Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Fericirea lui DUMNEZEU (II)

traducere de Dora Dragomir

Când iubim ne dorim să îi dăruim fiinţei iubite cât mai multe bucurii, plăcere, ne dorim să o facem fericită. Dar este oare posibil ca noi, în relaţia noastră intimă cu Dumnezeu Tatăl, să îi dăruim plăceri, bucurii, să îi oferim fericire? Având în vedere că Dumnezeu este însăşi fericirea, perfecţiunea, beatitudinea absolută, ar mai putea fi ceva adăugat?

În cartea sa „La joie de Dieu” („Fericirea lui Dumnezeu”), Claude Richard, călugăr cistercian, abordează acest subiect incitant. El începe prin a se întreba dacă este posibil ca oamenii să "îl facă fericit" pe Dumnezeu, iar ulterior ne dezvăluie modalitatea plină de mister prin care această posibilitate se concretizează într-o sui generis stare de fapt.

Autorul integrează în analiza sa şi dificultăţile pe care anumite concepţii umane le pot interpune în calea împlinirii acestei aspiraţii. Trecând dincolo de hăţişul sterilităţilor mentale, Claude Richard aprofundează realitatea acestui demers uman, de „a-L face fericit” pe Dumnezeu, din punctul de vedere al extazului mistic, al rugăciunii inimii.

În continuare, vă oferim câteva extrase din cartea sa, îmbinând pasajele de cugetări metafizice cu cele de extaz devoţional.

Citiţi aici prima parte a articolului:
Fericirea lui DUMNEZEU (I)

Am vrea să propunem aici altă consideraţie, mai degrabă de ordin psihologic de această dată, care nu va fi un nou motiv de a refuza posibilitatea ca omul să îi aducă fericire lui DUMNEZEU, dar care, cu toate acestea, va merge în acest sens, şi va putea fi utilă pentru continuarea meditaţiei noastre.

Nu puteam aborda misterul fericirii dumnezeieşti decât considerând-o în analogie cu fericirea umană, singura pe care o avem drept experienţă. Ori, fericirea umană, aşa cum o experimentăm noi, subînţelege mai mult sau mai puţin implicit o anumită referinţă la suferinţă – aceasta din urmă fiind înţeleasă în sensul cel mai amplu al termenului: frustrare, angoasă, tristeţe sau dezgust, durere fizică sau morală...; corelaţia care există între una şi cealaltă este precum cea care există între cele două talere ale unei balanţe: în timp ce una creşte, alta scade. În această alternanţă, fericirea resimţită este cu atât mai vie, cu cât suferinţa care a precedat-o a fost mai mare sau mai profundă.

În acele momente în care ne interogăm asupra posibilităţii ca omul să îi ofere fericire lui DUMNEZEU, pare că nu putem face abstracţie de această conexiune, de această interdependenţă între fericire şi suferinţă. În plus, în aparenţă nu avem niciun motiv pentru care să ne gândim că omul ar putea să îi ofere lui DUMNEZEU mai multă fericire decât suferinţă.

Întrebarea care apare atunci este dacă putem vorbi despre suferinţă când vine vorba de DUMNEZEU. Cu siguranţă nu, în măsura în care acest termen evocă pentru noi un rău. DUMNEZEU este Lumina, şi în El nu există nicio umbră, şi nici vreun fel de rău. Poate, totuşi, este posibil să ne gândim că o anume suferinţă, care să nu implice niciun fel de rău (de exemplu, sacrificiul), nu este incompatibilă cu perfecţiunea Vieţii divine. Oricum ar sta lucrurile, dacă pornim de la experienţa umană, s-ar părea că posibilitatea de a-i produce fericire lui DUMNEZEU o implică şi pe aceea de a-i cauza suferinţă. Fapt care adaugă o dificultate suplimentară...

„Cine este ca DUMNEZEU?” (Exod 15, 11; Psalmi 85, 8; 88, 7; Isaia 44, 7). Dumnezeii pe care îi fabrică pe termen lung imaginaţia noastră sau „înţelepciunea” noastră nu sunt decât nişte idoli, nişte „neanturi” în faţa lui DUMNEZEU.

El este Sfântul. El este Totul. Întreaga Biblie şi tradiţie creştină ne vorbesc despre aceasta (Isaia 41, 4; Apocalipsa 1, 8-17; 21, 6; 22, 13...). Ne gândim aici la Sfântul Grigorie de Nissa care descrie apropierea lui DUMNEZEU ca o adâncire în nişte tenebre din ce în ce mai profunde (Viaţa lui Moise). La discursurile Sfântului Ioan Gură de Aur „despre incomprehensibilitatea divină”. La Teologia mistică a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul şi la ceea ce el numeşte „supraesenţialul” Trinităţii dumnezeieşti (Teologia mistică). La prevalenţa teologiei negative şi apofatice în tradiţia orientală, care a considerat întotdeauna esenţa divină ca fiind absolut inaccesibilă creaturii (de exemplu, Vladimir Lossky, Teologie şi mistică în tradiţia Bisericii de Răsărit). La tradiţia monahismului occidental, axat în totalitate pe căutarea lui DUMNEZEU (Regula Sfântului Benedict). La Sfântul Bernard care pune neobosit întrebarea: „Ce este DUMNEZEU?”, pentru că, spune el, „nu există decât DUMNEZEU pe care nu îl căutăm în van, chiar dacă pare că nu îl putem găsi.” (De Consideratione) La afirmaţia Sfântului Toma d’Aquino, despre identitate, în DUMNEZEU, a Esenţei şi a Existenţei, care face absolut imposibilă orice speculaţie referitoare la Esenţa divină, la „ceea ce este DUMNEZEU.” (Summa Theologiae) La învăţăturile misticii renane şi ale celor din Nuage de l’inconnaissance... La doctrina nopţilor sufletului la Sfântul Ioan al Crucii...

Ceea ce vrem să subliniem este faptul că subiectul pe care urmărim să îl abordăm face sau ar trebui să facă trimitere la prezenţa Misterului, a insondabilului Mister al Dumnezeului viu. Mister care persistă şi va persista întotdeauna. Ba chiar, atunci când sperăm să îl pătrundem, prin graţie divină ne va fi dat să Îl vedem în faţă, aşa cum este, şi astfel „să accedem la fericirea Sa.” (Evanghelia după Matei 25, 21, 23)

E adevărat însă, de asemenea, că transcendenţa divină merge paralel cu filantropia lui Dumnezeu, aproape incomprehensibilă pentru noi, oamenii – sau, mai degrabă, se identifică cu ea. Iar aceasta nu înseamnă deloc că îi diminuează misterul. La această filantropie, efect şi reflectare a Iubirii intratrinitare, noi suntem chemaţi să răspundem prin iubirea noastră. Or, atunci când iubim cu adevărat, ne dorim din toată inima ca fiinţa iubită să fie fericită şi urmărim ca aceasta să se producă cu toată puterea noastră. Această căutare a iubirii rămâne şi ea, la rândul ei! Şi aceasta ne îndreptăţeşte, ne presează, mai degrabă, să căutăm răspunsuri în Biblie, pentru că este de necrezut că aceasta nu are o învăţătură aparte referitoare la enigma noastră...

Fericirea de a crea

 „Iubitul meu s-a pogorat întru grădina lui, acolo-ntre răzoare de miresme să-şi pască turma şi s-adune crini. A lui sunt eu, a lui, iubitul meu, şi el, iubitul meu, îmi este-al meu. El turma lui şi-o paşte printre crini.”
Cântarea Cântărilor, 6, 2-3

Psalmistul se extaziază înaintea creaţiei. Splendoarea sa, bogăţia sa, imensitatea sa îi provoacă admiraţie. În ochii lui, prin aceasta transpare gloria lui DUMNEZEU. Într-un mod uluitor ea manifestă Iubirea Creatorului pentru om, căci totul în ea îi este orânduit Lui. Psalmistul nu doar se gândeşte că ea îi poate aduce fericire lui DUMNEZEU, ba chiar o doreşte intens; şi se bucură cu gândul la această idee.

La acest nivel, fericirea divină apare analogă celei resimţite de cineva care a creat o operă reuşită: a meşterului sau a artistului, a compozitorului, a poetului. Fericirea de a face, fericirea de a crea. Cu putere, cu inteligenţă, cu gust; mai ales, cu iubire: frumuseţea răspândită în profunzimea creaţiei nu este, oare, semnul acestei fericiri?
Fără îndoială, psalmistul cunoaşte din experienţă această fericire. Şi ştiindu-se creat după chipul şi asemănarea lui DUMNEZEU, el crede în mod evident că şi DUMNEZEU o simte; şi crede, pe bună dreptate, cu atât mai mult cu cât vede creaţia debordând de frumuseţe.
Dar prin aceasta el nu face decât să explice ceea ce sugerau deja scrierile din Geneză despre creaţie şi ce va relua Biblia, Cuvântul lui DUMNEZEU, de fiecare dată când va fi evocată măreţia creaţiei.

Descriind opera lui DUMNEZEU, la origini, ca din perspectiva unui olar sau a unui grădinar (Geneză 2,7-8), a unui medic sau a unui croitor (Geneză 2, 21; 3, 21), discursul iehovist lasă să se înţeleagă că DUMNEZEU trebuie să fi simţit la rândul său o fericire asemănătoare celei a artizanilor. (Pasajele despre creaţie sunt atribuite tradiţiei „iehoviste”, cea mai veche, şi tradiţiei „sacerdotale”. Ediţiile moderne ale Bibliei oferă în introducere şi în note explicaţii şi justificări sumare ale acestor atribuţii.) Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, discursul sacerdotal ne arată satisfacţia Creatorului înaintea operei sale atunci când spune cu insistenţă: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune.” (Geneză 1, 10; 12, 18, 21, 25) şi chiar „foarte bune” (Geneză 1, 31); poate că s-a petrecut la fel atunci când menţionează odihna pe care DUMNEZEU şi-a acordat-o odată ce şi-a încheiat opera (Geneză 2, 2-3).

De fapt, aceasta nu este chiar terminată, după cum o va spune foarte clar IISUS: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.” (Evanghelia după Ioan 5, 17) Conform discursului iehovist, modelarea omului nu este decât o primă schiţă, care va fi adâncită de păcat şi care va fi reluat şi continuat de-a lungul întregii istorii a mântuirii. Conform discursului sacerdotal, cuvântul lui DUMNEZEU: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” este doar expresia desenului care va fi desăvârşit atunci când Hristos, Imagine perfectă a Tatălui (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni 1, 15), va fi desăvârşit (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni 3, 11) şi va încarna Omul perfect, prin atingerea plenitudinii sale (Epistola către Efeseni 4, 13).

Vom putea spune atunci – e adevărat, într-un limbaj specific uman – că fericirea lui DUMNEZEU la originea creaţiei este analogă cu aceea pe care artistul o experimentează, mai mult intuitiv, atunci când se gândeşte la frumuseţea operei pe care şi-o imaginează şi pe care o va realiza. În timp ce, raportat la istoria mântuirii, fericirea divină va fi asemănătoare cu cea a artistului care, nu fără trudă, a terminat opera sa: fericire de altfel profundă şi intensă, marcată probabil de o anumită notă de triumf sau de victorie. Există ceva comun, se pare, în textele biblice care evocă deplina realizare a operei divine. De exemplu, în ultimele capitole ale Apocalipsei sau deja în ultima parte a cărţii lui Isaia: „Iată, voi face ceruri noi şi pământ nou. (...) Bucuraţi-vă de ceea ce voi crea. Mă voi exulta pentru Ierusalim şi faţă de poporul meu voi fi plin de fericire!” (Isaia 65, 17-19)

(va urma)
 

Citiţi şi:
Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare  
Confesiunile Sfântului Augustin (1)


yogaesoteric
28 iunie 2010

         

1 cititori au evaluat acest articol
Evaluare : 10.00 / 10
Evaluează acest articol:


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga