Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Fericirea lui DUMNEZEU (I)
 
traducere de Dora Dragomir

 
Motto: „Fie Slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.”
(Psalmi 103, 32)

Când iubim ne dorim să îi dăruim fiinţei iubite cât mai multe bucurii, plăcere, ne dorim să o facem fericită. Dar este oare posibil ca noi, în relaţia noastră intimă cu Dumnezeu Tatăl, să îi dăruim plăceri, bucurii, să îi oferim fericire? Având în vedere că Dumnezeu este însăşi fericirea, perfecţiunea, beatitudinea absolută, ar mai putea fi ceva adăugat?

În cartea sa „La joie de Dieu” („Fericirea lui Dumnezeu”), Claude Richard, călugăr cistercian, abordează acest subiect incitant. El începe prin a se întreba dacă este posibil ca oamenii să "îl facă fericit" pe Dumnezeu, iar ulterior ne dezvăluie modalitatea plină de mister prin care această posibilitate se concretizează într-o sui generis stare de fapt.

Autorul integrează în analiza sa şi dificultăţile pe care anumite concepţii umane le pot interpune în calea împlinirii acestei aspiraţii. Trecând dincolo de hăţişul sterilităţilor mentale, Claude Richard aprofundează realitatea acestui demers uman, de „a-L face fericit” pe Dumnezeu, din punctul de vedere al extazului mistic, al rugăciunii inimii.

În continuare, vă oferim câteva extrase din cartea sa, îmbinând pasajele de cugetări metafizice cu cele de extaz devoţional.

Oare îi este cu puţină omului să Îl facă fericit pe Dumnezeu? Pentru cei care Îl iubesc cu adevărat, ce poate fi mai minunat, mai exaltant, şi, în acelaşi timp, ce dorinţă mai mare decât aceasta poate exista?

Dumnezeu ne apare, mai înainte de toate, ca şi Creator al nostru şi al tuturor lucrurilor. Originea primordială şi Cauza unică a universului vizibil şi invizibil. Chiar din acest punct ni s-ar părea de neconceput ca o creatură să poată fi, în ceea ce Îl priveşte, cauza fericirii sale sau a oricărui alt lucru. Suscitarea în El a unui sentiment nou sau, pur şi simplu, amplificarea sau modificarea unei „dimensiuni” a Existenţei sau Vieţii Sale, oare cum ar fi posibilă?

Pur şi simplu, ESTE. Iar noi suntem înaintea Lui „ca neant şi vid” (Isaia 40, 17; Daniel 4, 32). „Tu eşti cea care nu este”, îi spunea Iisus Sfintei Ecaterina de Siena. Iar Sfântul Irineu scria: „Nu tu îl faci pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te face pe tine (...). Căci actul creaţiei este propriu bunătăţii lui Dumnezeu, iar a fi creat este propriu naturii umane.” (Contra Haereses, IV, 32). În acelaşi sens, Sfântul Irineu arăta că Logosul, prin însăşi natura sa, este Salvator. Omul este, la rândul său, „o fiinţă care trebuie salvată„ (Contra Haereses, III, 3). Am putea spune la fel de bine: specific naturii divine este să creeze şi să ofere; însă, a fi creat şi a primi este specific creaturii. Dumnezeu, cu siguranţă, nu are nevoie de nimic: cum ar putea el să dobândească ceva?

Tradiţia creştină ne învaţă de altfel că Dumnezeu a creat liber „nu pentru a-şi mări beatitudinea nici pentru a-şi atinge perfecţiunea...” El nu acţionează şi nu creează decât din iubire, o iubire absolut gratuită, necondiţionată, fără a aştepta nici cea mai mică răsplată, o iubire oferită în dar, în totalitate altruistă. Înaintea Sa, Iubirea infinită, omul este precum cel care nu iubeşte. Şi dacă iubeşte, acesta nu poate decât să mărturisească: „Iubirea vine de la Dumnezeu”. (Epistola I Ioan 4, 7)

Oh, nesfârşită bogăţie, înţelepciune şi cunoaştere divină”, strigă Sfântul Pavel. „Cine l-a prevenit asupra darurilor sale pentru a trebui să fie plătit în schimbul acestora? Căci totul este de la El şi totul este pentru El!” (Epistola către Romani 11, 33 - 36) Şi nu doar de înţelepciune şi de cunoaştere este plin Dumnezeu, ci şi de toată perfecţiunea existenţei şi a vieţii. Ce şi-ar mai putea El dori? Ştim că marii gânditori ai Antichităţii greceşti, în ciuda ideilor lor foarte imprecise asupra lui Dumnezeu, erau convinşi că, fiind plin de toate, Îi era metafizic imposibil să manifeste vreo dorinţă. În ochii lor, Acesta, fiind Finalitatea existenţei umane, era cel care trebuia să le suscite oamenilor dorinţa şi care putea să îi copleşească...

Mai mult: ceea ce au creaturile, prin darul gratuit care le-a fost făcut, acestea au în mod limitat şi imperfect, prin participare şi ca împrumut. Dumnezeu este unicul deţinător al tot ceea ce există şi totodată el este perfecţiunea.

Dumnezeu este cauza primă a tot. „Eu sunt Alpha şi Omega, spune Domnul Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, Stăpânul a Tot!” (Apocalipsa Sfântului Ioan 1, 8). El este Iubire, dar „în aceasta constă iubirea (Sa): nu noi L-am iubit, ci El este cel care ne-a iubit pe noi” (Epistola I Ioan 4, 10); şi Sfântul Ioan insistă: „El a fost cel care ne-a iubit mai întâi” (Evanghelia după Ioan 4, 19)

Primul motiv, prin urmare, de a ne interoga asupra posibilităţii ca Dumnezeu să poată primi fericire din partea creaturii Sale este: însăşi Existenţa Sa, Cauzalitatea Sa universală, perfecţiunea şi preeminenţa Sa absolute.

Un al doilea motiv, conex cu primul este legat de imuabilitatea şi eternitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu viu este absolut imuabil. Adevăr plin de mister pentru noi; am putea fi tentaţi să spunem: paradoxal şi derutant. Astfel, pentru noi viaţa se manifestă prin transformare. Realitate care nu este, totuşi, deloc mai puţin adevărată. Căci în Dumnezeu orice schimbare, orice mişcare ar implica contradicţie. Dumnezeu este eminamente simplu, iar fiinţa capabilă de schimbare este în mod necesar compusă. Dacă schimbarea este parţială, este pentru că fiinţa schimbătoare este constituită din părţi. Dacă ar fi totală, această fiinţă nu ar mai fi aceeaşi după schimbare. Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu. Imuabilitate absolută, care este chiar natura Creatorului. Orice creatură este supusă unor transformări naturale sau libere care îi permit să dobândească sau să piardă, să se clădească sau să se distrugă. Orice creatură, din cauza dependenţei sale, nu numai prin raportare la Creator, ci şi prin raportare la alte creaturi, este supusă modificărilor provocate de agenţii exteriori.

În Dumnezeu nu există schimbare.

Prin urmare, nu ar fi, oare, de neconceput ca Dumnezeu să primească fericire din partea unei creaturi şi, pe deasupra, din partea unei creaturi care este supusă permanent modificărilor?

Însă, Dumnezeu nu este doar imuabil. El este, în acelaşi timp, şi etern. Căci acolo unde nu există schimbare, nu există succesiune, nu poate exista înainte şi după. Este de neconceput ca „durata” să nu aibă niciun termen. Şi dacă, prin participarea la Viaţa lui Dumnezeu, creatura poate trăi etern – fără sfârşit –, este, totuşi, propriu lui Dumnezeu ca Aceasta să nu aibă început (spune Sfântul Toma d'Aquino în Summa Theologiae). Cu siguranţă, acest mister nu este mai puţin inaccesibil pentru noi decât cel al imuabilităţii. „Eternul” este unul dintre numele cele mai des atribuite Creatorului.

Dar, cum am putea să concepem că nişte creaturi care au început în timp sau cu timpul şi a căror existenţă este condiţionată de timp, pot aduce fericire Eternului? Existenţa lor este ca şi suspendată, constant, în actul divin creator: Dumnezeu le smulge, ca să spunem aşa, în fiecare clipă neantului, în care acestea, prin natura lor, nu pot decât să cadă fără încetare... Acestea încep să existe în timp şi în timp trăiesc şi acţionează: dacă ele i-ar aduce fericire lui Dumnezeu, aceasta s-ar petrece tot într-un moment al timpului. Cărui moment al eternităţii ar putea corespunde aceasta? Dar, nu există momente în eternitate, nu există decât permanenţa unui prezent continuu, imuabila actualitate a unei Vieţi a cărei plenitudine nu cunoaşte nici trecut, nici viitor...

Imuabilitate şi eternitate: al doilea motiv care se opune, în aparenţă, posibilităţii ca Dumnezeu să primească fericire de la o creatură.

Un al treilea motiv, tot la fel de contradictoriu precum cele anterioare, este faptul că Dumnezeu este perfect, infinit fericit."„...preafericitul şi unicul Suveran, Regele regilor şi Domnul domnilor, singurul care este nemuritor, care există într-o lumină de nepătruns...” (Epistola I către Timotei 6, 15-16)

Bucuria de care Dumnezeu este plin, este una din bogăţiile Existenţei Sale.

Dumnezeu este pură şi eternă Beatitudine. Ce bucurii i s-ar putea aduce? Ce atribut îi putem acorda fericirii Sale? Care este posibilitatea de a adăuga o fericire finită fericirii Sale infinite?

Pentru o cât mai mare claritate şi simplitate, am redus la trei numărul motivelor de interogare asupra posibilităţii fiinţelor umane de a-L face fericit pe Dumnezeu. Am putea să aprofundăm analiza acestor motive, cum la fel de bine am putea să adăugăm altele. De asemenea, am putea să avem impresia că o astfel de argumentare aduce mult a scolastică decadentă sau chiar că ea Îl evocă mai degrabă pe Dumnezeul filosofilor decât pe cel al lui Iisus Hristos.

Totuşi, motivele de ordin metafizic sau filosofic nu trebuie lăsate la o parte cu uşurinţă. Cele discutate anterior nu fac decât să ne înveţe cele mai elementare aspecte legate de bun simţ.

Citiţi aici continuarea articolului
 
 
 
Citiţi şi:

yogaesoteric
4 iunie 2010


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga