrucât el ignoră ceea ce i s-a spus; noi însă suntem încântaţi să-l auzim, aşa cum ar fi şi acela, dacă l-ar auzi pronunţat în limba greacă, deoarece lucrul desemnat nu este nici grec, nici latin, ci este lucrul pe care şi grecii, şi latinii, şi oamenii care vorbesc alte limbi ar dori din tot sufletul să-l dobândească. Este, aşadar, ştiut de toţi că, dacă oamenii ar putea să fie întrebaţi în aceeaşi limbă dacă ar dori să fie fericiţi, ei ar răspunde fără nicio întârziere că ar dori. Or, lucrul acesta nu s-ar putea întâmpla dacă lucrul care este denumit prin aceasta, nu ar fi deţinut deja de memoria lor.

Viaţa fericită nu poate fi văzută cu ochii
Oare tot aşa ne amintim şi de viaţa fericită, cum îşi aminteşte cineva de Cartagina, în cazul în care a văzut-o? Nu, fiindcă viaţa fericită nu se vede cu ochii, dat fiind că ea nu este fizică. Sau poate ne amintim de ea aşa cum ne amintim de numere? Nu, căci cel care le cunoaşte pe acestea nu mai caută să şi le însuşească; în timp ce viaţa fericită, deşi noi avem cunoştinţă despre ea, motiv pentru care o şi iubim, încă mai voim să o dobândim, spre a fi fericiţi. Ori poate ne amintim de ea, aşa cum ne amintim de regulile elocinţei? Nu, căci, cu toate că după ce au auzit termenul respectiv, oamenii îşi reamintesc conţinutul elocinţei, aş zice chiar că şi-l amintesc şi cei care nu sunt încă elocvenţi, mulţi dintre ei dorindu-şi să fie elocvenţi — fapt din care rezultă că ea există şi în cunoaşterea lor; totuşi ei, prin simţurile trupului lor, i-au văzut pe alţii mai elocvenţi şi s-au simţit desfătaţi, dorindu-şi să fie şi ei în această situaţie; deşi, dacă nu s-ar fi simţit desfătaţi graţie unei cunoaşteri interioare, nici n-ar vrea să fie într-o situaţie similară, dacă nu s-ar simţi desfătaţi. Dar viaţa fericită n-o putem afla la alţii prin niciun simţ al trupului.

Oare ne amintim de viaţa fericită aşa cum ne amintim de bucurie? Probabil că da. Căci eu îmi amintesc de bucuria mea chiar şi când sunt trist, după cum îmi amintesc de viaţa fericită atunci când sunt nefericit; dar niciodată, printr-un simţ al trupului meu, nu am văzut, nu am auzit, nu am mirosit, nu am gustat şi nu am pipăit bucuria mea, ci am experimentat-o în sufletul meu, atunci când m-am bucurat, iar cunoaşterea ei s-a fixat în aşa fel în memoria mea, încât sunt în stare să mi-o amintesc uneori cu dispreţ, alteori cu o anume dorinţă, în funcţie de diversitatea lucrurilor acelora de care îmi aduc aminte că m-am bucurat. Căci eu am fost cuprins şi de o anumită bucurie izvorâtă din lucrurile urâte, pe care, reamintindu-mi-le acum, le detest şi le resping cu oroare; dar mi-am amintit uneori şi de lucrurile bune şi cinstite, pe care, dorindu-le, le rechem în memorie. Acestea, chiar dacă uneori nu sunt prezente, tocmai de aceea îmi readuc în memorie cu tristeţe bucuria mea de altădată.

Aşadar, unde şi când am cunoscut eu în mod direct viaţa mea fericită, pentru ca acum să-mi amintesc de ea, s-o iubesc şi s-o doresc? Fiindcă nu doar eu sau un număr mic de oameni dorim să fim fericiţi, ci absolut toţi; fapt pe care dacă nu l-am fi cunoscut printr-o cunoaştere sigură, nu ni l-am dori cu o voinţă atât de fermă.

Dar ce mai este şi asta, fiindcă, dacă li s-ar pune la doi indivizi întrebarea în ce măsură vor ei să fie militari, s-ar putea ca unul dintre ei să răspundă că vrea, iar celălalt că nu vrea; dar dacă li s-ar cere să răspundă în ce măsură ar dori să fie fericiţi, atunci fără niciun fel de ezitare şi unul şi celălalt ar afirma imediat că doresc să fie fericiţi: unul, că vrea să fie militar pentru niciun alt motiv decât ca să fie fericit, iar celălalt, că nu vrea să fie militar, tot pentru a fi fericit. Oare este aşa din cauză că unul îşi dobândeşte bucuria dintr-un fapt, iar celălalt dintr-altul? Aşa stând lucrurile, ei sunt de comun acord că amândoi vor să fie fericiţi, după cum tot într-un acord deplin ar fi şi dacă ar fi întrebaţi şi despre următorul lucru: vor ei să se bucure, într-adevăr, şi numesc ei bucuria însăşi viaţa fericită? În ciuda faptului că unul dobândeşte lucrul acesta într-un domeniu, iar celălalt într-altul, totuşi atât unul, cât şi celălalt tind spre acelaşi lucru —bucuria. Şi fiindcă acesta este lucrul pe care nimeni nu poate să spună că nu l-a încercat, tocmai de aceea, după ce a fost descoperit în memorie, este recunoscut atunci când se face auzit termenul de viaţă fericită.

Viaţa fericită este să mă bucur de Tine
Lipsească! Lipsească, o, Doamne, de la inima robului Tău, care Ţi se mărturiseşte Ţie, lipsească de la mine gândul de a mă considera fericit, atunci cînd mă bucur de orice fel de bucurie. Căci bucuria este ceva care nu se dă celor nelegiuiţi, ci acelor care Te cinstesc pe Tine într-un mod dezinteresat, cei pentru care bucuria eşti Tu însuţi. Şi iarăşi, viaţa fericită înseamnă a se bucura de Tine, la Tine şi din cauza Ta: căci numai aceasta este bucurie, iar o alta nici nu mai există. Cei care cred că mai există şi o altă bucurie se îndreaptă către aceea, dar ea nu este cea adevărată. Cu toate acestea însă, voinţa lor nu se abate de la o anumită imagine a bucuriei.

Viaţa fericită este bucuria de Adevăr
Aşadar, nu este sigur că toţi vor să fie fericiţi, fiindcă cei care nu vor să se bucure de Tine, singura viaţă fericită care există, nu vor în niciun caz viaţă fericită. Dar oare toţi vor aşa ceva? Dar, pentru că trupul pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul pofteşte împotriva trupului, pentru ca acestea să nu facă ceea ce vor ele, ei decad în ceea ce pot şi se mulţumesc cu acest fapt; deoarece lucrul pe care nu sunt în stare să-l facă nu şi-l doresc atât de mult cât ar fi de ajuns ca să-l poată face. Eu, unul, aş vrea să-i întreb pe toţi dacă ei preferă să se bucure mai mult de adevăr decât de minciună. Dar, pe atât nu ezită să spună că preferă să se bucure de adevăr, pe cât nu pregetă să afirme că vor să fie fericiţi. Într-adevăr, viaţa fericită nu este altceva decât bucurie de adevăr. Căci aceasta este bucuria de Tine, Cel Care eşti Adevărul, o, Dumnezeul meu, frumuseţea mea, salvarea feţei mele, Dumnezeul meu. Toţi vor această viaţă fericită; această viaţă, care este singura fericită, toţi o vor; toţi vor bucuria de adevăr. Am cunoscut în mod direct în viaţa mea numeroşi indivizi, care voiau să-i înşele pe alţii; dar n-am văzut pe nimeni care să-şi fi dorit să fie el cel înşelat. Deci, unde au cunoscut ei această viaţă fericită, dacă nu acolo unde au luat cunoştinţă chiar de adevăr? Căci ei, dacă într-adevăr nu vor să fie înşelaţi, iubesc în mod sigur adevărul. Ba chiar şi atunci când iubesc viaţa fericită, care nu este nimic altceva decât bucurie de adevăr, ei tot adevărul îl iubesc până la urmă. Şi de bună seamă că nu l-ar iubi dacă, în memoria lor, n-ar exista o anumită cunoaştere a lui.

Prin urmare, de ce nu se bucură ei de aceasta? De ce nu sunt fericiţi? Nu sunt fericiţi pentru că sunt mai ancoraţi în ceea ce îi face pe ei mai curând nefericiţi, decât în adevărul acela, de care de-abia, de-abia îşi mai amintesc. Fiindcă în oameni lumina este, şi pe deasupra, şi măsurată: n-au decât să meargă, dar să nu-i prindă întunericul.

Dar de ce adevărul naşte ură şi de ce Omul Tău, Cel Care a predicat adevărul, a devenit pentru ei un duşman, de vreme ce viaţa fericită, care nu este altceva decât bucurie de adevăr, este totuşi iubită; de ce, dacă nu pentru că aşa este iubit adevărul, încât aceia care iubesc altceva, ar dori ca ceea ce ei iubesc să fie adevărul; de ce îl iubesc, deci, dacă nu pentru faptul că ei nu acceptă să fie înşelaţi, nu vor să fie dovediţi că sunt falşi? Rezultă clar de aici că ei urăsc adevărul din cauza acelui lucru pe care îl iubesc în locul adevărului. Ei iubesc adevărul, însă numai atunci cînd acesta luminează, şi îl urăsc ori de cîte ori el îi acuză. Căci, datorită faptului că nu vor să fie înşelaţi, ci vor numai să înşele, ei iubesc adevărul, când acesta se arată pe el însuşi, şi îl urăsc atunci când îi arată pe ei. Şi de aceea el le va da răsplată faptul că toţi cei care nu vor să fie daţi în vileag de către el, vor fi daţi în vileag chiar atunci când nu vor şi când el, adevărul, nu va fi vizibil pentru ei. Ei bine, aşa este, chiar aşa este sufletul omenesc, chiar aşa de orb şi de îndărătnic, de urât şi de nedemn: vrea să stea ascuns, dar nu vrea să i se ascundă ceva. În mod paradoxal, lui i se acordă şansa de a nu i se ascunde adevărul, dar adevărul însuşi să-l ascundă pe el. Totuşi, chiar şi aşa, în timp ce este nefericit, el încă mai doreşte să se bucure de cele adevărate mai mult decât de cele false. Prin urmare, va fi fericit dacă, nefiind împiedicat de vreo dificultate, se va bucura de adevărul însuşi, singurul prin care toate sunt adevărate.

 
(va urma)
 
 
Citiţi şi:
 
 
yogaesoteric
31 martie 2010
 
 
Consultă şi:



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga